Arhive pe etichete: mare

Tot ce am

Tot ce am e doar
un vis risipit
în văzduh.
Un vis frumos
cu tine, cu noi,
în nopţile iernii târzii
în care până şi îngerii
dorm.
Amândoi avem un gând,
acelaşi mereu
ce zboară stingher
între mine şi tine,
din mintea ta,
în mintea mea,
ridicând cu un oftat
semne aplecate
de întrebare.
Între noi doi
e-o fărâmă de dor
şi-un petec de cer
albastru
pe care ţipă pescăruşi
deasupra mării
învolburate
ce cerşeşte sărat
cenuşa sălcie
a iubirii perfecte
şi păcătoase
ce se plimbă agale
din gând în gând,
din vis în vis,
între mine şi tine.

sursă imagine: amfostacolo.ro

sursă imagine: amfostacolo.ro

Anunțuri

3 comentarii

Din categoria Cu tine

De dor

IMG_2071Aşa am cunoscut-o, strălucitoare în soarele verii, cu mii de steluţe râzând pe fiecare vârf de val, mirosind a sare. De fapt, prima dată a intrat pe geam parfumul ei inconfundabil. Mirosea a alge prinse în plete blonde, a sare, a drumuri îndepărtate, a sirenă de vapor, a poveşti de amor. Mi-o ascundeau privirii câţiva copaci înşiraţi pe marginea drumului. Şi-a trimis aroma înainte şi a vârât-o pe geamul deschis, să mă salute de bun venit. Eu am închis ochii şi am adulmecat-o cu sfială şi mirare. Nu ştiam pe atunci să citesc parfumuri exotice. Mă limitasem la florile grădinii, la pământ reavăn, la ploaia repede de vară, la curcubeu.

Da, ce-i aşa neobişnuit, voi nu vă aduceţi aminte cum miroase un curcubeu? E imposibil să fi uitat aroma de pâine coaptă în cuptorul verii, stins cu apă proaspătă de mâini fragede de copii, de must dulce, gros, abia ieşit de sub tăvălugul teascului, de maci îmbujoraţi şi romaniţă cu mijloc auriu! Nu-i aşa că acum v-aţi adus aminte? Cum să uiţi aşa minune?

Apariţia ei a fost spectaculoasă, atunci, prima dată. Mi s-a părut neaşteptat de frumoasă, aşa, despletită, cu soare prins în frunte. O adevărată doamnă. Mi-a stat inima preţ de câteva secunde bune. Dragoste la prima vedere. De la prima întâlnire până acum, de câte ori ajung acolo, încerc să-mi umplu întâi plămânii de briza ei sărată. Închid ochii şi mă las purtată de ea, până ajung pe mal. Nu-ncerc să trişez, din contra! Încerc să prelungesc un pic momentul de intimitate cu parfumul ei sărat pe care-l respir şi-mi rămâne agăţat în cerul gurii, făcându-mă să salivez. Îl caut în pielea tinerilor arşi de soare ce trec râzând pe lângă mine, în ochii negri şi albaştri ai locuitorilor din satele de pe mal.

Da, e ciudat că abia acum, când scriu, îmi dau seama de acest contrast în ochii oamenilor mării. Ori sunt negri, mărginiţi de gene dese, ca adâncul cel mai adânc, ori albaştri ca cerul verii ce-şi sprijină fruntea pe umerii apelor nesfârşite. Ocolesc, o iau pe uliţe dosnice şi-i ies înainte de pe după câte un colţ, ca ochii mei s-o sărute direct, surprinzând-o. De fiecare dată îmbrăţişarea pe care mi-o oferă mă lasă fără suflare preţ de câteva secunde. Îi ascult şoaptele molcome uneori, furioase şi tunătoare alteori, îi mângâi valul cu privirea şi ea-mi sărută picioarele drăgăstoasă. Mă atrage ca un magnet şi nu de puţine ori m-am trezit departe de locul de popas, alergând să prind câte un val jucăuş.

Când plec las ceva din mine acolo, pe ţărmul ei. O bucăţică de suflet se desprinde de fiinţa mea, se prinde cu toate puterile de pietrele malului şi mă aşteaptă cuminte să mă întorc. Adună în el poveşti spuse în nopţi târzii de iarnă despre marinari ce nu s-au mai întors, despre iubiri îngropate în adânc şi mi le răstoarnă la picioare când paşii mi se îndreaptă din nou spre ţărmul ademenitor cu briză sărată şi parfum de alge, de sare, de sirenă de vapor, de cântec de lebădă, de drumuri îndepărtate, de poveşti de dragoste demult uitate.

Trec zilele pe rând, terne, nervoase, nerăbdătoare, de parcă o mână nevăzută de ciudar le mână de la spate cu biciul. Uneori sunt grele, calcă pământul cu putere, bat din pinteni cu cuvinte rele, mânioase, fornăie pe nas cu priviri roşii, pline de nervi şi ură iar pământul se cutremură. Cele uşoare, diafane ca aripa străvezie a libelulei au fost atât de puţine, că le-aş putea aduna pe toate într-o banală cutiuţă de chibrituri. Trec zilele mele una câte una, într-un ritm infernal şi eu aş vrea din când în când să cobor din caruselul lor şi să mă opresc pentru o clipă cosmică undeva, pe o plajă pustie, la mal de mare. Să uit de mine, de lume, de răutate, de ură şi lovituri.

Atunci când viaţa mă îngenunchează cu oamenii şi cerbicia ei, închid ochii şi-mi las sufletul să plece şi să se aşeze pe-o piatră pe mal s-o privească, s-o asculte, să-l liniştească, deşi nu totdeauna e suficient -de multe ori aş avea nevoie să mă întind acolo, pe nisipul ud, să am deasupra capului cerul, sub mine nisipul mişcător, să închid ochii şi să mă las legănată de valul ei mângâietor. Să dorm o viaţă, sau poate mai mult. Să-mi las povestea spusă mut doar de mii de vârfuri strălucitoare de val. Nimeni să nu ştie c-am trăit cândva, nimeni să nu-mi simtă lipsa.

3 comentarii

Iulie 28, 2015 · 6:30 am

Cerul tău cu cerul meu

Cerul meu albastru s-a-ndrăgostit
de cerul tău înalt.
Cerul tău înalt a zâmbit.
Cerul meu albastru s-a-mbujorat.
Din dragostea noastră s-a născut un vis.
Acum locuim într-o aripă
de pescăruş
ce strigă peste lume
povestea cerului tău înalt
şi cerului meu albastru
contopite într-un vis.IMG_20150526_100243

5 comentarii

Iulie 8, 2015 · 8:14 am

Un punct pe scara vieţii

Sunt un om pe o scară. Am urcat atât de mult, că-n urma mea nu se mai vede pământul.

O să mă întrebați ce caut acolo. Nici eu nu știu. Am început cândva să urc aproape fără să-mi dau seama. Primele trepte le-am urcat de-a buşilea, nici nu învăţasem să merg. Mă ţineam cu mâinile de treapta de deasupra capului, ridicam întâi un genunchi, apoi pe celălalt şi ajungeam sus. Mă opream un minut, cât să-mi agăţ degetele de o nouă treaptă şi să-mi plimb privirea în jur. Îmi aduc aminte tot. Eram aşa mândră de îndrăzneala mea! Şi lumea se vedea atât de frumos de acolo de sus! Ai mei se agitau în jurul scării, rugându-mă să cobor iar eu îmi aruncam capul cu bucle blonde pe spate şi râdeam cerului albastru, fericită. Am mai urcat o treaptă şi cu cât urcam ei scădeau în înălţime, devenind până la urmă nişte păpuşi ce-şi agitau mâinile şi strigau la mine cu glasuri de şoaptă. Atunci m-am aşezat bine şi am privit lumea aceea de păpuşi din poveşti, cu căsuţe mici, geamuri luminate şi acoperişuri roşii cu coşuri din care urca o aţă de fum alb până la mine. Mirosea dumnezeieşte a lemn ars, zarzări în floare, mere coapte, scorţişoară, tămâioară şi liliac în floare.

Nimeni nu îndrăznea să păşească pe scară după mine, doar stăteau acolo, jos, cu gâturile frânte, privindu-mă cu mâna streaşină la ochii şi chemându-mă înapoi. Am adunat lumea asta minunată cu amândouă palmele şi am închis-o într-un cufăr solid, în inimă. Nu m-am întors, coborârea mă speria, nu ştiam să cobor cu capul în jos iar picioarele mele era încă prea scurte să pot atinge treapta de sub tălpi. Aveam încredere în steaua mea. Deschideam din când în când cufărul inimii şi priveam cu dor la lumea de păpuşi cu case mici, geamuri luminate şi acoperişuri roşii cu hornuri şi aţă de fum alb. Ştergeam praful, o adăpam c-o lacrimă şi o închideam la loc.

Am mers înainte şi-am întâlnit în drumul meu alţi oameni. Ei urcaseră probabil pe alte scări ce s-au intersectat la un moment dat cu a mea. Sau poate că acolo sus era lumea lor de fum, aşa cum lumea din care plecasem eu era jos, pe pământ. M-am oprit să vorbesc cu oameni noi în lumea nouă iar urcuşul l-am dat uitării.scara 2 Unii ştiau să râdă şi să se bucure de prezenţa mea. Alţii nu mă priveau în faţă. Se uitau aşa, ciudat, pe sub sprâncene, aruncând ochii cumva într-o parte, să mă ocolească. Îmi lăsau impresia că nici nu mă văd de se uită tot timpul pe lângă mine. N-am bănuit că le obturez orizontul şi prezenţa mea îi deranjează. Îmi zâmbeau şi-mi vorbeau frumos, mai frumos ca toţi ceilalţi. Până mi-au prins picioarele în laţ şi mi-au bătut cuie în palme. Atunci m-au lovit prima dată iar eu, surprinsă, nu am ştiut să mă apăr. Am plecat ochii şi am plâns o mare. M-am zbătut mult să rup lanţurile ce mă strângeau din ce în ce mai tare.

Grele lanţuri, aveam gleznele dureros zdrobite şi vulturi veneau de se adăpau din sângele meu. Cei ce râdeau se numeau prieteni şi rude şi  îmi turnau pe răni praf strălucitor de vorbe dulci. Spuneau că-mi alină suferinţa şi i-am crezut. Durerile amorţeau şi nu-mi mai simţeam sângele scurgându-se în neant pe sub tălpi. Am devenit cu timpul fiinţă de fum şi gleznele mi s-au topit sub fierul ruginit. Am rămas oloagă. Mi-am smuls palmele din cuie şi am lăsat carnea acolo, pe ele.

Cu răni vii m-am întors spre scară şi mi-am reluat urcuşul de unde l-am lăsat. Treptele purtau acum roşu sângeriu. O perioadă m-au însoţit cei ce râdeau, numai că eu am uitat să zâmbesc şi vorba mi-a devenit preţioasă. Sub noi marea lacrimilor mele se zbătea vânturată de taifunul regretelor târzii. Un vifor îngheţat îmi trecea prin vene, mă orbea şi-mi pecetluia buzele. O vreme am urcat cu ochii închişi iar treptele s-au îngustat din ce în ce mai mult. Mă dureau degetele şi genunchii îmi sângerau din cauza efortului, dar mi-a fost teamă să mă opresc. Cât am mers? Nu aş şti spune. De la un timp toţi oamenii m-au părăsit şi nu am mai zărit lumea. În urma mea rămâneau nori, deasupra mea strălucea soarele şi clipeau stelele. M-am oprit azi pe o treaptă, să-mi trag sufletul.

Privesc în jur şi văd doar pustiu. Din când în când urcă până la mine zvon de viaţă şi inima-mi tresare dureros. Cândva ştiam şi eu să trăiesc şi chiar îmi plăcea. M-aş întinde să-mi odihnesc oasele zdrobite şi nu am unde. Treapta pe care stau e atât de îngustă! Sub mine scara s-a topit, deasupra e prea abrupt şi puterile m-au lăsat. Mi-e frig, mi-e întuneric, mi-e teamă şi am uitat să merg. Gleznele mi s-au topit prinse în lanţuri grele. Palmele-mi sunt pline de răni. Au încă găuri de piroane. Ochii-mi sunt orbi, au plans o mare. În urma mea a rămas lumea cu viaţa ei clocotitoare. Eu m-am transformat în punct. Un punct abia vizibil pe scara vieţii.

8 comentarii

Februarie 22, 2015 · 6:56 pm