Arhive pe etichete: moarte

Hai repede, că mor!

Văd că v-a plăcut povestea miresei ce-am fost eu mireasă cu izmenele aferente. Să vă mai povestesc atunci.

V-am zis că am apucat să mă întâlnesc cu socru-meu şi să negociez bazele viitoarei noastre colaborări. Dar restul familiei era curioasă să vadă cu cine au de-a face, că prea multe nu înţeleseseră din ce spusese omul. Soacră-mea, în special, ardea de nerăbdare să vadă pe cine o să chinuie de atunci înainte. Nu prea corespundeam standardelor ei de frumuseţe. Bătrânul se dusese acasă şi-i spusese:

  • Muiere, ce să-ţi spun? Parcă e nepoată-ta a mare. Tot aşa, micuţă, slabă şi cu ochii ăia mari, verzi.

Ce-a înţeles soacră-mea? Că-s cam urâţică, cu ochi de viţel, albi. Dar asta era acum, nu mai avea de unde alege, deşi ea-şi visa săraca o fată frumoasă ca ea, cu ochi mici, căprui, frunte lată şi burtă mare ca fie-sa. Una sănătoasă, aşa, nu albinoasă ca mine. Na, se pricopsise, se pricopsise, trebuia să mă înghită aşa cum eram. Şi tot neamul era curios să mă cunoască, aşa că mă îmbarcă cumnată-mea cu cumnată-meu într-o sâmbătă între mâţele alea mici în maşină şi hai la Izvoare, să ne cunoaştem. Eram veselă tare pe atunci, cam ca acum. Tot drumul am glumit, am râs, m-am hârjonit cu alea mici, am ajuns imediat. Mă dau jos din maşină, intru în bătătură, efuziune, pupături, mânca-o-ar mama, alea, alea! Ce să spun, o fericire continuă!

În bucătăria de vară se adunaseră deja neamurile. Fratele soacră-mii cu nevasta, un văr de-al socrului de stătea gard în gard cu noi, cu nevasta. Acum, eu m-am lipit ca marca de scrisoare de ultimii, mai ales că aveau o fată de vârsta mea şi ne-am potrivit noi tare-tare încă de la început. Şi ei erau oameni calzi, iubibili, fără ascunzişuri răutăcioase cum mi s-au părut ceilalţi. Măi, asta e situaţia, om eram şi eu şi aveam preferinţele mele.

Cumnata soacră-mii s-a fiert instantaneu! Cum să îndrăznesc eu, o mucoasă, să îi bag în seamă mai mult pe ăilalţi, care nu erau aşa de apropiaţi în grad ca ei! De parcă aş fi ştiut şi m-ar fi interesat prea tare care de ce grad e. Soacră-mea s-a fiert şi ea, că de, erau neamurile ei. Lena, cumnata cu pricina, a rămas cu ghimpele înfipt în inimă şi-n ochi. După ce-am născut şi m-a abandonat bărbatul din dotare la mă-sa şi la tac-su, fiindu-i total nefolositoare în momentul ăla, mai ales că mă făcusem şi mai urâtă şi mai slabă, vai mama mea, venea şi băga băţul printre gard.

  • Fa, Riie, cum vrei fa să se mai uite fiu-tău la asta? Nu nu vezi cum s-a făcut? E urâtă ca dracu’, fa! Ascuţită cu ochii ăia scoşi! Şi umblă pe drum de parcă-i beată. Normal că fiu-tău n-o suportă. Să-şi găsească băiatul alta şi s-o lase! Ce dacă au un copil, îl opriţi voi şi-l creşteţi, ce e singurul divorţat?

Soacră-mea se cam îndoia…încă. Mai că i-ar fi dat dreptate că mă vedea şi eu cum ajunsesem şi că nu eram bună de nimic, dar nici nu-i venea să se facă de râs în sat. Aşa că mă blagoslovea în fiecare zi, blestemând ziua în care am picat pe capul ei.

Ei, a trecut timpul, s-au certat pe-un cot de pământ, un viţel şi-o butelie. Ceartă din aia cu poale ridicate, blesteme, duşmănie mare, aşa cum frumos şi responsabil se face la ţăranii noştri. Nu şi-au mai vorbit o perioadă…până pe la paşti când îmi dă soacră-mea un coş cu colaci şi ce mai era de împărţit, să trec şi pe la cumnată-sa. Eu, copil cuminte, mă duc. Aia mă primeşte nesperat de bine. Mă pofteşte în casă, stăm de vorbă mă serveşte cu prăjituri, lapte şi miere, ce mai. Eu mai aveam drumuri de făcut, aşa că mi-am luat copiii de aripă şi am plecat mai departe, urmând să-mi iau coşul când mă întorc acasă. Buunn, mă şi întorc, doar că de data asta laptele se acrise deja şi mierea se făcuse fiere. Şi numai că nu m-a zvârlit peste gard, aşa de urâtă i-am devenit. Mi-a dat coşul cu colacii mei înapoi, ameninţându-mă că o să pună acatist şi-o să blesteme iar eu, păcătoasa, recunosc, mi s-a ridicat un fir de păr fix în creştetul capului. Mi-am luat copiii, m-am dus casă şi-am aruncat colacii la porci. Dacă or fi fost nişte încornoraţi pe acolo pe ei, au greşit direcţia.

Ei, du-te vreme, vino vreme, trecu timpul… Ăştia tot în duşmănie, dar aşa, mai moale. Pe mine mă durea la bască, oricum nu erau neamurile mele preferate. Până într-o vară când m-am trezit de dimineaţă că strigă cineva la poarta cea mare.

  • Riiieee, Riiiee, Riie! Era frate-său. Soacră-mea nu era acasă, cred că era pe la grădină. Eu cu copiii şi cu socru-meu pe bătătură.
  • Ce e mă, Tuică, ce strigi aşa?

  • Mă Lache, hai mă, că moare Lena!

  • Îu, ce vorbă e asta, cumnate?

  • Hai mă Lache, trage să moară de azinoapte, îi aprinserăm lumânarea, e gata!

Socru-meu se închina nehotărât. Îi zic:

  • Da du-te dacă te cheamă, c-o fi păcat. Dacă moare? Eu nu merg, că n-am ce căuta, dar mata trebuie să te duci.

A plecat omul, crucindu-se, pe coastă în sus. După zece minute a venit înapoi.

  • Mă tată, zice, hai şi tu, că pe tine te vrea.
  • Pe miiineee?

  • Da, cică neapărat să te duc pe tine, că altfel nu poate să moară!

  • Măi să fie, cât de importantă ajunsesem! Frăţică, mai era cineva ca mine? M-am curăţat un pic, am schimbat basmaua şi şorţul şi am ieşit pe poartă, aşa, mai ca Prissy în „Pe Aripile Vântului”. Parcă-mi venea a mă întoarce, că nu prea-mi plăcea să dau mâna cu moartea, nu mă încânta ideea. Mai ales că muierea asta alesese singură să mă gonească din viaţa ei, fără să-i fac nimic. Ajunsă acolo, surorile ei mă văd şi mă înconjoară imediat.

    • Îuu, mumă, bine că venişi! Hai, că de când te aşteaptă, fata mea! Se duce sora noastră, se duce, Luci!

    Eu am întrat în casă tremurând. Mirosea a lumânări aprinse, tămâie, oţet, tot felul de mirosuri grele. În camera bună, întinsă pe pat, pe cuvertura cu flori roşii, zăcea Lena. Trasă la faţă, galbenă, cu o cârpă albă legată peste basma, pe frunte. Respira greu cu ochii închişi. Una din surori îi ţinea bine mâna cu lumânarea aprinsă. M-am închinat. Doamne fereşte, am gândit cu păcat şi uite că biata muiere chiar moare.

    • Lenăă! Fa, Lenă! Scoal’, fa, sora mea, că uite, veni Luci! Scoal’ şi vorbeşte cu ea, că de azinoapte o strigi! Uite, veni la tine!

    Eu m-am aşezat uşurel pe marginea patului, ajutată puţin şi de brânciul pe care sora vorbăreaţă mi-l dăduse. Muribunda m-a simţit şi mi-a luat mâna în mâna ei. Hopa, mi-am zis în gând, acum m-a luat dracu de tot, dacă moare cu mine de mână. Măi, mă apucase aşa, un soi de leşin. Mi-am dres glasul şi am scos un scâncet.

    • Ce faci, Băbiţă, aşa te lauzi? Ce te doare, hai să vedem, cu ce te pot ajuta, să-ţi revii.

    Lena răsufla mai greu. Hop, îu, o omor! Mai bine tac. Tac şi-i masez uşurel mâna care mă ţinea strâns. Mai trece un timp şi o văd că deschide ochii.

    • Bine că venişi, mumă! Ce mai faci tu?
  • Da cum să nu vin eu ma mata? Eram prin curte cu copiii când strigă Tuica! Da’ mata de ce nu eşti cuminte şi vrei să ne laşi aşa repede? Hai să-ţi aduc un ceai, să te faci bine.

  • Nuuu, nu pleca! Lasă că-mi fac astea ceai.

  • Fa, Mărie, spune-i lui Georgeta să-mi facă un ceai. Tu stai aci, mumă! Stai aci, că nu pot muri fără tine!

  • Ia mai taci, că nu eşti matale de murit! Trebuie să te ridici să trăieşti, că mai ai multe de făcut!

  • Offf, mumă, nu mai pot, s-a terminat! Mi s-au terminat zilele! N-o mai duc, gata! Azi mor!

  • Eu nu, ea da, eu nu, ea da, surorile ei plângeau cu muci şi căutau să scoată trusoul de înmormântare.

    • Ai Lenă, ia fii atentă! Unde-s prosoapele de dat la popă? Ia deschide ochii şi spune-mi cum le împart pe astea de le scosei din şifonier. Sora îşi întreba sora muribundă. Aia deschide ochii şi începe să dea indicaţii: Fa, uite prosoapele astea le împarţi la ai noştri, pe ăla i-l dai lui Lache ăla e pentru bărbatu-tău, ăla pentru popa, basmalele alea albe cu boboci mari le împarţi la surorile lui bărbatu-emu şi vouă, lui Luci îi dai pe aia cu ciucuri, să nu uitaţi de batistele-ale bune, de colo de sus, vedeţi că statul e învelit în ştergar pe policioară. M-au trecut fiori de gheaţă! Brrr, în ce film oi fi eu aci? Kusturica, mic copil! Pe-o parte îmi venea să râd, pe alta îngheţase şi sufletul în mine.

    Măi lume şi în mijlocul acestei scene atât de calde şi domestice, unde nu se trânteşte uşa de perete şi apare în totă splendoarea ei strâmbă şi mută, Georgeta, fata Lenei. Că nu am apucat să vă spun, dar Georgeta era un pic defectă din naştere. Strâmbă, sucită, cu defect grav de vorbire, ajunsese la vârsta aia printr-o minune şi dragostea cu care o îngrijiseră ai ei, pentru că doctorii nu-i dăduseră nicio şansă. Ei, a venit ea Georgeta c-o falcă-n cer şi una-n pământ şi direct în basmaua mea albă s-a înfipt, bâguind pe limba ei:

    • Afarăăă! Ieşi afară! Ieşi afară!

    Toate babele au sărit ca arse, s-o tragă de pe mine. Asta nu se dădea dusă decât cu părul meu. M-au trecut lacrimile de durere. Alea trageau de mine ca nebunele. Georgeta înfiptă în părul meu, mă-sa de mâna mea, surorile ei trageau de Georgeta, eu la mijloc.

    • Băbiţă, dă-mi drumul la mână şi lasă-mă să plec, te rog.
  • Nu pleci niciunde, aici stai! Făăă, Georgeto, du-te dracu că mă ridic de-aici şi te târnui pe toată bătătura, nebuna dracului! Eu am chemat-o, rămâne cu mine!

  • Georgeta, nimic. Surdă ca toţi surzii şi înfiptă bine în părul meu, ca toţi nebunii.

    • Fa, Ioană, smulge-i fa mâna din din părul fetei asteia şi dă-o afară! Au, Georgetă fi-r-a dracu tu să fii azi şi mâine şi-n ziua morţii că tu nici să mor împăcată nu mă lasi, nebuna dracului! Ieşi afară de la mine, ieşi! Ieşi că te păruiesc eu acu de nu te vezi! Mă pun cu parul pe tine de nu te mai ridici în veci, sărăcio!

    Ce să spun… se trezise moarta, stinsese lumânarea şi înjura ca la uşa cortului pe nebuna ce nu voia să-mi dea drumul deloc. Până la urmă au reuşit babele cumva s-o smulgă de pe mine şi cu smocul de păr aferent şi să-o scoată, pe sus, afară din cameră. Eu rămân cu mâna în mâna muribundei. Mă ţinea strâns şi gâfâia de efort, roşie ca racul. Mai roşie ca mine, care voiam să intru în pământ atunci, că afară oricum se adunase toată uliţa şi privea râzând, cu basmaua peste gură, la circul gratuit. S-au liniştit apele într-un final, Băbiţa a închis ochii la loc, epuizată, iar eu am reuşit s-o conving să-mi dea drumul la mână să mă duc la wc, că făceam naiba pe mine de la atâtea emoţii trăite. Cum am scăpat, ca din puşcă, direct pe poartă am zburat şi coasta până acasă mi s-a părut prea mică, aşa repede am ajuns. Nici că m-am întors, dar nici Lena c-a mai murit. S-a sculat din patul morţii, a pus prosoapele, basmalele şi batistele la loc şi trăieşte şi-n ziua de azi. Acu’, eu doar mă întreb… cum mă mai cheamă când o fi să moară cu adevărat?

    Reclame

    17 comentarii

    Din categoria Dezrădăcinare

    Haine grele – 4

    Biata, Măria! Dacă ar fi lovit-o cineva cu leuca în cap, tot nu s-ar fi clătinat aşa! Pământul păru că se învârteşte mai repede şi preţ de o secundă cerul se întunecă cu totul iar ea se prăbuşi tremurând lângă pat. Fetele, speriate încep să ţipe mai tare. Cu lumânarea în mână, Sanda aleargă în casă la timp s-o vadă pe mă-sa prăbuşindu-se pe podea. Poarta de la drum se deschide grăbită şi vecinele încep să apară pe rând cu broboada pusă peste gură. Unul din vecini intră în curte cu furca în mână. Tocmai dusese mâncare animalelor. În curte lumea se agită deja fără logică, porţile sunt larg deschise, câinele urlă-a pustiu. În casă fetele ţipă speriate, Măria zace întinsă lângă piciorul patului, iar pe Sanda o apucă nervii.

    • Ce faci, fă? Te găsi leşinatul acu’! Tocmai acum te găsi şi pe tine să leşini! Scoal’ odată de-aci, nu mă face să-ţi trag vreo două! Şi voi ce-aveţi de ţipaţi aşa? Potoliţi-vă şi stropiţi-o pe asta cu nişte apă rece! Turnaţi pe ea până-şi revine şi urcaţi-o în pat. Hait, că n-am timp de voi, executarea! Să nu aud nici musca aci’ că cine ştie ce iese! Auzi dom’le, o apucă leşinul pe muma! N-a leşinat în viaţa ei şi leşină acu’!

    Afară oamenii se mobilizaseră singuri. Cineva adusese o oală pe care o umpluse cu nisip şi aprinsese o lumină de ceară la colţul casei. Dorel cu încă doi vecini ridicaseră corpul ţeapăn şi se îndreptau cu el către casă. Muierile se jeleau şi-şi frângeau mâinile, speriate de moartea care se abătuse aşa, pe nepusă masă, peste bătăturile lor, tocmai acu’ în prag de sărbătoare, când toată lumea era ocupată cu pregătirile pentru a doua zi. De sub coastă, de la izvor, urcau în grabă alţi săteni. În scurt timp bătătura gemea de lume, oala cu nisip se umplu de lumânări aprinse şi lumea comenta cu glas scăzut teribila întâmplare. În casă, întins pe pat, Mărin parcă dormea cu ochii deschişi.

    • Uită-te, fă, Mărie, soro, la el! Parcă doarme! Cum o fi căzut el acolo, să moară aşa, fără să simtă nimic, fă, soru-mea!?
    • Vai de viaţa mea, luuumeee!! Măăărineee! Mă, Mărine, omul meu, cui mă lăsaşi tu pe mine, acu’, mă!? Cum plecaşi, mă, fără să-mi spui un cuvânt? Aşa mă iubişi tu pe mine, Mărine, de te gândişi să mă laşi sângură pe lume? Pentru ce să mai trăiesc io acu’, lumeee?! Pentru ce să mai trăiesc io acu’?! Cui mă laşi, Mărine, cui mă laşi, tu, omul meu bun? Doamne, de ce nu mă luaşi pe mine, că tot mă-ncerci de-atâta timp? De ce nu mă luă pe mine Dumnezeu? Ce fac eu, fără omul meeuu?

    La uşă muierile plângeau de sărea cămaşa pe ele. Fetele se agăţaseră de poala Măriei şi strângeau tare, cu amândouă mânuţele, rugând-o printre lacrimi să nu mai plângă. La căpătâiul mortului apăru o lumânare mare. O babă se chinuia să-i acopere ochii cu două monede de metal. Pleoapele nu voiau deloc să stea închise şi monedele tot zburau de pe ochii larg deschişi. Încăpăţânată, baba insista iar şi iar, fără odihnă, de parcă-şi făcuse un crez de viaţă din a ţine ochii mortului închişi. Mâinile, ţepene, pocniseră când se chinuiseră să i le îndoaie şi să i le pună pe piept. Picioarele rămâseseră crăcănate, unul din ele întors de la genunchi, aşa cum omul se chircise de durere în bătătură. Înţepenise aşa în poziţia aia ciudată şi acum oamenii se certau încercând să găsească soluţia cea mai bună de a-l îndrepta ca să aibă loc în sicriu şi să poată fi înmormântat creştineşte.

    • Fă, o chemă cineva pe Măriţa să-l tămâie?
  • Pe popa îl chemă cineva?

  • Trimite mă, Dorele, muică, un copil să-i bată clopotul la biserică!

  • Toată lumea avea câte un sfat de dat, câte o sugestie de făcut. În timpul ăsta fetele stăteau îmbrăţişate într-un colţ, uitate de toată lumea, Măria urla pe bătătură şi Mărin, plin de balegă şi noroi, zăcea pe pat, în timp ce baba de la capul lui, căpoasă, încă se chinuia să-l facă să ţină ochii închişi. În toată nebunia asta, Sanda se scutură dintr-o dată şi începe să strige.

    • Fă babelor, voi toate sunteţi nebune? Ce-aveţi cu tăticu de-l chinuiţi în halul ăsta! Să-i facă cineva baie!
  • Da’ cine, muică?

  • Voi, cum cine? Că doar n-aţi vrea să-l spăl io! Hait, care ştiţi c-aţi mai spălat morţi, spuneţi ce vă trebuie că vă aduc. Pe urmă mă duc să aduc hainele să-l îmbrăcaţi şi să aşez masa să-l mutăm pe masă până vine Dorel cu coşciugul.

  • Da de unde vine Dorel cu coşciugul? Nu-l faceţi şi voi ca toată lumea în vale, la Stan al popii?

  • De la oraş, cum de unde!? Fii, fă, serioasă! Io-i iau lu taica tron de-al bun, nu placaj de la Stan al popii!

  • Într-un final, undeva în crucea nopţii, Mărin, sau mai bine zis ce mai rămâsese din el stătea întins pe masa mare, în sala din casa bună, îmbrăcat în costumul lui de zile bune, cu cojocul de oaie pe umeri, să nu cumva să-i fie frig şi căciula de miel astrahan pe cap, cu mâinile pe piept şi ochii, în sfârşit închişi! Pe sub bărbie avea trecută o batistă care era legată cu nod în creştetul capului, să-i ţină gura închisă şi pe ochi stăteau acum cuminţi monezile de 5 lei. Două şiruri de scaune, puse de-a stânga şi de-a dreapta, îşi aşteptau păzitorii. O singură babă ştirbă moţăia uşor pe un scaun, visând probabil la vremuri mai bune din tinereţea ei pierdută. La bucătărie muierile se călcau în picioare să termine pregătirile. Mai degrabă păzeau ibricul de ţuică fiartă care nu se mai golea de cu seară, cu toate ceştile date de-a valma peste cap şi stăteau la căldurică. Niciuneia nu-i venea să se ducă să privegheze în casa rece ca gheaţa. Sanda cocea gogoşi să aibă pentru cei ce vor veni la priveghi, Dorel renunţase cu regret la ţuica fiartă, se urcase în maşină şi făcuse drumul înapoi la oraş după coşciug şi ultimele pregătiri iar Măria şedea pierdută pe un scaun, cu coatele sprijinite de un colţ de masă şi ofta adânc din când în când. Părea că nu ştie pe ce lume se mai află şi că prin creierul ei e pustiu. Dacă n-ar fi oftat nici nu i s-ar fi simţit prezenţa.

    • Muumăă! Fă mumă, tu eşti surdă? Ieşi, fă, afar’ de-aci şi du-te de scoate ce trebuie pentru mâine, că acu’ se face ziuă!

    Măria nu reacţionează nicicum. Pare că nu aude nimic din ce se vorbeşte în jurul ei şi vocea fiică-sii o lasă rece. Sanda pleacă de lângă plită, o ia de mână, o smuceşte şi-o împinge către uşă.

    • Adormişi, fi-ţ-ar somnu’al dracu să-ţi fie!

    Biata bătrână, smulsă brusc din starea de prostaţie în care căzuse, se împiedică şi se prăbuşeşte în braţele cumnată-sii care şedea liniştită lângă uşă. Femeia se apleacă şi-o prinde înainte de-a se lovi cu capul de uşă.

    • Fă, Săndică, tu eşti nebună? Ce-ai, fă, cu ea? Ce-ţi făcu?
  • Ia dă-o dracu’! Din cauza ei muri taica! De ani întregi nu ştie decât să se vaite! Au, mă doare capul, au mă dor picioarele, au mă doare curu’! Toate o dureau! Acu’ nu te mai doare, fă, nimic cât stai aci, pe scaun? Nu te mai doare nimic, ai! Doar cât să-l înnebuneşti şi să-l munceşti pe bietu’ taica te dureau toate! Na, că rămâseşi singură acu’! Eşti fericită?

  • Îîuu, Săndică, mumă, nu te credeam aşa! E mă-ta, fă! Te-a făcut şi te-a crescut, dă-te dracu! Te-a făcut huiduma de eşti acu! N-a dormit nopţile să-ţi facă ţie zestre şi să te ţină la şcoală, ţi-a crescut fetele pe rând, ţi-a cărat şi pe uşă şi pe coş, nenorocito şi tu ce faci acu’? Nu-ţi e, fă, frică de Dumnezeu, să vorbeşti aşa, cu păcat?

  • Să se ducă să pună mâna să pregătească toate cele iar tu, daică, să taci, că habar n-ai! Mai bine murea ea decât taica!

  • Ptiu, să-ţi fie de cap, nebuna dracului! N-am crezut că eşti aşa, fără suflet în tine! Du-te dracu’, cu mine nu mai ai ce discuta! Nu te gândeşti, fă, că pe masă colo e frate-meu şi poate că mă doare sufletul mai mult ca pe tine că muri tânăr, negrijit şi fără lumânare? Cu ce ţi-au greşit ţie, fă, oamenii ăştia, de le spurci până şi moartea? Io nu ştiu cu cine-ai semăna tu, da-n neamul nostru nu te-arunci deloc! Hai, Mărie, hai cumnată să scoatem din ladă ştergarele şi să le punem lumânări. Las-o pe nebuna asta că i-au plecat minţile cu sorcova!

  • Boabe mari de lacrimă se rostogolesc pe obrajii palizi ai Măriei. Se ridică uşurel, cu capul plecat şi iese din bucătărie sprijinită de cumnata ei. În urma lor, muierile îşi fac cruce şi se ridică pe rând să iasă afară. Îşi scuipă în sân, ca de ucigă-l crucea şi se strecoară pe rând în urma lor. Le apasă purtarea atât de urâtă şi nerecunoscătoare a acestei fete.

    Şi Măria asta, s-a gândit să adune avere să aibă fie-sa, să nu sufere ca ei! Nici copii n-a mai făcut, să nu fie nevoiţi să-mprăştie adunătura. Iar asta, după ce că-i urâta ca dracu, are şi sufletul la fel de negru! Vezi, de-aia e bine să facă omul copii câţi îi dă Domnul! Laşi unul să-i dai tot şi crezi că la bătrâneţe o să aibă grijă de tine şi-o să-ţi fie recunoscător, iar el dă cu tine-n şanţ. Unul, măcar, să mai fi avut şi Măria, n-ar mai fi îndrăznit fie-sa să se poarte aşa cu ea! Eheee!

    • Hai, fă, să stăm cu Mărin, că e ultima dată când mai avem ocazia şi straşnic flăcău a fost!

    Scaunele ce-l păzeau singure pe Mărin se umplură dintr-o dată.

    4 comentarii

    decembrie 28, 2015 · 11:50 am

    Haine grele -3

    O maşină opreşte într-un târziu la poartă. Din ea coboară vesele două fete blonde, cu ochi mari şi zâmbete luminoase. Deschid poarta cu zgomot şi aleargă fericite pe alee. Câinele latră vesel în lanţ. Când ajung la uşă scutură încălţările cu zgomot şi strigă:
    – Maamaaiiieee! Taataaiiieee! Pe unde umblaţi?
    Bătrâna aude şi se trezeşte speriată. „Au venit copiii şi eu n-am terminat nimic!” De emoţie o apucă tremuratul. Se ridică cu greu de pe pernă şi iese să-şi întâmpine odoarele.
    – Da, maie, scumpele mele! E aici măiţa voastră!
    _ Săru’mâna, mamă! Gata pregătirile?
    – Aproape, muică! Aproape! Ajunserăţi şi voi! Hai să vă-ncălziţi un pic c-oţi fi osteniţi de pe drum!
    – Acuşica, să descărcăm şi noi bagajele. Da tata unde e?
    – Era pe bătătură pe la oi, făcea un pic de curăţenie.
    – Nu se vede.
    – O fi plecat cu gunoiul. E căruţa în bătătură?
    – Da, nu e plecat. Lasă că-l găsim noi! Hai Dorele să descărcăm porbagajul.
    Dorel se conformează. Nu înainte de a-i da un îndemn soacrei.
    – Mămică, vezi de pune şi mata să fiarbă nişte ţuică de-aia de-a bună, de-a pus tataie deoparte astă-vară. Mi-e sete!
    Adevărul e că i se cam uscase gâtul de când nu băuse nicio înghiţitură de alcool. Până nu şi-au luat maşină abia îl aduna nevasta de prin şanţuri. Când s-au văzut cu ea în faţa blocului, muierea i-a spus scurt:
    – Din momentul ăsta, dacă mai bei, te-ai lins pe bot de tot ce-am adunat în viaţă. Ori te cuminţeşti şi ai grijă de noi, ori te las în şanţ. Acu’ te pui cu burta pe carte şi  înveţi să-ţi iei carnet. Eu nu voi pune în veci mâna pe volan să te aduc acasă, aşa să ştii!
    Normal că nu s-a lăsat de băut, doar nu era prost! A aprobat-o şi a doua zi a aterizat într-o margine de dâmb, undeva în drum spre casă. Acolo şi-a petrecut noaptea. Dimineaţă, când s-a trezit, nu mai avea nici pantalonii, nici pantofii, nici paltonul. Era însă plin de noroi din cap până în tălpi şi îngheţat bocnă. O săptămână întreagă a zăcut cu febră.

    Când a ajuns acasă, în halul în care era, nevastă-sa nici n-a vrut să-i deschidă uşa. A aşteptat pe scară până a plecat ea la serviciu şi le-a mituit pe fete să-l primească în casă. A făcut o baie şi s-a băgat în pat, apoi s-a rupt filmul. S-a mai trezit la spital după o săptămână. Singur. Făcuse aprindere la plămâni de la noaptea aia de pomină. Muierea şi copiii nu l-au vizitat nici măcar o dată. Nici un telefon să vadă cum se simte n-a dat, ingrata! Când s-a întors acasă era mai slab cu zece kg şi palid de ziceai că acu’ stă să moară. Sanda i-a deschis uşa, s-a pus în faţa lui cu toate cele 120 de kg ale ei şi mâinile în şold şi l-a întrebat:
    – Mai bei?
    – Mă. muiere, tu ce vrei să spui io acu? Că nu mai beau în viaţa mea nimic? Ştii bine c-ar fi minciună.
    – Bine. Ai voie să bei doar acasă, câte un pahar pe seară şi doar dacă beau şi eu cu tine. În cârciumă nu mai ai ce căuta. Dacă mergem la o nuntă sau petrecere, trebuie să fii în stare să mă aduci înapoi. Dacă se mai întâmplă o singură dată ce s-a întâmplat acum, să uiţi unde e uşa asta. Ne-am înţeles?
    Dorel era prea slăbit în momentul ăla să se certe cu ea. Nici n-ar fi avut câştig de cauză. A dat din cap, resemnat şi ea l-a lăsat să intre în casă. Fetele, mititele pe atunci, n-au vorbit cu el o săptămână. Ce le-o fi spus afurisita de muiere, ce le-o fi băgat în cap, n-o să ştie niciodată. Ştie doar că până nu le-a dat ea aprobare, nici măcar o cană de apă nu a văzut de la ele. A mai zăcut o săptămână în patul din dormitor, străin în propria casă. De câte ori striga la fete se făceau că nu-l aud, de voia s-o ia în braţe pe aia mică, începea să urle ca muşcată de şarpe.

    Îi venea să dea cu toate de pereţi, dar era suficient să se uite în ochii mici şi porcini ai nevestei lui care-l săgetau de sub sprâncenele încruntate, ca să-şi dea seama ce soartă îl aşteaptă de-ndrăzneşte să-şi dea drumul nervilor. Înghiţea în sec şi se ducea înapoi în camera de izolare. După ce şi-a revenit şi-a început din nou lucrul a încercat să mai vină acasă cu câte o sticlă de vin sau bere. În cârciumă n-a îndrăznit să mai calce, îşi ocolea vechii prieteni de pahar de departe. Ajunseseră toţi şantieriştii să râdă de el că e sub papucul nevestei! Să vină ei să stea cu ea dacă sunt aşa bărbaţi cum se dau!

    Dar acasă şi-ar mai fi pus şi el un păhărel. Mai venea frate-său de pe la ţară cu câte o damigeană de vin, o sticlă de ţuică de la ăi bătrâni. Dacă le lăsa în cămară şi bea doar la masă cum a promis, toate erau bune. Dacă îndrăznea să bea un pahar în plus înainte de-a ajunge ea acasă, ieşea un scandal de băteau vecinii în ţevile de la calorifer. Avea saşia lui de muiere un nas de copoi! Îl mirosea imediat! Se ducea, vedea că lipseşte din băutură, lua sticlele rămase şi vărsa tot în chiuvetă. Îi venea s-o strângă de gât la propriu!

    O dată chiar a încercat să-i sară în spate pe la spate s-o ia de păr şi să-i tragă câteva scatoalce, să-l ştie de bărbat! A şi reuşit să-i dea vreo doi pumni cât a luat-o prin surprindere. Dar şi când şi-a revenit ea şi s-a smucit o dată, a dat cu el de perete. Apoi i-a înfipt mâna aia bărbătească în gât şi l-a ţintuit acolo până a început să se zbată ca un pui de găină. Era să facă pe el atunci, a crezut că nu mai are scăpare! Zdrahoana nu zicea nimic, doar îl fixa cu privirea. Nu schiţa niciun alt gest, nu îi se mişcau nici măcar nările ca să se simtă că respiră. Doar strângea degetele ca pe o menghină în jurul gâtului lui şi-l fixa cu ochii ăia pe jumătate închişi în timp ce din colţul gurii curgea un firicel de sânge şi locul unde el o lovise cu pumnul începea să se umfle şi să se învineţească. Parcă nici n-o atinsese, nu simţea nimic!

    El dădea din mâini, din picioare, încerca să-i desfacă mâna cu toată puterea rămasă, iar ea parcă era un robot de metal cu picioarele sudate de mozaicul bucătăriei, decisă să-l bage cu totul în zidul de beton şi să-l uite acolo, să nu mai ştie nimeni de el. I-a dat drumul abia când ochii îi ieşiseră din orbite ca la melc. Brusc. El s-a prăbuşit pe podea şi ea i-a mai tras un picior în boaşe.
    – Data viitoare te omor. Atât i-a spus, iar pe el l-au trecut fiori reci pe şira spinării. A fost singura dată când a ridicat mâna să dea în ea. Şi-a învăţat lecţia şi de atunci nu i-a mai ieşit niciodată din cuvânt. Şi-a luat carnetul, plecau împreuna prin ţară, în mici vacanţe, în concedii, la câte un sfârşit de săptămână, râdeau, glumeau, se completau unul pe altul când erau în public, practic erau cuplul perfect. Nici s-o înşele n-a îndrăznit vreodată deşi ochii îi fugiseră de câteva ori la nurii unor colege mai feminine şi mai bine dotate ca zdrahoana lui pe jumătate bărbat. Se uita însă seara în ochii ei mici şi îngropaţi în grăsime şi avea senzaţia că deja ştie tot şi că, dincolo de rânjetul ce se voia zâmbet ochii îi şoptesc „Data viitoare te omor”.

    Se scutura Dorel ca de vise rele şi îi trecea îndrăgosteala pe loc. Cu timpul au început să bea cot la cot când prindeau ocazia. Niciodată însă nu mai uita de el şi nu mai ajungea să doarmă prin şanţuri. Se abţiguia, râdea, făcea glume porcoase şi mergea la culcare imediat ce ochii nevestei îl fixau. Atunci ştia că distracţia s-a terminat şi e cazul să bage cornu-n pernă şi să se trezească. A doua zi nici nu îndrăznea să se plângă de durere de cap! Lua pe furiş o pastilă şi un pic de cărbune medicinal, să-şi potolească stomacul, zâmbea şi părea că nimic nu s-a întâmplat.

    Doar la socru-său îşi mai permitea şi el să sară calul, uneori. Ştia că de faţă cu bătrânul jandarmul lui nu va scoate un cuvânt nici picată cu ceară. De-asta îşi şi permitea să comande de băut mai bine ca la el acasă.
    – Să vină tac-tu să scoată, mumă! Tu ştii că eu nu pot să umblu la damigeana de ţuică!
    – Mă duc să-l caut. L-am strigat şi nu-mi răspunde.
    – Du-te. O fi pe drum, cu vreun vecin, vezi şi tu. Eu la oi îl ştiam.
    – Tăticuleee! Ce faci, bre? Ştiai că vin şi te-ai ascuns? Hai de scoate colo un ibric de ţuică să fierbem, să bem şi noi, că-mi e sete şi frig de pe drum!
    În bătătura, prin ceaţa ce se tot aşeza valuri-valuri, doar tăcerea îi răspunde. În grajd calul fornăia pe nas, în cocină porcii se înghionteau unul pe altul încercând fiecare să intre la mijlocul grămezii să se încălzească, curcile îl priveau când cu un ochi când cu celălalt, curcanii se înfoiaseră şi gâfâiau ţanţoşi, încercând să-l impresioneze. Grivei dădea din coadă şi sărea bucuros în lanţ, dar nicio mişcare de om nu se simţea. Hm… ce ciudăţenie.
    – Bă, tăticule, bă! Pe unde eşti de nu răspunzi? Te ascuzi de musafiri, ai?
    Tot strigând intră în curtea animalelor. Aprinse becul în grajd şi-l întâmpinară doar vaca mugind şi calul bătând din copite, la poartea din vale uliţa era pustie. Nicio mişcare de drum. În dreapta porcii veniseră curioşi lângă gard, poate-poate or primi ceva de mâncare, iar oile rumegau liniştite, cu capul în pământ, fără să le pese că trece un om pe lângă ele.

    Doar undeva, aproape de iesle, berbecul împinge cu coarnele în ceva întins pe jos. De curiozitate, Dorel deschise poarta şi se apropie cu sfială de berbec. Când îşi dădu seama în ce loveşte berbecul, înlemni.
    – Săndicăăăă!! Fa, Sandă! Mămiiiccăăăăă! Ieşiţi fă afară, acu’! Ce dracu faceţi acolo?!
    – Ce-ai, Dorele, eşti nebun? Ce strigi în halul ăsta, să te audă satul?
    _ Hai, fă, afară, că tăticu e mort în bătătură!
    – Îuuuu! Ce zici tu acolo, Dorele? Ce zici?
    – N-auzi , fă, eşti surdă? Hai dracu’ncoa, că tac-tu e ţapăn în bătătură! Adu o lumânare să-i aprindem la căpătâi şi hai să-l luăm de-aci că îl face praf berbecul ăsta!
    _ Vai de capul meu, lumeeee! La ce venii io acas’ să-l găsesc pe taica mort! La ce nu ajunsăi mai devreme, să-l fi scăpat! Muuuumăăăă!! Făă, mumă! Fă, tu stai liniştită în casă şi taicuţul e mort pe bătătură?! Săriţi, lume, că muri taica!! Săăăăriiţii!!

    Un comentariu

    decembrie 27, 2015 · 12:18 pm

    Azi

    Azi vine iarna peste noi,
    anume
    Şi ne găseşte singuri
    pe-amândoi
    În câte-un colţ întunecat
    de lume
    Tânjind la vremea când, încă,
    eram doi.

    294976_283521961774447_370803491_nŞi bate crivăţul
    pe la ferestre
    Iar lemnul geme greu
    cu icnet lung
    Petalele sucombă trist
    în glastre
    Şi-un greier mic îşi tace
    cântecu-n
    amurg.
    Nori cenuşii coboară grei
    din munte
    Să stingă-ncet viaţa-n ochi
    ce ard,
    Deasupra noastră stele
    însingurate
    Se scutură-ameţite
    din înalt.
    Azi mor şi eu cu fiecare
    clipă
    Ce-aşterne flori de gheaţă
    pe asfalt.

    Şi vine iarna peste noi,
    iubite
    Nici nu mai ştim de-am fost
    vreodată doi.
    Când reci zăpezi ne-au troienit
    cernite
    Şi-orice gând a îngheţat
    în noi.

    8 comentarii

    noiembrie 17, 2015 · 8:18 am

    Poveste casnică despre unii doctori şi preoţi

    Mă trezesc acum câţiva ani cu un telefon de la tata. Trebuie să vă spun că atunci când sună tata e eveniment. Dacă vreţi să vă faceţi o idee, luaţi în calcul că nu m-a sunat nici la moartea bunicilor mei, de nu am putut să-i însoţesc pe ultimul drum. Ei, atunci când a sunat telefonul a fost o surpriză atât de mare că m-am gândit ceva dacă să răspund sau nu. I-am ratat apelul şi l-am sunat înapoi. Era întradevăr de rău. De foarte rău. Mă chema acasă ca s-o mai prind pe mama în viaţă. Vă daţi seama că o veste ca asta te cam zdruncină, după ce, de câte ori ai sunat ţi s-a spus că e totul bine.

    Tot anul acela o plimbase de acasă la spital, de la spital acasă, până când nu a mai fost în stare să se ridice din pat. La spital primise un diagnostic necruţător: ciroză şi doctorul, după ce a experimentat pe ea toate medicamentele despre care citise în tratarea acestei cumplite boli, şi-a declinat competenţa şi i-a zis tatei s-o ia acasă, nu nu mai are şanse să supravieţuiască. Îi dăduse cel mult o lună, dar era sigur că nu rezistă mai mult de două săptămâni (probabil se săturase şi de miei, iezi, curcani şi alte bunătăţi pe care le tot cerea amărâtului meu de tată care se încăpăţânase să ne demonstreze că se descurcă singur).

    Mi-am luat liber şi am alergat acasă într-un suflet. Din mama mea mai era o mână de om numai piele şi oase, cu o burtă mare, plină de lichid. Ochii ei albaştri şi mari erau afundaţi în orbite şi oasele craniului împungeau perna prin pielea străvezie. Mi s-a rupt sufletul s-o văd cum se chinuie să respire, să supravieţuiască. Nu putea să-şi ridice capul nici să bea apă şi nu mai era în stare nici să vorbească. Avea lungi perioade în care nici măcar nu era conştientă şi ne simţeam neputincioşi privind-o. Ne-am revoltat, normal, fiecare în felul nostru. Eu plângând, frate-meu certându-se cu tata şi înjurând. El se presupune că el era cel mai tare şi încerca să mă încurajeze pe mine, dar nu-şi ştia gestiona sentimentele.

    Te simţi dezrădăcinat şi al nimănui în astfel de momente, simţi că lumea ta se prăbuşeşte. Tu te clatini şi încerci să te agăţi de orice ca să poţi rămâne în picioare. Am început s-o păzim pe rând. Eu, cumnată-mea, tata, o fină… Frate-meu nici nu îndrăznea să calce peste pragul încăperii în care zăcea.Eu ieşeam, mă duceam în fundul grădinii, mai trăgeam o porţie de plâns, urlam, îmi ştergeam lacrimile şi mă întorceam s-o iau de la capăt. Mă rugam la căpătâiul ei, o simţeam cum se roagă cu mine, cum se liniştea şi se agăţa de viaţă cu toate puterile şi asta mă termina.

    Într-o după amiază, când i-a fost cel mai rău, l-am luat pe frate-meu şi ne-am dus după preot. A fost o surpriză să văd că nu mă respinge, el, care nu este deloc credincios. Ne-am urcat în maşină hotărâţi să-l aducem cu noi s-o împărtăşească. Cred că şi mama aştepta cu nerăbdare, deşi ea nu a călcat pragul bisericii decât la nunţi, botezuri şi înmormântări. O simţeam. Preotul cel bătrân şi veşnic abţiguit de care  nu mai era. În locul lui venise un preot tânăr ce transformase casa parohială şi curtea bisericii într-un rai cu flori. Preoteasa ne-a întâmpinat zâmbitoare, de parcă ne-ar fi cunoscut de o viaţă şi ne-a promis că-l va trimite cu siguranţă pe părinte după ce ajunge acasă. Era plecat cu treabă în alt sat. Ne-am întors mai trişti de cum am plecat şi nici n-am îndrăznit să intru să-i spun mamei că preotul n-a venit cu noi.

    Timpul trecea, începea să se înnopteze şi popa nu mai ajungea. Îmi pierdusem speranţa că ar mai apărea la timp. L-aş fi rugat pe frate-meu să mai mergem o dată până la biserică, dar el deja începuse să înjure. Mi-am dat seama că în durerea noastră nici măcar nu-i spusesem preotesei cine suntem! Mă gândeam „ Ce fraieri suntem! Unde să vină omul, când noi nici nu i-am spus? De unde să ne cunoască el pe noi?” Şi totuşi, atunci când deja îmi murea şi utima speranţă, la poartă a oprit o maşină şi din ea a coborât preotul.

    A intrat sobru pe poartă, a salutat blând şi a cerut să-l ducem la mama. Tata se învârtea ca un lup în cuşcă, că ar fi vrut să fie de faţă, să vadă el acolo, să audă, să supervizeze ce face preotul ăla prea tânăr în care nici măcar nu putea avea încredere din moment ce era mai mic şi decât copiii lui. Preotul l-a dat afară şi a închis uşa în urma lui. A stat acolo, lângă mama, au vorbit, a spovedit-o (şi credeţi-mă, a avut multe de iertat), s-a rugat pentru ea şi cu ea, a împărtăşit-o şi-a ieşit de acolo mai trist decât a intrat. Cumnată-mea a sărit să-l întrebe cât crede că mai rezistă. El, cu privirea pierdută a privit-o blând şi-a ridicat din umeri. „Doar bunul Dumnezeu ştie!”, a răspuns şi a refuzat orice plată. S-a urcat în maşină şi a plecat lăsându-ne să ne trăim durerea.

    În noaptea aceea mama s-a odihnit. A dormit ca un prunc până dimineaţă. Din când în când ne duceam să vedem dacă mai respiră şi ni se părea ciudată respiraţia ei liniştită, abia simţită, după ce-şi trăsese sufletul atâtea zile la rând. Dimineaţă când s-a trezit a cerut să mănânce. Uşor-uşor s-a întremat şi după alte câteva zile a putut fi transportată la spital. De data asta la cu totul altul decât cel la care acel vraci cu diplomă făcuse experimente pe ea. Diagnosticul de ciroză nu s-a confirmat şi cu tratamentul adecvat şi-a revenit suficient cât să se poată întreţine singură. E bine şi azi şi încă au grijă unul de altul şi ţin gospodăria înfloritoare, mai bine ca alţii mai tineri şi mai în putere.

    E un episod dureros din viaţa mea pe care l-am scris cu greu, dar am vrut să vi-l împărtăşesc tocmai pentru că toată lumea e pornită azi împotriva preoţilor. A tuturor preoţilor. Inclusiv copiii mei nu mai au nicio înţelegere pentru haina preoţească. Ori lucrurile nu sunt niciodată aşa cum par iar oamenii nu seamănă unul cu celălalt în nicio situaţie. Da, sunt preoţi lacomi care au îmbrăcat reverenda doar pentru a se îmbogăţi cu minim de efort. Sunt totuşi şi oameni care-şi iau în serios menirea şi fac minuni cu harul lor. Pentru că nu-i uşor să te încarci cu durerile tuturor şi să oferi alinare chiar şi celor a căror conştiinţă e prea încărcată de nici măcar ei înşişi nu se pot ierta. Şi nici să dai mâna cu moartea de câte ori conduci un suflet pe ultimul drum nu-i de ici, de colo. Noi ne trăim durerile noastre şi încercăm să ne liniştim conştiinţa respectând tot felul de ritualuri în astfel de momente. Fie că ni le spune baba Rada din capul satului, şefa radio-şanţ şi bocitoarea de serviciu, fie că ni le impune baba care se duce în fiecare dimineaţă să tămâie mormântul, fie că cine ştie ce neam se mai trezeşte să impună o regulă. Preotul vine să te sprijine şi pe tine, cel rămas şi să preia asupra lui şi uriaşa sarcină a petrecerii celui ce pleacă. Cine-şi închipuie că e uşor se înşeală. Nu toţi merită piatra. Unii chiar merită acel „săru’mâna, Părinte!”

    3 comentarii

    noiembrie 10, 2015 · 8:55 am

    Noi cei de acum

    „- Aşa se va întâmpla? Vom ajunge ca părinţii noştri?
    – Nu, eu nu vreau! Niciodată!
    – Ba da. Asta se întâmplă pur şi simplu.
    – Cum?
    – Când creşti îţi moare sufletul!”

    Sunt replici dintr-un film. Uneori până şi scenariştii strecoară nişte adevăruri dure printre nimicurile puse în gura protagoniştilor.
    Ce-am învăţat zilele astea?
    – Că putem doborî munţi dacă suntem suficient de revoltaţi. Dar pentru asta trebuie să moară ai noştri. Mulţi.
    – Că am ajuns unde suntem pentru că nu ne putem asuma răspunderi. Avem aşteptări. Totdeauna de la alţii.
    – Că am crescut copii deştepţi. Sunt buni, în stare să înveţe orice îşi pun în cap, în stare să-şi clădească orice carieră vor şi să se unească din când în când, când drepturile le sunt încălcate. Dar nu i-am învăţat să fie un colectiv, o forţă. I-am învăţat să fie individualişti, exclusivişti, să-i privească pe cei ce nu-s ca ei cu suspiciune. I-am învăţat că-s unici, cei mai buni, cei mai dotaţi, cei mai frumoşi, i-am pus să-şi repete asta de câte ori au avut un eşec şi şi-au însuşit atât de bine lecţia, că nu sunt în stare să vadă că şi ăla mai ponosit, mai bădăran, mai din topor are părţile lui bune. Nu i-am învăţat să-i accepte pe ceilalţi cu toate ale lor, că o societate are nevoie şi de muncitori, zugravi, constructori, pălmaşi, ţărani, nu doar de ochelarişti ce stau în spatele unui monitor, la un birou într-o multinaţională.
    – Că vrem schimbare, dar nu ştim foarte clar cum să fie acea schimbare.
    – Că avem idei, dar aşteptăm să le pună alţii în practică.
    – Că avem nevoie de lider tocmai pentru că au dispărut punţile dintre noi, nu mai ştim să comunicăm unul cu celălalt, să ne ascultăm unul pe altul.
    – Că ne ghidăm după simpatii şi cunoştinţe. Încă nu ne-am debarasat de tare vechi printre care şi aceea de a considera că dacă noi suntem cei mai buni (doar ne spunem asta în oglindă în fiecare zi, nu?) şi cei care intră la un moment dat în cercul nostru exclusivist de prieteni se situează implicit deasupra întregii lumi şi judecăţi şi împreună trebuie să privim la alţii ca la nişte lăcuste rătăcite-n deşert.
    – Că haina şi funcţia încă îl fac pe om.
    – Că e mai uşor să cârcoteşti fără să te implici. Iar când o faci trebuie să ai neapărat sprijinul cuiva, să fii imaginea unui ONG sponsorizat, eventual. Trebuie să ai drept proptă tot felul de atribuţiuni din astea cu nume sofisticate, din care nimeni nu înţelege nimic.
    – Că într-un fel se vede lumea din haine de lucru mânjite şi altfel din costume de firmă. Iar atunci când îmbraci costumul de firmă trebuie neapărat să priveşti de sus, că nu oricine poate ce poţi tu.
    – Că ne pasă mai mult de diplome decât de ceea ce e în stare fiecare să facă. Judecăm după cartoane, nu după creier.
    – Că Anton Pann n-a murit. Doar se reinventează în fiecare zi.
    – Că ne pierdem interesul repede.
    – Că nu putem suporta ca altcineva să ne spună ce să facem. Ştim noi cel mai bine, dar să facă ei, ceilalţi.
    – Că toţi suntem vorbitori, niciunul ascultător.
    – Putem empatiza cu un demnitar în cazul unei tragedii, nu cu cei care încearcă din răsputeri să elimine efectele tragediei cu pierderi minime.
    – Că judecăm omul după aspect şi prestanţă, nu după faptele lui. Nu-i vedem neputinţa, nici autosuficienţa dincolo de frazele sforăitoare.
    – Că avem nevoie de actori, deşi cerem tehnocraţi.
    – Că nu avem viziune la nivel macro, ci doar la nivel personal.
    – Că niciiunul din cei ce-ar putea face nu se implică, iar dacă se implică eşuează lamentabil pentru că nu-i sigur pe el şi pe ceea ce ştie. Ne lăsăm încălecaţi de toţi incompetenţii a căror unică armă e acea siguranţă mincinoasă.
    – Că încă trebuie să moară capra vecinului, pentru a aveam noi siguranţa că a noastră-i cea mai grasă, frumoasă, cornută, lăptoasă.
    -Că nu putem privi în ansamblu societatea, ci doar prin prisma interesului nostru mărunt şi meschin. E bun ăla că ne-a crescut salariu, că ne-a promis pensie mărită, că ne-a dat. Mie, ţie, nouă. Nu tuturor. Ceilalţi nu contează.
    – Că încă nu am învăţat exerciţiul democraţiei. Ne e teamă să-l ducem la capăt, doar în încercăm aşa, cu vârful piciorului, ca pe o apă rece în prag de vară. Suntem în dubiu: să intrăm, să nu intrăm? Dacă răcim şi ne e rău după aceea?
    – Că încă nu realizăm că o ţară care nu produce nu are cum sta în picioare, nu se poate susţine. Îi credităm pe cei care ne promit salarii şi facilităţi, fără să ne întrebăm de unde naiba vin banii ăia şi mâine şi poimâine şi peste un an, doi, trei. Suntem oamenii momentului, ai lui azi. Mâine om vedea. Nu ne dăm seama că acest „om vedea” e perdant.
    – Că încă avem nevoie de oameni care să ne spună cum e bine să facem, chiar dacă nu punem în practică.
    – Ne luăm ce cei ce au, cerându-le să-şi doneze veniturile pentru că noi nu avem. Nu avem spitale, nu avem şcoli, nu avem infrastructură. După 26 de ani nu mai avem nici ce-am avut. Dar nu vedem că în aceşti 26 de ani procente serioase din PIB s-au alocat tocmai acelor instituţii care azi nu ne mai pot oferi nimic. Că virăm lunar cotizaţii grase la sănătate, iar spitalele sunt focare de infecţie şi au dotări vechi de 40 de ani. În plus faţă de atunci au gândaci şi viruşi rezistenţi la antibiotice. În schimb sediile în care îşi desfăşoară activitatea administratorii banilor noştri se învârt după soare, că ei îşi schimbă maşinile ca pe şosete, că îşi angajează în posturi cheie amante, neamuri, prieteni pe cu totul alte criterii decât cele de competenţă, că o armată de funcţionari trebuie să ţină în spate o mână de şefi veşnic nesătui, iar cei care se ocupă cu adevărat de sănătatea noastră trebuie să se mulţumească cu un mediu de lucru infect, dotare puţină, să ne ceară să venim cu medicamentele în geantă, salariul în plic şi eventual patul de acasă.
    – Vedem că avem şcoli care funcţionează ilegal pentru că-s atât de dărăpănate şi nesigure, dar nu vedem sediile inspectoratelor, ale Direcţiilor pentru protecţia copilului, ale tuturor direcţiilor din sistem. Nu vedem că în fiecare an cotizăm la fondul clasei şi fondul şcolii doar ca învăţătoarea să mai schimbe şi anul ăsta perdelele şi draperiile şi feţele de masă de pe băncile jerpelite. Închidem ochii la abuzurile la care sunt supuşi copiii noştri, dar nu suntem în stare să ne adunăm unul cu altul să luăm un sac de glet, o găleată de vopsea, o mână de cuie şi.un ciocan să facem ca spaţiul în care ne învaţă copiii să fie unul prietenos. Alegem să tăcem şi să nu vedem mizeria de la toalete, în loc să-l luăm de guler pe administratorul şcolii care bagă banii de materiale în buzunar, nu în curăţenia spaţiului pe care-l administrează pe banii noştri.
    – Vrem ca ceilalţi să se schimbe, dar nu acceptăm că primii cu care trebuie să începem suntem noi.
    Aş mai continua, dar mă întind mult prea mult şi mai am şi altceva de făcut. O zi bună să aveţi şi fiţi înţelepţi! Începeţi critica cu voi înşivă!

    12 comentarii

    noiembrie 9, 2015 · 1:25 pm

    Sistem bolnav, moarte sigură.

    Nu mai e un secret pentru nimeni că sistemul de sănătate din România e în moarte clinică. Spitalele se deteriorează pe timp ce trece, microbii şi viruşii se înmulţesc în voie şi infectează tot ce prind, gândacii colcăie,  medicii sunt din ce în ce mai puţini şi nu reuşesc să facă faţă valului de pacienţi mai bolnavi şi mai nemulţumiţi de fiecare dată. În secţiile de urgenţă oameni suferinzi aşteaptă la cozi umilitoare pe culoare înguste şi insalubre, aparţinătorii aleargă de la un etaj la celălalt pentru a completa tonele de hârtii necesare internării sau doar obţinerii analizelor în vederea diagnosticării, nervii se macină la foc mic, bolile se cronicizează în voie.

    Orele trec şi nervii întinşi la maxim răbufnesc şi se sparg în mii de cioburi de mozaicul vechi şi prea plin de paşi al coridoarelor insalubre. Se trimit priviri mânioase, vorbe grele cad în capul medicilor şi al asistentelor, vorbe la fel de grele pleacă de la ei către pacienţi. În acest mediu ostil se presupune că trebuie să se facă performanţă pentru că, nu-i aşa, trebuie salvate vieţi.

    Pe hârtie totul este roz. Pacienţii au drepturi, au condiţii asigurate, medicii au obligaţii şi au un jurământ a lui Hipocrat. Pe hârtie. În realitate şi medici şi pacienţi sunt epuizaţi după o luptă surdă între ei şi cu un sistem imun şi inflexibil. Un sistem care se acoperă de hârtii, dar uită să doteze spitalele cu aparatura necesară. Un sistem care răpeşte medicilor ore bune obligându-i să completeze dosare şi fişe peste fişe în loc să-i lase să se ocupe de ceea ce se presupune că ştiu mai bine, că doar de aceea s-au pregătit în ani grei de facultate şi au mâncat covrigi uscaţi în alţi ani grei de rezidenţiat. Sistem care, atunci când a trebuit să reducă, a tăiat din grila de posturi şi a dat afară oameni dar a lăsat neatinse contractele preferenţiale obţinute pe şpăgi grase, nici preţurile de zeci de ori umflate ale materialelor sanitare, serviciilor şi dotărilor proaste din spitale.

    Medicina nu-i o profesie ca oricare, e regina profesiilor. Pentru că ea duce o luptă continuă cu moartea. De multe ori pierde şi medicul, acel supraom de la care avem aşteptări atât de mari, trebuie să închidă ochii şi să meargă mai departe. Să se ridice, să-şi ia armele şi să reînceapă lupta, chiar dacă ultima înfrângere încă îi stă pe retină. El nu are timp de pierdut, nu are voie să se odihnească, să-şi lingă rănile, să se vindece. Trebuie să se imunizeze din mers. Şi de cele mai multe ori, pentru a rezista, îşi închide sufletul.

    Ce înseamnă să fii medic în România? Înseamnă că ori te gândeşti la profesie ca la un bancomat şi prea puţin îţi pasă de cei ce trec prin cabinetul tău, ori că ai fost atât de naiv să crezi că tu poţi, cu mâinile goale şi mintea-ţi brici, să lupţi împotriva unui curent ce pune la pământ o naţie întreagă. Înseamnă să ai nervi de oţel, să poţi să vezi zeci de bolnavi zilnic, să pui diagnostice în timp ce alţii te înjură la uşă, să faci faţă tuturor nervilor celor care au senzaţia că nu te mişti suficient de repede, să suporţi mizeria umană şi morală şi să fii în stare să-ţi educi simţurile, astfel încât să nu lasă să se vadă dezgustul nici măcar în privire. Să mănânci pe fugă pentru că o altă urgenţă bate la uşă, să vrei să te prăbuşeşti şi să mergi totuşi mai departe deşi te dor toate încheieturile de oboseală, doar pentru că încă nu ţi s-a terminat garda şi tu nu ai înlocuitor.

    Trebuie să-ţi faci timp pentru studiu, perfecţionare, să fii la curent cu toate noutăţile în domeniul tău, cu cercetări, descoperiri, îmbunătăţiri. Nu mai poţi? Nu interesează pe nimeni. Cedezi? Nu interesează pe nimeni. Rişti să pui un diagnostic incorect? E riscul tău. Unii şi-l asumă cu seninătate, s-au resemnat deja. Rămân în sistem şi se complac în mizeria lui, recunoscându-şi înfrângerea. Oricum nu e nimeni care să vrea să le ia locul.

    Sunt si uscături, pretutindeni sunt. Nu putem afirma că toţi medicii sunt buni şi muncitori şi interesaţi de binele pacienţilor, aşa cum nu putem afirma că toţi sunt răi şi tratează în funcţie de consistenţa plicului îndesat cu mâini transpirate şi tremurânde în buzunar. Sunt oameni. Poate că unii s-au prins cum merg lucrurile în ţara asta şi au profitat din plin de mecanismul ăsta al şpăgilor ce fac rotiţele să se învârtă. Poate că au ajuns la un confort care pentru majoritate rămâne doar un vis. Poate că au uitat să fie oameni. Cine e însă de vină pentru starea asta de fapt?

    Într-un spital din România un copil a murit pentru că a fost diagnosticat greşit. Doi medici au pus acelaşi diagnostic încrezându-se în aparenţe. Da, au greşit pentru că au ajuns atât de blazaţi încât nici măcar nu au mai avut curiozitatea să încerce să vadă dacă nu cumva simptomele evidente corespund şi unei boli mai grave. Trebuia să încerce să investigheze mai adânc, să se asigure că acel copil este cu adevărat sănătos în rest. Să investigheze cu mâinile goale, pentru că în weekend specialiştii lipsesc. Au liber şi ei, ca toţi ceilalţi oameni ai muncii. Sau au câteva zile de concediu la care au dreptul şi obligaţia prin lege. Sau poate au murit şi încă nu li s-a găsit înlocuitor, pentru că cel mai greu e să înlocuieşti un om care a cedat la datorie.

    Trebuia să se asigure că au pus diagnosticul corect şi au administrat tratamentul corect. Ar fi făcut-o dacă sistemul nu i-ar fi aruncat în starea aceea de lehamite în care nu-ţi mai pasă ce se întâmplă cu cei din jurul tău. Dacă nu li s-ar fi indus sentimentul că orice ar face, nu vor ieşi niciodată din vria în care au intrat de bună voie. Dacă nu li s-ar fi confirmat încă de la primii paşi pe holurile spitalului respectiv că nu are rost să se zbată, că tot în mediocritate vor sfârşi. Au pierdut o viaţă fragedă pentru că sistemul i-a înfrânt. Şi noi am pus umărul la această înfrângere.

    Blamăm din nou medici. Cerem să plătească, să pice capete. E normal să plătească dacă au greşit. E normal să nu mai poată profesa când mor oameni din cauza neglijenţei lor. Dar corect ar fi ca odată cu pedepsirea lor să începem să smulgem şi rădăcinile răului.  Altfel, degeaba e orice crucificare.

    Ştiu că am făcut azi pe avocatul diavolului şi îmi asum cu bună ştiinţă rolul. Pentru că am trecut şi eu pe la uşile lor şi am întâlnit în momentele de criză şi oameni blazaţi, incompetenţi,  interesaţi, dar şi ingeri care au făcut adevărate minuni când mă temeam că nu se mai poate face nimic. Îngeri care nu mi-au cerut să-i stimulez cu bani ca să-şi facă datoria, care mi-au alinat sufletul cu un zâmbet şi o vorbă bună şi care s-au simţit răsplătiţi atunci când eforturile lor au dat rezultate. Aceşti îngeri încă profesează în spitalele din România. Este de datoria noastră să nu-i facem să simtă că degeaba se zbat să salveze imaginea profesiei pe care o onorează.

    6 comentarii

    aprilie 24, 2015 · 8:28 am

    Despre oameni. Cu durere

    Oamenii îşi stabilesc singuri priorităţile în viaţă. Unii trăiesc aşa cum şi-au propus şi nu se abat nici măcar o secundă de la drumul prestabilit, nedorindu-şi nimic mai mult. Alţii se zbat, se revoltă, încearcă să schimbe lumea. Uneori reuşesc s-o urnească un pas, alteori rămân cu zbaterea. Unii îşi doresc multe de la viaţă, dar nu fac nimic să-şi împlinească visele. Trăiesc aşa, în virtutea inerţiei şi se resemnează în faţa sorţii, ducându-şi zilele aşa cum le dictează alţii.

    Odinioară oamenii se mulţumeau să-şi ridice o casă, să se căsătorească, să facă copii, să-i crească, să-i aşeze la casa lor, să-şi vadă nepoţii. Asta era împlinirea şi menirea lor. Făceau 2-3-4 copii, opreau unul în casă cu ei, să-şi asigure bătrâneţea. Îi lăsau pe mână tot ce-au construit o viaţă şi trăiau pe lângă familia lui până când închideau ochii, puneau mâinile pe piept şi plecau pe ultimul drum, cel fără de întoarcere. Viaţa curgea lin, bătrânii erau respectaţi şi îngrijiţi, vorba lor era luată în seamă şi de multe ori sfatul lor reuşea să scoată omul la liman indiferent cât de tare se afundase în mocirla vieţii.

    Era o vreme în care vorba „cine nu are bătrâni să-şi cumpere” nu era doar o simplă vorbă, era o lege. Bătrânii cunoşteau tainele vieţii şi ale meşteşugurilor, înţelepciunea lor proverbială era căutată şi ascultată. Cine nu a avut nevoie măcar o dată în viaţă de sfatul cuiva trecut deja prin furcile caudine ale vieţii? Cei care nu recunosc sunt ipocriţi!

    Acum am ajuns să credem că suntem proprii noştri stăpâni şi vrem să trăim aşa cum ne taie capul, fără să mai ţinem cont de sfaturi şi îndemnuri. Părinţii ne-au rămas în urmă, sunt învechiţi, inculţi, nu pot ţine pasul cu vremurile şi tehnologia, nu înţeleg distracţiile, moda, ţelurile tinerilor de acum. Noi trăim complet, viaţa noastră e atât de complexă încât nici noi înşine nu mai suntem în stare s-o desluşim cum trebuie. De multe ori ne rătăcim prin labirintul căilor ei întortocheate şi ne pierdem anii pe drumuri greşite. Vrem să învăţăm neapărat din propriile noastre greşeli, credem că totul ni se cuvine şi ei, bătrânii noştri trăiesc încă doar ca să ne slujească până la ultima suflare.

    Bătrân. Sursa: www.desenez.net

    Bătrân. Sursa: http://www.desenez.net

    Numai că ei, cei ce ne-au dat viaţă şi ne-au purtat pe braţe când eram mici şi neputincioşi, cei ce ne-au aşteptat cu prăjituri şi gogoşi calde când le călcam pragul sau veneam obosiţi de la joacă, nu mai reuşesc de la un moment dat să se mai îngrijească singuri. Încet, cu fiecare an lăsat în urmă, puterea îi părăseşte, spinarea li se apleacă şi privirea li se îndreaptă tot mai des către pământul rădăcinilor, uitând cerul zborului. Ni-l lasă nouă cu totul. Din când în când încearcă să se mai facă auziţi, să ne mai tragă de mânecă, să ne împingă de la spate pe drumul drept. Pentru că vezi bine, ei doar pe acela îl cunosc. Noi ne revoltăm şi-i luăm în derâdere.

    Îi rănim de multe ori cu bună ştiinţă, mângâindu-ne vanitatea incomensurabilă cu umilinţa lor. Ne face plăcere să-i vedem neputincioşi mai ales atunci când am avut cu ei un conflict din care am ieşit cam şifonaţi la un moment dat. Ei trecuseră pe acolo pe unde mândria noastră voia să creadă că noi am făcut primii paşi. Atunci vrem să-i vedem  cerşindu-ne ajutorul, aplecându-se în faţa noastră, recunoscându-ne superioritatea. Le vedem neputinţa, dar nu ridicăm un deget să-i ajutăm până când urechea noastră nu aude rugămintea. Orgoliul ni se vrea gâdilat şi noi îl punem totdeauna înaintea vieţii în ordinea priorităţilor.

    Ei tac şi înghit. De multe ori apleacă capul şi-şi închid neputinţele dincolo de bariera minţii punând lacăt vorbei. Şi vine un moment în care destinul întoarce pagina vieţii lor şi le arată ultimele rânduri. E timpul să se pregătească de plecare şi-ar trebui să ne anunţe din timp. Numai că gura lor s-a obişnuit deja cu tăcerile şi cuvintele au rămas ferecate cu lacăte ruginite.

    Iar noi ne mai revoltăm o dată.  Aha, uite că orgoliile lor au fost mai mari decât ale noastre, nu ne-au spus niciodată că nu se simt bine! Nu puteau să ne ceară ajutorul? Că noi doar asta aşteptam, să se recunoască înfrânţi, să ne cerşească bunăvoinţa. E vina lor dacă nu se mai poate face nimic! E vina lor dacă mor deşi poate ar mai fi avut zile să trăiască. E vina lor că s-au afundat în tăcere şi tristeţe când puteau fi fericiţi atât de uşor, doar fiind de acord cu noi şi aprobându-ne fiecare deviere! De ce nu au putut? Uite, acum timpul se răzbună şi noi nu avem nicio pată pe conştiinţă!

    Nu ştiu ce cercetători au stabilit că ziua de ieri e ziua ideală pentru depresii. Că această femeie urâtă ce ne sugrumă pe nesimţite cu aripile ei de liliac are puteri maxime în data de 19 ianuarie. Ciudat, ieri a fost pentru mine o zi cu lacrimi. O zi în care ochii mei au plâns pentru toţi bătrânii necunoscuţi, care au muncit, şi-au ridicat case, au crescut copii, nepoţi, au împărţit fiecăruia averea pentru care au trudit o viaţă şi acum mor uitaţi de toţi pe paturi de spital reci şi impersonale, având la căpătâi o biată infirmieră necunoscută pe care poate că o doare sufletul de suferinţa lor mai mult decât îi doare pe proprii copii. Copii care sunt prea ocupaţi să-şi trăiască viaţa şi prea narcisişti  ca să accepte să-şi sacrifice liniştea şi ocupaţiile zilnice pentru a sta pentru ultima dată la căpătâiul celor ce le-au dat viaţă. Copii care se vor lăuda apoi cu înmormântarea făcută cu fast, pomana generoasă, dar care nu sunt în stare să verse o lacrimă sinceră deşi pierd pentru totdeauna pe cei ce i-au făcut oameni.

    Urâţi sunt oamenii uneori şi tare-mi e grea inima din cauza lor!

    12 comentarii

    Din categoria jurnal

    SIDA, sau când inconştienţa poartă un nume

    Se mediatizează zilele astea cazul tânărului din Segarcea care a întreţinut relaţii sexuale cu mai multe fete, deşi ştia că este infectat cu SIDA.  Nu ştiu de ce, deşi sunt de-a dreptul oripilată de gestul tânărului, fapta lui nu mă miră foarte tare.

    Mulţi ani după revoluţie s-a vorbit despre copiii infectaţi cu HIV în spitalele insalubre din ţară. Se vorbea de mii de copii care au fost infectaţi datorită instrumentarului insuficient sterilizat, folosit de prea multe ori, inevitabil de la un bolnav la altul. Nu s-a transmis doar SIDA astfel, s-au transmis multe boli cumplite, greu de tratat. Cunosc personal zeci de cazuri de hepatită de mai multe tipuri transmisă în timpul unui tratament medical în spital. S-au transmis astfel tuberculoză, boli de piele, infecţii cu cine ştie ce bacterii rezistente la antibiotice. Spitalele din România, departe de a se curăţa de toate practicile şi tarele de odinioară, au devenit cu timpul adevărate focare de infecţie din care este de-a dreptul imposibil să nu ieşi mai bolnav decât ai intrat. Dar nu despre asta vreau să vorbesc acum, ci despre cazul miilor de copii infectaţi cu bună-ştiinţă sau nu atunci.

    Luată de valul politicii murdare şi al manelismului în floare, presa românească i-a aruncat pe aceşti nefericiţi la groapa uitării. De multe ori m-am întrebat ce s-o fi întâmplat cu acei copii prezentaţi atunci, că doar nu era să fi murit chiar toţi, nu? Voi nu v-aţi pus niciodată întrebări? Nu v-aţi gândit nici măcar o dată câţi din ce cu care veniţi în contact zi de zi sunt cu adevărat sănătoşi?

    Lipsa unei minime educaţii sanitare îi face pe oameni să fugă de persoanele infestate cu HIV de parcă ar fi leproşi şi dacă s-ar atinge de ei, lepra aceea nenorocită s-ar întinde şi asupra lor.  Pentru bolnavii de SIDA nu s-au înfiinţat centre speciale în care să fie închişi, însă teama de izolare şi acuze i-au făcut să ascundă adânc în negura fiinţelor lor cumplitul adevăr.

    Faptul că aceşti copii ar fi fost marginalizaţi şi de restul copiilor, de părinţii acestora şi de cadrele didactice (pentru că, de ce să ne dăm după deget, şi ele tot oameni sunt) i-au făcut pe părinţi să-şi închidă în adâncul sufletului conştiinţa bolii. Şi să ajungă ei înşişi s-o ignore cu timpul. Acum sincer, dacă acel copil avea 3 ani când a fost infectat şi cu timpul simptomele bolii nu şi-au arătat cu adevărat colţii, nu credeţi că el chiar a ajuns să se creadă cu adevărat sănătos?

    Am văzut că până şi presa internaţională a preluat cazul făcând din acest inconştient un adevărat Lothario modern de pe nisipurile doljene.

    Lothario pe naiba! Poate doar un tânăr stăpânit de hormoni care s-a crezut invincibil şi nemuritor! Mă uit cu groază la poza lui şi văd pe un brat un ditamai tatuajul. Ştiţi ce înseamnă asta? Că alte zeci de inconştienţi ar putea fi infectaţi de la aparatul ăla cu care un alt cretin le-a făcut tatuaje. Că aşa e cool, e la modă! E la modă să te automutilezi, să faci sex cu cine apuci, doar ca să ai cu ce te lăuda în cercul tău de prieteni înguşti la minte.

    De ce abia acum panica a cuprins o întreagă comunitate? Pentru că diagnosticul morţii lui a ajuns direct în presă. Probabil că de la morgă un brancardier, asistent sau chiar medic a ridicat din sprâncene şi a anticipat că asta poate deveni o ştire de senzaţie. Şi a dat un telefon. Televiziunie s-au agitat ca un stol de corbi în preajma unui cadavru, mirosind un festin şi rotiţele au început să se învârtă. Credeţi voi că fetele alea inconştiente care au făcut pe rând sex cu ăsta realizeată prin ce trec? Punem pariu că o bună parte din ele sunt mai degrabă mândre că sunt vedete, decât îngrijorate că ar putea sfârşi la fel ca amorezul lor? Câţi or fi cei pe care ele i-or fi infestat?

    Problema e mult mai serioasă şi mai adâncă decât e dispusă media să scoată la lumină. Presa caută doar senzaţionalul, scandalul. Au reuşit să facă să se deschidă un dosar penal, au reuşit să găsească încă două persoane purtătoare ale virusului, un medic ce dă din colţ în colţ neştiind cum să-i facă să înţeleagă că deontologia profesională nu-l lăsa să facă publică suferinţa pacientului său, sau că era mai comod să nu se bage singur în gura lupului , o mamă revoltată şi la fel de inconştientă ca cel pe care l-a îngropat de curând. S-a îngropat, se duce şi ştirea de senzaţie, gata, alta la rând. Oamenii aceia vor rămâne să-şi macine gândurile şi temerile abia după ce apele se vor linişti.

    Tare mă tem însă că nimeni nu a învăţat nimic din lecţia asta. Acele fete care au făcut sex neprotejat cu băiatul ăsta, vor continua să facă sex neprotejat cu alţi tineri în călduri. Că nu mai eşti în trend dacă nu faci sex cu cât mai mulţi. Dacă a doua zi ies la suc cu amicele lor sclipicioase şi nu pot să spună că i-au mai tras-o măcar unuia, nu mai fac parte din gaşcă, ce dracu’! Păi nu trebuie încercaţi toţi înainte de măritiş (dacă o veni vreodată măritişul ăla)? Oricum, atâta lucru au învăţat şi ele, că pe calea spre succes, o „artistă” trebuie să aibă experienţă, nu glumă!

    Uite aşa, boala se va răspândi, se vor naşte copiii care s-o poarte şi s-o ducă mai departe şi ceea ce a fost cândva o regretabilă greşeală a personalului medical insuficient pregătit, va ajunge să fie un flagel. Dacă nu a ajuns deja. Cine ştie câţi astfel de Lothario nu or mai fi în România, care îşi fac de cap neştiuţi de nimeni doar pentru că încă nu şi-au dat obştescul şfârşit, sau pentru că la morga respectivă nu a existat nici un brancardier cu telefon mobil  căruia să-i pice fisa suficient de repede?

    2 comentarii

    Din categoria Cotidian