Arhive pe etichete: primăvară

Azi, fără glas

Azi, am o mie de gânduri
ce se vor plânse,
o mie de doruri
ce se vor spuse,
o mie de lacrimi
ce se vor şterse,
o mie de vorbe
ce rămân mute.

Azi sunt un abur
rătăcind pribeag
peste muguri noi
sub soare rece
pe cer înalt.
Azi sunt copac bătrân
bătut de ploi.
Crengile-mi au dor
de lăstari ce-au uitat
să-nmugurească.

Azi,
o mie de stele oarbe
plâng pitite
sub un cer de cenuşă
ce-a lăsat hoinară
o răsuflare de gheaţă
să mângâie
şi să ardă
îndrăzneala timpurie
a florii nou-născute.

Azi am gânduri,
doruri,
lacrimi,
tăceri.
Cuvintele
nu se mai vor spuse.

20160229_103511

Anunțuri

9 comentarii

Din categoria Frânturi de gând- poezie

Eram primăvară

Prindeam rădăcini.
Simţeam seva urcând vie,
învolburată,
până în inimă.
Şi inima-mi creştea
ca pâinea dospită
în cuptorul verii.

Îmi înălţam crengi.
Le priveam cu mirare
cum înmuguresc şi
pulsează verde
a viaţă.

Creanga din dreapta
s-a agăţat de cer
şi cerul a chiuit ciripind
a ciocârlie.
Avea albastru crud
în ochi.

Creanga din stânga
s-a înălţat
şi-a prins în lăstari
o stea.
Steaua a strălucit
cu aur curat
în palma mea.

Luminam auriu.
Raze jucăuşe
se-mprăştiau
în jurul meu
şi-ademeneau
firele de iarbă.
Iarba se-nălţa cântând.
Înfloream.
Eram primăvară.IMG_20150524_125516

3 comentarii

Iulie 8, 2015 · 6:58 am

De luni, de primăvară

Deschid ochii şi-mi agăţ privirea de vârful copacilor golaşi din grădină. A fost o noapte grea, cu dureri şi insomnie. A fost furtună în deşertul nopţii mele, vântul mi-a biciuit obrazul şi mi-a adunat dune de nisip sub pleoape, în timp ce picuri mari şi deşi de ploaie îmi băteau în fereastră. E dimineaţă, cerul inalt se luminează încet, în grădină mierla sparge cu trilurile ei liniştea ireală a dimineţii, ochii mă înţeapă dureros sub nisipul zgrunţuros.

Două vrăbii poposesc gureşe pe o crenguţă, doi guguştiuci zboară razant pe lângă peretele blocului. Mă frec la ochi. Vârful arinului e aurit! E greu să te trezeşti după o noapte că asta. Am vedenii. Închid ochii şi mi-i spăl în lacrimi. Îi şterg, îi deschid şi privesc din nou. Nu am vedenii, s-a aurit şi vârful castanului. E salutul voios al soarelui. Ei, aşa da! După zile întregi mohorâte şi ude, îşi arată şi el faţa veselă şi rotundă, ca şi cum abia s-ar fi spălat în lacrimi proaspete.

Nici nu ştiam că-mi e atât de dor de primăvară! Mă ridic din pat. La geam, panseluţele-mi zâmbesc tremurând. „Vezi, azi e soare! Hai, scoal’ şi deschide fereastra, ce mai aştepţi?!” Deschid fereastra, am de ales? Corcoduşul de sub felinar şi-a deschis mugurii şi-a îmbrăcat haină nouă, cu flori albe şi lăstari de verde crud. Miroase a pământ reavăn, muguri amari, iarbă crudă, zambile. Departe, lovindu-se de pereţii blocurilor, freamătă oraşul.

Castanul ferestrei mă salută cu frunze delicate şi muc de lumânare proaspăt născută. De se îndreată vremea o să fie plin de flori. E anul lui. Mă duc să-mi fac cafeaua. Liliacul de sub geam mi se laudă cu lăstari proaspeţi. Toate astea s-au petrecut într-o noapte! Un vânticel jucăuş trece orin muguri noi. Îşi râd de surpriza din ochii mei ca de o glumă bună. Mi-au jucat o festă. Sâc, sâc! Răi. Nu putea veni primăvara înainte de a mă deprima ploaia? Mă-ntorc la fereastra cu panseluţe ce se scaldă în soare deja. Sorb o gură de cafea fierbinte şi aromată. Mda, până la urmă viaţa-i frumoasă. Durerea s-a mai domolit. Mă simt ca-n dimineaţa de Florii. Ce poate face o rază de soare din om!

Hmmm… aş fi vrut să vă scriu o poveste. Una despre oameni, viaţă şi moarte. Am scris-o în minte azinoapte, cuvinţel cu cuvinţel. Soarele mi-a schimbat planurile, o las pe altă dimineaţă. Azi aş vrea să evadez. În pădure la Zăval e raiul tămâioarei. Când eram copii ne întreceam care a cules mai mult. Soarele ne încălzea spatele aplecat, tămâioara ne înflorea ochii, râsul ne încălzea sufletul. Hai, gata, că e prânzul deja! Voi v-aţi trezit? V-aţi apucat de lucru? Cum naiba să stai închis într-un birou printre hârtii pe o vreme ca asta? Hai să evadăm un pic împreună. În pădure e un rai acum!

Mai vreţi?

Nu-i aşa că-ţi vine să înfloreşti odată cu pădurea?

Hai, să avem o săptămână însorită şi spornică! Zi frumoasă, dragilor!

5 comentarii

Martie 30, 2015 · 9:11 am

Primăvară, floricele, triluri şi urzici cu usturoi

IMG_1335 - Copy
De două zile e primăvară în toată regula. Soarele străluceşte, încălzeşte, în grădina de sub geamul meu a înflorit tămâioara şi forsythia, vrăbiile nu-şi mai găsesc locul, iar mierlele aleargă bezmetice să-şi facă cuib. V-am zis că am o pereche de mierle, nu? El e negru strălucitor şi are ciocul portocaliu. E curios şi nu se fereşte deloc de oameni. Ea e cenuşie, ştearsă, mai micuţă, dar tare hărnicuţă. Dimineaţa e un concert pe cinste!

Când dă pimăvara năvală, aşa, ca acum, pe mine mă apucă o stare de nelinişte, de parcă nu-mi mai găsesc niciunde locul. Am geamul deschis de două zile şi aş ieşi afară, în grădină. Reminiscenţe din perioada petrecută la ţară. Mă cheamă pământul. Doar că aici nu am nicio bucată de pământ a mea, aşa că am început să-mi pregătesc pământul pentru răsaduri şi am fost până în piaţă de mi-am cumpărat ceva seminţe şi panseluţe.

E piaţa plină de verdeţuri. Untişor, leurdă, urzici, spanac. Eu cu untişorul şi leurda nu prea m-am împăcat niciodată. Aş fi preferat nişte măcriş fraged, dar în Bucureşti măcrişul e o raritate. Şi nici spanacul nu-mi place. E imens, bătrân şi arată ciudat cu frunzele lui groase fără nicio strălucire. Aştept să iasă tăranii cu spanacul lor de grădină mărunţel şi fraged, să-l mănânci cu ochii. Până atunci zic pas. În schimb nu m-am abţinut şi am luat urzici.

În copilărie, cum dădeau urzicile, mama nu pierdea niciodată ocazia să ne „întărească” cu câte o porţie de urzici săptămânală. Şi erau aşa bune cu mămăligă caldă alături, că totdeauna mai ceream şi a doua porţie. Asta până când, într-o duminică însorită ne-am trezit cu văru-meu Marian în vizită. El era mare, la gimnaziu, mai avea un pic şi pleca la liceu. Noi nişte zgâtii de copii care-i săreau de gât şi făceau giubuşlucuri. Mama pregătea masa de zor. Pui fript cu usturoi, mămăligă caldă şi… nelipsitele noastre urzici. Alături se rumeneau la foc mic nişte clătite (piesa de rezistenţă a mamei) pe care le făcea doar în zile speciale. În bucătărie mirosea dumnezeieşte şi noi salivam pe lângă plită că deja flămânzisem sărind şi râzând cu Marian.

În sfârşit,  răstoarnă mama mămăliga şi ne chemă la masă. Masam plină cu bunătăţi de nu mai ştiai din care să iei întâi. Când a dat cu ochii de urzici văru-meu a izbucnit:

  • Titi, tu să nu mănânci urzici că te faci verde!

Frate-meu, ca un cameleon a luat imediat culoarea urzicilor.

  • Mariane, tu nu mai ai ce face? Nu-l mai minţi că ăla-i mic şi te crede! Lasă copiii în pace să mănânce. Titi, mamă, nu-l asculta, că râde de tine!
  • Nu râd, Titi, pe cuvânt! Dacă mănânci urzici te faci verde-verde şi râd copiii de tine.

Eu râdeam, tata râdea, mama se enervase, doar Marian avea o mină serioasă, menită să-l impresioneze de piticul de frate-meu. În fine, până la urmă ne-am potolit şi am început să mâncăm. Marian, uitând de sfaturile preţioase pe care le oferise cu câteva minute înainte s-a îndopat cu urzici de la mama. Doar bietul frate-meu făcea feţe-feţe şi nici măcar să guste nu a vrut. De atunci nu a mai mâncat niciodată urzici şi a extins restricţia pentru toate legumele verzi, de teamă să nu se înverzească. Nici faptul că văru-meu, cu mustrări de conştiinţă, l-a asigurat că doar a glumit, nu l-a mai înduplecat.

Timpul a trecut şi oricât am încercat să-mi aduc aminte reţeta mamei, nu am reuşit să fac niciodată urzicile aşa bune ca ale ei. Peste tot pe unde am fost le-am mâncat sub nenumărate forme şi niciodată nu mi s-au părut atât de bune ca-n copilărie. Până ieri, când inspiraţia a luat o ghioagă bună şi m-a pălit ca lumea peste urechea stângă de mi-am amintit! Hai să vă zic cum se fac, până nu uit iar!

119Luaţi ca o jumătate de kg de urzicuţe. Alegeţi de la cine le cumpăraţi, că s-ar putea să aveţi surpriza să fie pline de gunoi şi să vă săturaţi înainte de a le prepara. Sau le culegeţi lăstar cu lăstar singuri, dacă ieşiţi la plimbare prin pădure într-o zi atât de frumoasă de primăvară.

Curăţaţi urzicile şi le spalaţi bine-bine sub jet de apă. Ştiu că ciup şi e bine să folosiţi mănuşi de bucătărie când le curăţaţi, altfel riscaţi să vă alegeţi cu mâinile umflate şi băşicate de nu mai simţiţi nimic după aceea. Nu că nu ar fi sănătoase ciupiturile acelea. După ce le-aţi curăţat frumos de toate impurităţile şi de tulpinile groase le puneţi la fiert cu puţină apă, că ele sunt ude şi-şi lasă singure suficientă zeamă. Eu pun apa la fiert şi arunc urzicile în ea când clocoteşte. Le las câteva clocote, până încep să se fărâmiţeze uşor, apoi le dau deoparte şi le scot din apa în care au fiert. Apa nu o arunc, că o folosesc să termin reţeta.

Într-o strachină curată puneţi câteva linguri de făină de porumb (aveţi grijă să fie din cea măruntă) şi un pic de sare, urzicile fierbinţi le răsturnaţi deasupra şi le frecaţi bine-bine, până se omogenizează şi devin o pastă fină. Când nu se mai simte frunză de urzică, adăugaţi doi căţei de usturoi şi un cub de unt gras. Dacă le vreţi de post, înlocuiţi untul cu ulei. Uleiul de măsline sau de susan le dau o aromă de neuitat.

Amestecaţi şi de data aceasta bine, apoi puneţi cu polonicul câte puţină apa din cea în care au fiert urzicile, până compoziţia se desface ca o smântână mai groasă. Bine, bine, e verde, dar consistenţa asta este. Puteţi folosi blenderul dacă vă e mai uşor, vă asigur însă că nici cu lingura de lemn nu pierdeţi prea mult timp.  Când compoziţia este gata, se transferă într-o crăticioară şi se pune din nou pe foc, amestecându-se continuu până se fierbe făina de porumb şi se îngroaşă frumos. Se poate servi ca atare, cu ouă ochiuri deasupra, cu ceva caşcaval sau parmezan ras, cu mămăligă caldă sau cu lipii orientale fierbinţi, perfecte pentru o asemenea delicatesă. Sunt săţioase şi sănătoase, numai bune de combătut anemia şi astenia de primăvară. Ştiţi şi voi cât de bogate sunt în fier aceste trufandale ciupitoare!

Timpul de preparare e de cel mult o jumătate de oră din momentul punerii la fiert. Vă ia mai mult curăţatul, dar, dacă aveţi compania potrivită şi un vin bun alături, nici nu vă daţi seama când a trecut timpul!

Poftă mare şi sănătate maximă!

3 comentarii

Martie 22, 2015 · 11:52 am

Prima marţi de martie

A venit şi martie şi a început deja să treacă precum un marfar lung, ce ţi se prelinge prin faţă, vagon cu vagon, în timp ce aştepţi, de-o veşnicie56, la barieră. Opreşti că-i bariera pusă şi ai impresia că ai fi putut trece de zece ori înainte de-a apărea locomotiva, apoi se perindă prin faţa ta, cu încetineala melcului, poc-poc, poc-poc, vagon cu vagon, care plin, care gol, parcă toate la fel, parcă diferite. Te uiţi în dreapta, nu-i vezi capătul, te uiţi în stânga, la fel şi ai senzaţia că nu vei mai pleca în veci de acolo, din faţa barierei aceleia ce-ţi opreşte mersul şi-ţi reduce orizontul la curgerea monotonă a vagoanelor vechi şi obosite. Da, mai sunt şi unele proaspăt vopsite, care-ţi iau ochii, dar dincolo de ele viaţa curge fără tine, se zbate de maluri ca o apă limpede de munte, te cheamă, zboară. Şi dintr-o dată a trecut şi ultimul vagon, bariera s-a ridicat şi tu răsufli uşurat în timp ce traversezi calea ferată şi descoperi trist că dincolo de ea lumea e la fel de cenuşie ca cea lăsată în urmă iar aşteptarea a fost totuşi prea scurtă. Nu ai avut timp să priveşti cu atenţie fiecare vagon, să vezi de unde vine şi unde se duce, al cui e, ce comoară duce în spate.

Trec zilele una câte una, triste, anoste, cenuşii şi noi batem nerăbdători din picior, privind peste ele, la următoarea zi, următoarea lună, la viaţa de dincolo de ele, care ne aşteaptă şi ne cheamă. În nerăbdarea noastră nu reuşim să reţinem mai nimic din ziua de azi, cea în care aşteptăm la barieră ca încă o noapte să ne despartă de următoarea care va veni cu încărcătura ei şi va trece pe lângă noi fără să ne atragă atenţia, pentru că noi nu avem ochi decât pentru cealaltă, de după asta. Mereu următoarea. Zi, săptămână, lună, viaţă. Într-o zi va trece ultimul vagon şi va duce cu el ultima zi, ultima oră, ultima secundă. Vom rămâne în faţa infinitului, cu un bagaj atât de sărac încât ne vom uita miraţi, cu milă la el şi ne vom dori să ne putem întoarce să luăm de la capăt viaţa.

Am trecut peste weekend, a fost 1 Martie cu mărţişoare, ghiocei şi zambile parfumate fete frumoase, zâmbete, guguştiuci. La rubrica meteo prezentatori cu zâmbete largi, smălţuite ne repetă obsesiv că-i prea cald pentru luna martie, ireal de cald, mult peste mediile multianuale. WordPress m-a anunţat că aniversăm 4 ani de când suntem împreună. Pe atunci primăvara era rece şi timidă, o vesteau doar guguştiucii pe la colţuri.

S-au dus deja patru primăveri aici. Unde s-or fi dus? Mi-a mai albit părul (mă şi mir că a mai avut cum). Mi-au mai obosit ochii, mi-a mai dispărut zâmbetul, am adunat un ciubăr în plus de lacrimi, am mai lăsat în urmă o parte de viaţă, am pierdut oameni, am cunoscut oameni. Oameni buni de pus la rană, oameni cu tristeţi şi dureri surori gemene cu ale mele. I-am primit în viaţa mea cu uimire şi căldură, au adus cu ei lumină. Oameni răi, ascunşi, cu priviri piezişe, ce stăteau în umbra unor vorbe meşteşugite şi dulci, ca nişte păienjeni cu picioare lungi şi păroase, ce-şi întind plasa într-un colţ şi aşteaptă nemişcaţi, răbdători ca nefericita muscă să se apropie prea mult, atrasă de dulceaţa firelor lipicioase. Pentru ei am mai pus câte o piatră în zid, câte un lacăt pe uşa sufletului.  Am mai vindecat nişte răni de suflet, am căpătat altele noi, trandafirii, pulsând de viaţă. Încerc să le acopăr, sângele aburind dă încă pe afară. Mă amăgesc şi-mi spun că-i bine, că asta e dovada că trăiesc.

Ieri a fost baba mea. M-am alintat şi m-am minţit spunându-mi că e frumoasă ca mine. Ea a fost frumoasă, însorită şi caldă, eu am rămas doar babă. A trecut cum trece tot ce-i frumos în viaţa asta, mult prea repede şi mult prea uşor. Azi plouă din nou. Furios, repezit, trist. Ne-am întors (a câta oară?) la ploaie. Umezeala îm pătrunde în oase, se insinuează şerpeşte în suflet şi-mi apasă pieptul. Mi-e grea, nu mă lasă să respir.

Ascult Vama Veche. Mi-e dor de mare. Vreau o pauză. Una lungă, să mă aşez turceşte pe un mal de viaţă, să cercetez cu atenţie încărcătura fiecărui vagon ce-mi trece prin faţă. Să-mi spun: ăsta e plin de grâu, ăsta duce resturi, uite câte maşini, ăsta e plin cu oameni. L-aş opri pe cel cu oameni. I-aş pune să-mi povestească, să-mi încrustez pe creier povestea fiecăruia apoi să-i las să plece. Aş păstra din fiecare câte o bucăţică de suflet lipită de povestea încrustrată în mine. Le-aş desena pe rând câte un zâmbet larg şi-o lumină jucăuşă în ochi, să nu mai umble prin viaţă trişti şi încruntaţi. Să vadă frumosul şi să fie frumoşi, să nu umplă de bale tot ce ating.

Am terminat cafeaua. Mă duc să-mi fac alta. S-a oprit şi ploaia, soarele încearcă să străpungă norii cu suliţa unei raze. Poate că ziua-i totuşi frumoasă. În grădiniţă, mierla-şi adună veselă beţe pentru cuib. Hai să vă dau o cafea aromată şi fierbinte. Vouă v-o las amară, eu o beau dulce, că viaţa-i oricum prea amară. Să ne fie ziua perfectă.

13 comentarii

Martie 3, 2015 · 8:47 am

Dor

Dor de primăvară, de pădure şi de om iubit.

Fotografie-0467 37055_325836214209688_1218235843_n 225598_325835954209714_218409010_n 316039_325836134209696_1516946498_n 541758_140296249430353_615628511_n 893283_303098909816752_1921327444_o 893486_303098899816753_736351780_o 935141_325835827543060_1560905871_n 942565_325835774209732_251941464_n 1073180_403680196425289_1762102697_o

2 comentarii

Februarie 21, 2015 · 12:00 pm