Arhive pe etichete: revoluţie

Premoniţii şi cicatrici

Căutam de dimineaţă prin fişiere să găsesc nişte însemnări de acum câteva luni. Am descoperit nişte poze şi-o amintire.
Amară amintire.
Când am făcut poza asta mergeam la Ateneu. Era cam cu o săptămână înainte de focul morţii.
Am coborât din metrou şi când am ajuns la intrarea în pasaj la Unirii mi s-a tăiat respiraţia. M-am oprit pe lor pentru cinci minute bune, mi-era teamă să păşesc mai departe, sunt agorafobă. Erau sute de oameni unul lângă altul, oameni necunoscuţi ce se atingeau, respirau unul în ceafa celuilalt, înaintau greu, cu pauze lungi de şedere.
Pasajul era blocat şi mie-mi era teamă să păşesc mai departe, mi-era teamă să nu mă sufoc acolo, în marea de oameni necunoscuţi ce-mi furau aerul. I-am privit pe rând pe fiecare, am văzut părul blond al unei fete, ochii albaştri ai unui băiat înalt, barba unui tânăr cu ochi negri, zâmbetele lor, telefoanele ridicate deasupra capetelor să imortalizeze masa aceea incredibilă de oameni şi am făcut primul pas. N-aş fi eu dacă nu mi-aş învinge temerile.
Am înaintat încet, ascultând conversaţiile liniştite ale tinerilor de lângă mine, trăgându-mi putere din vocile şi râsul lor. Pe la mijlocul pasajului mi s-a făcut rău, am început să transpir, să nu mai am aer şi-am privit cât o bătaie de aripă în jurul meu. Mă gândeam că dacă pic acolo toţi oamenii aceia vor călca peste mine. Şi atunci mi-a venit gândul care m-a salvat, mi-a dat zâmbetul de care aveam nevoie să merg până la capăt. „Dacă toţi aceşti oameni ar ieşi în stradă, am avea o nouă revoluţie.” Am zâmbit gândului, mi-am înghiţit teama şi am ajuns la linia cealaltă, să iau trenul spre Romană. Când am ajuns pe peron şi mi-am liniştit genunchii, am scos telefonul şi am pozat mulţimea.
„Dacă toţi oamenii aceştia ar ieşi în stradă am pune de-o revoluţie.” De-aş fi ştiut atunci câtă dreptate aveam, m-aş fi cutremurat de aşa gând. Nu pentru că mi-am dorit revoluţie, ci pentru că a urmat #Colectiv. Mi-aş fi dat seama că nu-i bine să-ţi doreşti lucruri care nu s-ar întâmpla fără o tragedie în spate.
În noaptea aceea n-am pus geană pe geană. Fiică-mea nu-mi răspundea la telefon, mă temeam că e acolo, între victime şi aveam sentimentul că cineva se joacă cu soarta tuturor copiilor lumii care, paradoxal, deveniseră într-o secundă toţi copiii mei pe care-i pierdeam în mod inexplicabil şi brutal fără să pot face nimic pentru a-i salva.
Nu cred că există o tortură mai mare pentru un om. Am plâns pentru fiecare părinte doborât de durere, m-am revoltat pentru fiecare infecţie nouă, pentru fiecare scuză rostită de un ministru al sănătăţii care afirma cu un cinism înfiorător că nu se justifica achiziţionarea unor paturi speciale pentru arşi, că se închideau bani în ele degeaba.
Toţi tinerii arşi în Colectiv mi-au lăsat cicatrici în suflet. Pentru fiecare câte una, însemnată cu fierul înroşit în foc aşa cum îşi înseamnă fermierii vitele. Toate dor. Peste câteva zile de la tragedie, când numărul lor tot creştea şi părea să nu se mai oprească, îmi venea să urlu. În acel moment, dacă aş fi avut putere, aş fi împuşcat cu sânge rece cu mâna mea pe unii din baronii ţării. Pe mulţi. I-am urât şi-i mai urăsc, încă, pe toţi şi eu nu ştiu să urăsc până la capăt.
Habar n-avem noi cât de cinic e sistemul ăsta pe care îl alimentăm ca pe un paralitic veşnic flămând. Iar eu habar nu aveam de când nu v-am mai povestit cu adevărat despre trăirile mele.
12194643_761273710665934_5229187906357330087_o

Scrie un comentariu

Din categoria Confesiuni

Noi cei de acum

„- Aşa se va întâmpla? Vom ajunge ca părinţii noştri?
– Nu, eu nu vreau! Niciodată!
– Ba da. Asta se întâmplă pur şi simplu.
– Cum?
– Când creşti îţi moare sufletul!”

Sunt replici dintr-un film. Uneori până şi scenariştii strecoară nişte adevăruri dure printre nimicurile puse în gura protagoniştilor.
Ce-am învăţat zilele astea?
– Că putem doborî munţi dacă suntem suficient de revoltaţi. Dar pentru asta trebuie să moară ai noştri. Mulţi.
– Că am ajuns unde suntem pentru că nu ne putem asuma răspunderi. Avem aşteptări. Totdeauna de la alţii.
– Că am crescut copii deştepţi. Sunt buni, în stare să înveţe orice îşi pun în cap, în stare să-şi clădească orice carieră vor şi să se unească din când în când, când drepturile le sunt încălcate. Dar nu i-am învăţat să fie un colectiv, o forţă. I-am învăţat să fie individualişti, exclusivişti, să-i privească pe cei ce nu-s ca ei cu suspiciune. I-am învăţat că-s unici, cei mai buni, cei mai dotaţi, cei mai frumoşi, i-am pus să-şi repete asta de câte ori au avut un eşec şi şi-au însuşit atât de bine lecţia, că nu sunt în stare să vadă că şi ăla mai ponosit, mai bădăran, mai din topor are părţile lui bune. Nu i-am învăţat să-i accepte pe ceilalţi cu toate ale lor, că o societate are nevoie şi de muncitori, zugravi, constructori, pălmaşi, ţărani, nu doar de ochelarişti ce stau în spatele unui monitor, la un birou într-o multinaţională.
– Că vrem schimbare, dar nu ştim foarte clar cum să fie acea schimbare.
– Că avem idei, dar aşteptăm să le pună alţii în practică.
– Că avem nevoie de lider tocmai pentru că au dispărut punţile dintre noi, nu mai ştim să comunicăm unul cu celălalt, să ne ascultăm unul pe altul.
– Că ne ghidăm după simpatii şi cunoştinţe. Încă nu ne-am debarasat de tare vechi printre care şi aceea de a considera că dacă noi suntem cei mai buni (doar ne spunem asta în oglindă în fiecare zi, nu?) şi cei care intră la un moment dat în cercul nostru exclusivist de prieteni se situează implicit deasupra întregii lumi şi judecăţi şi împreună trebuie să privim la alţii ca la nişte lăcuste rătăcite-n deşert.
– Că haina şi funcţia încă îl fac pe om.
– Că e mai uşor să cârcoteşti fără să te implici. Iar când o faci trebuie să ai neapărat sprijinul cuiva, să fii imaginea unui ONG sponsorizat, eventual. Trebuie să ai drept proptă tot felul de atribuţiuni din astea cu nume sofisticate, din care nimeni nu înţelege nimic.
– Că într-un fel se vede lumea din haine de lucru mânjite şi altfel din costume de firmă. Iar atunci când îmbraci costumul de firmă trebuie neapărat să priveşti de sus, că nu oricine poate ce poţi tu.
– Că ne pasă mai mult de diplome decât de ceea ce e în stare fiecare să facă. Judecăm după cartoane, nu după creier.
– Că Anton Pann n-a murit. Doar se reinventează în fiecare zi.
– Că ne pierdem interesul repede.
– Că nu putem suporta ca altcineva să ne spună ce să facem. Ştim noi cel mai bine, dar să facă ei, ceilalţi.
– Că toţi suntem vorbitori, niciunul ascultător.
– Putem empatiza cu un demnitar în cazul unei tragedii, nu cu cei care încearcă din răsputeri să elimine efectele tragediei cu pierderi minime.
– Că judecăm omul după aspect şi prestanţă, nu după faptele lui. Nu-i vedem neputinţa, nici autosuficienţa dincolo de frazele sforăitoare.
– Că avem nevoie de actori, deşi cerem tehnocraţi.
– Că nu avem viziune la nivel macro, ci doar la nivel personal.
– Că niciiunul din cei ce-ar putea face nu se implică, iar dacă se implică eşuează lamentabil pentru că nu-i sigur pe el şi pe ceea ce ştie. Ne lăsăm încălecaţi de toţi incompetenţii a căror unică armă e acea siguranţă mincinoasă.
– Că încă trebuie să moară capra vecinului, pentru a aveam noi siguranţa că a noastră-i cea mai grasă, frumoasă, cornută, lăptoasă.
-Că nu putem privi în ansamblu societatea, ci doar prin prisma interesului nostru mărunt şi meschin. E bun ăla că ne-a crescut salariu, că ne-a promis pensie mărită, că ne-a dat. Mie, ţie, nouă. Nu tuturor. Ceilalţi nu contează.
– Că încă nu am învăţat exerciţiul democraţiei. Ne e teamă să-l ducem la capăt, doar în încercăm aşa, cu vârful piciorului, ca pe o apă rece în prag de vară. Suntem în dubiu: să intrăm, să nu intrăm? Dacă răcim şi ne e rău după aceea?
– Că încă nu realizăm că o ţară care nu produce nu are cum sta în picioare, nu se poate susţine. Îi credităm pe cei care ne promit salarii şi facilităţi, fără să ne întrebăm de unde naiba vin banii ăia şi mâine şi poimâine şi peste un an, doi, trei. Suntem oamenii momentului, ai lui azi. Mâine om vedea. Nu ne dăm seama că acest „om vedea” e perdant.
– Că încă avem nevoie de oameni care să ne spună cum e bine să facem, chiar dacă nu punem în practică.
– Ne luăm ce cei ce au, cerându-le să-şi doneze veniturile pentru că noi nu avem. Nu avem spitale, nu avem şcoli, nu avem infrastructură. După 26 de ani nu mai avem nici ce-am avut. Dar nu vedem că în aceşti 26 de ani procente serioase din PIB s-au alocat tocmai acelor instituţii care azi nu ne mai pot oferi nimic. Că virăm lunar cotizaţii grase la sănătate, iar spitalele sunt focare de infecţie şi au dotări vechi de 40 de ani. În plus faţă de atunci au gândaci şi viruşi rezistenţi la antibiotice. În schimb sediile în care îşi desfăşoară activitatea administratorii banilor noştri se învârt după soare, că ei îşi schimbă maşinile ca pe şosete, că îşi angajează în posturi cheie amante, neamuri, prieteni pe cu totul alte criterii decât cele de competenţă, că o armată de funcţionari trebuie să ţină în spate o mână de şefi veşnic nesătui, iar cei care se ocupă cu adevărat de sănătatea noastră trebuie să se mulţumească cu un mediu de lucru infect, dotare puţină, să ne ceară să venim cu medicamentele în geantă, salariul în plic şi eventual patul de acasă.
– Vedem că avem şcoli care funcţionează ilegal pentru că-s atât de dărăpănate şi nesigure, dar nu vedem sediile inspectoratelor, ale Direcţiilor pentru protecţia copilului, ale tuturor direcţiilor din sistem. Nu vedem că în fiecare an cotizăm la fondul clasei şi fondul şcolii doar ca învăţătoarea să mai schimbe şi anul ăsta perdelele şi draperiile şi feţele de masă de pe băncile jerpelite. Închidem ochii la abuzurile la care sunt supuşi copiii noştri, dar nu suntem în stare să ne adunăm unul cu altul să luăm un sac de glet, o găleată de vopsea, o mână de cuie şi.un ciocan să facem ca spaţiul în care ne învaţă copiii să fie unul prietenos. Alegem să tăcem şi să nu vedem mizeria de la toalete, în loc să-l luăm de guler pe administratorul şcolii care bagă banii de materiale în buzunar, nu în curăţenia spaţiului pe care-l administrează pe banii noştri.
– Vrem ca ceilalţi să se schimbe, dar nu acceptăm că primii cu care trebuie să începem suntem noi.
Aş mai continua, dar mă întind mult prea mult şi mai am şi altceva de făcut. O zi bună să aveţi şi fiţi înţelepţi! Începeţi critica cu voi înşivă!

12 comentarii

Noiembrie 9, 2015 · 1:25 pm