Arhive pe etichete: premoniţie

Premoniţii şi cicatrici

Căutam de dimineaţă prin fişiere să găsesc nişte însemnări de acum câteva luni. Am descoperit nişte poze şi-o amintire.
Amară amintire.
Când am făcut poza asta mergeam la Ateneu. Era cam cu o săptămână înainte de focul morţii.
Am coborât din metrou şi când am ajuns la intrarea în pasaj la Unirii mi s-a tăiat respiraţia. M-am oprit pe lor pentru cinci minute bune, mi-era teamă să păşesc mai departe, sunt agorafobă. Erau sute de oameni unul lângă altul, oameni necunoscuţi ce se atingeau, respirau unul în ceafa celuilalt, înaintau greu, cu pauze lungi de şedere.
Pasajul era blocat şi mie-mi era teamă să păşesc mai departe, mi-era teamă să nu mă sufoc acolo, în marea de oameni necunoscuţi ce-mi furau aerul. I-am privit pe rând pe fiecare, am văzut părul blond al unei fete, ochii albaştri ai unui băiat înalt, barba unui tânăr cu ochi negri, zâmbetele lor, telefoanele ridicate deasupra capetelor să imortalizeze masa aceea incredibilă de oameni şi am făcut primul pas. N-aş fi eu dacă nu mi-aş învinge temerile.
Am înaintat încet, ascultând conversaţiile liniştite ale tinerilor de lângă mine, trăgându-mi putere din vocile şi râsul lor. Pe la mijlocul pasajului mi s-a făcut rău, am început să transpir, să nu mai am aer şi-am privit cât o bătaie de aripă în jurul meu. Mă gândeam că dacă pic acolo toţi oamenii aceia vor călca peste mine. Şi atunci mi-a venit gândul care m-a salvat, mi-a dat zâmbetul de care aveam nevoie să merg până la capăt. „Dacă toţi aceşti oameni ar ieşi în stradă, am avea o nouă revoluţie.” Am zâmbit gândului, mi-am înghiţit teama şi am ajuns la linia cealaltă, să iau trenul spre Romană. Când am ajuns pe peron şi mi-am liniştit genunchii, am scos telefonul şi am pozat mulţimea.
„Dacă toţi oamenii aceştia ar ieşi în stradă am pune de-o revoluţie.” De-aş fi ştiut atunci câtă dreptate aveam, m-aş fi cutremurat de aşa gând. Nu pentru că mi-am dorit revoluţie, ci pentru că a urmat #Colectiv. Mi-aş fi dat seama că nu-i bine să-ţi doreşti lucruri care nu s-ar întâmpla fără o tragedie în spate.
În noaptea aceea n-am pus geană pe geană. Fiică-mea nu-mi răspundea la telefon, mă temeam că e acolo, între victime şi aveam sentimentul că cineva se joacă cu soarta tuturor copiilor lumii care, paradoxal, deveniseră într-o secundă toţi copiii mei pe care-i pierdeam în mod inexplicabil şi brutal fără să pot face nimic pentru a-i salva.
Nu cred că există o tortură mai mare pentru un om. Am plâns pentru fiecare părinte doborât de durere, m-am revoltat pentru fiecare infecţie nouă, pentru fiecare scuză rostită de un ministru al sănătăţii care afirma cu un cinism înfiorător că nu se justifica achiziţionarea unor paturi speciale pentru arşi, că se închideau bani în ele degeaba.
Toţi tinerii arşi în Colectiv mi-au lăsat cicatrici în suflet. Pentru fiecare câte una, însemnată cu fierul înroşit în foc aşa cum îşi înseamnă fermierii vitele. Toate dor. Peste câteva zile de la tragedie, când numărul lor tot creştea şi părea să nu se mai oprească, îmi venea să urlu. În acel moment, dacă aş fi avut putere, aş fi împuşcat cu sânge rece cu mâna mea pe unii din baronii ţării. Pe mulţi. I-am urât şi-i mai urăsc, încă, pe toţi şi eu nu ştiu să urăsc până la capăt.
Habar n-avem noi cât de cinic e sistemul ăsta pe care îl alimentăm ca pe un paralitic veşnic flămând. Iar eu habar nu aveam de când nu v-am mai povestit cu adevărat despre trăirile mele.
12194643_761273710665934_5229187906357330087_o

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Confesiuni