Arhive pe etichete: scandal

Hai repede, că mor!

Văd că v-a plăcut povestea miresei ce-am fost eu mireasă cu izmenele aferente. Să vă mai povestesc atunci.

V-am zis că am apucat să mă întâlnesc cu socru-meu şi să negociez bazele viitoarei noastre colaborări. Dar restul familiei era curioasă să vadă cu cine au de-a face, că prea multe nu înţeleseseră din ce spusese omul. Soacră-mea, în special, ardea de nerăbdare să vadă pe cine o să chinuie de atunci înainte. Nu prea corespundeam standardelor ei de frumuseţe. Bătrânul se dusese acasă şi-i spusese:

  • Muiere, ce să-ţi spun? Parcă e nepoată-ta a mare. Tot aşa, micuţă, slabă şi cu ochii ăia mari, verzi.

Ce-a înţeles soacră-mea? Că-s cam urâţică, cu ochi de viţel, albi. Dar asta era acum, nu mai avea de unde alege, deşi ea-şi visa săraca o fată frumoasă ca ea, cu ochi mici, căprui, frunte lată şi burtă mare ca fie-sa. Una sănătoasă, aşa, nu albinoasă ca mine. Na, se pricopsise, se pricopsise, trebuia să mă înghită aşa cum eram. Şi tot neamul era curios să mă cunoască, aşa că mă îmbarcă cumnată-mea cu cumnată-meu într-o sâmbătă între mâţele alea mici în maşină şi hai la Izvoare, să ne cunoaştem. Eram veselă tare pe atunci, cam ca acum. Tot drumul am glumit, am râs, m-am hârjonit cu alea mici, am ajuns imediat. Mă dau jos din maşină, intru în bătătură, efuziune, pupături, mânca-o-ar mama, alea, alea! Ce să spun, o fericire continuă!

În bucătăria de vară se adunaseră deja neamurile. Fratele soacră-mii cu nevasta, un văr de-al socrului de stătea gard în gard cu noi, cu nevasta. Acum, eu m-am lipit ca marca de scrisoare de ultimii, mai ales că aveau o fată de vârsta mea şi ne-am potrivit noi tare-tare încă de la început. Şi ei erau oameni calzi, iubibili, fără ascunzişuri răutăcioase cum mi s-au părut ceilalţi. Măi, asta e situaţia, om eram şi eu şi aveam preferinţele mele.

Cumnata soacră-mii s-a fiert instantaneu! Cum să îndrăznesc eu, o mucoasă, să îi bag în seamă mai mult pe ăilalţi, care nu erau aşa de apropiaţi în grad ca ei! De parcă aş fi ştiut şi m-ar fi interesat prea tare care de ce grad e. Soacră-mea s-a fiert şi ea, că de, erau neamurile ei. Lena, cumnata cu pricina, a rămas cu ghimpele înfipt în inimă şi-n ochi. După ce-am născut şi m-a abandonat bărbatul din dotare la mă-sa şi la tac-su, fiindu-i total nefolositoare în momentul ăla, mai ales că mă făcusem şi mai urâtă şi mai slabă, vai mama mea, venea şi băga băţul printre gard.

  • Fa, Riie, cum vrei fa să se mai uite fiu-tău la asta? Nu nu vezi cum s-a făcut? E urâtă ca dracu’, fa! Ascuţită cu ochii ăia scoşi! Şi umblă pe drum de parcă-i beată. Normal că fiu-tău n-o suportă. Să-şi găsească băiatul alta şi s-o lase! Ce dacă au un copil, îl opriţi voi şi-l creşteţi, ce e singurul divorţat?

Soacră-mea se cam îndoia…încă. Mai că i-ar fi dat dreptate că mă vedea şi eu cum ajunsesem şi că nu eram bună de nimic, dar nici nu-i venea să se facă de râs în sat. Aşa că mă blagoslovea în fiecare zi, blestemând ziua în care am picat pe capul ei.

Ei, a trecut timpul, s-au certat pe-un cot de pământ, un viţel şi-o butelie. Ceartă din aia cu poale ridicate, blesteme, duşmănie mare, aşa cum frumos şi responsabil se face la ţăranii noştri. Nu şi-au mai vorbit o perioadă…până pe la paşti când îmi dă soacră-mea un coş cu colaci şi ce mai era de împărţit, să trec şi pe la cumnată-sa. Eu, copil cuminte, mă duc. Aia mă primeşte nesperat de bine. Mă pofteşte în casă, stăm de vorbă mă serveşte cu prăjituri, lapte şi miere, ce mai. Eu mai aveam drumuri de făcut, aşa că mi-am luat copiii de aripă şi am plecat mai departe, urmând să-mi iau coşul când mă întorc acasă. Buunn, mă şi întorc, doar că de data asta laptele se acrise deja şi mierea se făcuse fiere. Şi numai că nu m-a zvârlit peste gard, aşa de urâtă i-am devenit. Mi-a dat coşul cu colacii mei înapoi, ameninţându-mă că o să pună acatist şi-o să blesteme iar eu, păcătoasa, recunosc, mi s-a ridicat un fir de păr fix în creştetul capului. Mi-am luat copiii, m-am dus casă şi-am aruncat colacii la porci. Dacă or fi fost nişte încornoraţi pe acolo pe ei, au greşit direcţia.

Ei, du-te vreme, vino vreme, trecu timpul… Ăştia tot în duşmănie, dar aşa, mai moale. Pe mine mă durea la bască, oricum nu erau neamurile mele preferate. Până într-o vară când m-am trezit de dimineaţă că strigă cineva la poarta cea mare.

  • Riiieee, Riiiee, Riie! Era frate-său. Soacră-mea nu era acasă, cred că era pe la grădină. Eu cu copiii şi cu socru-meu pe bătătură.
  • Ce e mă, Tuică, ce strigi aşa?

  • Mă Lache, hai mă, că moare Lena!

  • Îu, ce vorbă e asta, cumnate?

  • Hai mă Lache, trage să moară de azinoapte, îi aprinserăm lumânarea, e gata!

Socru-meu se închina nehotărât. Îi zic:

  • Da du-te dacă te cheamă, c-o fi păcat. Dacă moare? Eu nu merg, că n-am ce căuta, dar mata trebuie să te duci.

A plecat omul, crucindu-se, pe coastă în sus. După zece minute a venit înapoi.

  • Mă tată, zice, hai şi tu, că pe tine te vrea.
  • Pe miiineee?

  • Da, cică neapărat să te duc pe tine, că altfel nu poate să moară!

  • Măi să fie, cât de importantă ajunsesem! Frăţică, mai era cineva ca mine? M-am curăţat un pic, am schimbat basmaua şi şorţul şi am ieşit pe poartă, aşa, mai ca Prissy în „Pe Aripile Vântului”. Parcă-mi venea a mă întoarce, că nu prea-mi plăcea să dau mâna cu moartea, nu mă încânta ideea. Mai ales că muierea asta alesese singură să mă gonească din viaţa ei, fără să-i fac nimic. Ajunsă acolo, surorile ei mă văd şi mă înconjoară imediat.

    • Îuu, mumă, bine că venişi! Hai, că de când te aşteaptă, fata mea! Se duce sora noastră, se duce, Luci!

    Eu am întrat în casă tremurând. Mirosea a lumânări aprinse, tămâie, oţet, tot felul de mirosuri grele. În camera bună, întinsă pe pat, pe cuvertura cu flori roşii, zăcea Lena. Trasă la faţă, galbenă, cu o cârpă albă legată peste basma, pe frunte. Respira greu cu ochii închişi. Una din surori îi ţinea bine mâna cu lumânarea aprinsă. M-am închinat. Doamne fereşte, am gândit cu păcat şi uite că biata muiere chiar moare.

    • Lenăă! Fa, Lenă! Scoal’, fa, sora mea, că uite, veni Luci! Scoal’ şi vorbeşte cu ea, că de azinoapte o strigi! Uite, veni la tine!

    Eu m-am aşezat uşurel pe marginea patului, ajutată puţin şi de brânciul pe care sora vorbăreaţă mi-l dăduse. Muribunda m-a simţit şi mi-a luat mâna în mâna ei. Hopa, mi-am zis în gând, acum m-a luat dracu de tot, dacă moare cu mine de mână. Măi, mă apucase aşa, un soi de leşin. Mi-am dres glasul şi am scos un scâncet.

    • Ce faci, Băbiţă, aşa te lauzi? Ce te doare, hai să vedem, cu ce te pot ajuta, să-ţi revii.

    Lena răsufla mai greu. Hop, îu, o omor! Mai bine tac. Tac şi-i masez uşurel mâna care mă ţinea strâns. Mai trece un timp şi o văd că deschide ochii.

    • Bine că venişi, mumă! Ce mai faci tu?
  • Da cum să nu vin eu ma mata? Eram prin curte cu copiii când strigă Tuica! Da’ mata de ce nu eşti cuminte şi vrei să ne laşi aşa repede? Hai să-ţi aduc un ceai, să te faci bine.

  • Nuuu, nu pleca! Lasă că-mi fac astea ceai.

  • Fa, Mărie, spune-i lui Georgeta să-mi facă un ceai. Tu stai aci, mumă! Stai aci, că nu pot muri fără tine!

  • Ia mai taci, că nu eşti matale de murit! Trebuie să te ridici să trăieşti, că mai ai multe de făcut!

  • Offf, mumă, nu mai pot, s-a terminat! Mi s-au terminat zilele! N-o mai duc, gata! Azi mor!

  • Eu nu, ea da, eu nu, ea da, surorile ei plângeau cu muci şi căutau să scoată trusoul de înmormântare.

    • Ai Lenă, ia fii atentă! Unde-s prosoapele de dat la popă? Ia deschide ochii şi spune-mi cum le împart pe astea de le scosei din şifonier. Sora îşi întreba sora muribundă. Aia deschide ochii şi începe să dea indicaţii: Fa, uite prosoapele astea le împarţi la ai noştri, pe ăla i-l dai lui Lache ăla e pentru bărbatu-tău, ăla pentru popa, basmalele alea albe cu boboci mari le împarţi la surorile lui bărbatu-emu şi vouă, lui Luci îi dai pe aia cu ciucuri, să nu uitaţi de batistele-ale bune, de colo de sus, vedeţi că statul e învelit în ştergar pe policioară. M-au trecut fiori de gheaţă! Brrr, în ce film oi fi eu aci? Kusturica, mic copil! Pe-o parte îmi venea să râd, pe alta îngheţase şi sufletul în mine.

    Măi lume şi în mijlocul acestei scene atât de calde şi domestice, unde nu se trânteşte uşa de perete şi apare în totă splendoarea ei strâmbă şi mută, Georgeta, fata Lenei. Că nu am apucat să vă spun, dar Georgeta era un pic defectă din naştere. Strâmbă, sucită, cu defect grav de vorbire, ajunsese la vârsta aia printr-o minune şi dragostea cu care o îngrijiseră ai ei, pentru că doctorii nu-i dăduseră nicio şansă. Ei, a venit ea Georgeta c-o falcă-n cer şi una-n pământ şi direct în basmaua mea albă s-a înfipt, bâguind pe limba ei:

    • Afarăăă! Ieşi afară! Ieşi afară!

    Toate babele au sărit ca arse, s-o tragă de pe mine. Asta nu se dădea dusă decât cu părul meu. M-au trecut lacrimile de durere. Alea trageau de mine ca nebunele. Georgeta înfiptă în părul meu, mă-sa de mâna mea, surorile ei trageau de Georgeta, eu la mijloc.

    • Băbiţă, dă-mi drumul la mână şi lasă-mă să plec, te rog.
  • Nu pleci niciunde, aici stai! Făăă, Georgeto, du-te dracu că mă ridic de-aici şi te târnui pe toată bătătura, nebuna dracului! Eu am chemat-o, rămâne cu mine!

  • Georgeta, nimic. Surdă ca toţi surzii şi înfiptă bine în părul meu, ca toţi nebunii.

    • Fa, Ioană, smulge-i fa mâna din din părul fetei asteia şi dă-o afară! Au, Georgetă fi-r-a dracu tu să fii azi şi mâine şi-n ziua morţii că tu nici să mor împăcată nu mă lasi, nebuna dracului! Ieşi afară de la mine, ieşi! Ieşi că te păruiesc eu acu de nu te vezi! Mă pun cu parul pe tine de nu te mai ridici în veci, sărăcio!

    Ce să spun… se trezise moarta, stinsese lumânarea şi înjura ca la uşa cortului pe nebuna ce nu voia să-mi dea drumul deloc. Până la urmă au reuşit babele cumva s-o smulgă de pe mine şi cu smocul de păr aferent şi să-o scoată, pe sus, afară din cameră. Eu rămân cu mâna în mâna muribundei. Mă ţinea strâns şi gâfâia de efort, roşie ca racul. Mai roşie ca mine, care voiam să intru în pământ atunci, că afară oricum se adunase toată uliţa şi privea râzând, cu basmaua peste gură, la circul gratuit. S-au liniştit apele într-un final, Băbiţa a închis ochii la loc, epuizată, iar eu am reuşit s-o conving să-mi dea drumul la mână să mă duc la wc, că făceam naiba pe mine de la atâtea emoţii trăite. Cum am scăpat, ca din puşcă, direct pe poartă am zburat şi coasta până acasă mi s-a părut prea mică, aşa repede am ajuns. Nici că m-am întors, dar nici Lena c-a mai murit. S-a sculat din patul morţii, a pus prosoapele, basmalele şi batistele la loc şi trăieşte şi-n ziua de azi. Acu’, eu doar mă întreb… cum mă mai cheamă când o fi să moară cu adevărat?

    Reclame

    17 comentarii

    Din categoria Dezrădăcinare

    Bileţelul buclucaş

    De când mă ştiu am avut o slăbiciune pentru dulciuri. Când plecau ai mei la câte o nuntă, rămâneam acasă să am grijă de frate-meu şi să fiu cuminte, doar cu gândul la răsplata pe care mi-o promiteau la întoarcerea acasă: un pachet mare de prăjituri.

    Golea biata mama două-trei farfurii cu cozonac, fursecuri şi tot felul de bunătăţi de pe masă şi nu îndrăznea să se întoarcă la mine cu mâna goală! La 3-4 dimineaţa, când ajungeau, trebuia să intre la noi în cameră şi să-mi aducă prăjiturile pe care le mâncam atunci, în crucea nopţii, să nu cumva să risc să rămân fără ele până dimineaţa.

    Cum făceam rost de un leu, cum alergam la cofetărie să-mi iau eugenii, biscuiţi cu cremă, pufarine, bomboane trase în cacao, violetă, amandină sau cine ştie ce bunătăţi îmi făceau cu ochiul. Ajunsese tanti Jeni, cofetăreasa, să mă cunoască precum pe un cal breaz. Practic am crescut sub ochii ei şi în anii în care începuse să se facă cunoscută criza alimentelor şi la noi îmi punea deoparte câte ceva bun de fiecare dată. Cumva îi intrasem în suflet şi îi infipsesem în creier gândul că aş fi o partidă bună pentru băiatul ei un pic mai mare şi mai golănaş.

    Eu eram o zgâtie de fată slăbănoagă şi complexată de aspectul meu, băiatul ei, cu 4 ani mai mare era un pic cam pufos, dar mult mai frumos ca mine. Avea pielea albă, ochii de un albastru intens, păr negru. Eu, veşnic arsă de soare, cu mâinile negre şi obrazul bătut de vânt, sprâncenată, cu părul rebel prins în coadă de cal, cu picioarele ca nişte fuse de lemn abia cumpărate de la rudari, eram vai de capul meu. Dar femeia îşi pusese în gând să mă aibă drept noră şi alta nimic. Poţi să-i impui cuiva ce să-i placă? Nu.

    Problema era că nici mie nu-mi putea impune cineva să-mi placă de fiu-său. Doar ce mă ridicasem, aveam încă de explorat şi de înţeles propriile schimbări, nu-mi stătea gândul la băieţi. Şi oricum, ăsta era prea leneş şi prea râzgâiat pentru gustul meu. A încercat ea tanti Jeni să ne apropie prin orice mijloace, totul a fost în zadar. Înclin să cred că nici el nu era convins că eu aş putea fi o alegere bună şi cum să-l condamni când nici măcar a fată nu arătam?

    Dar când mamele îşi pun în cap să le facă bine copiilor, apoi să te ţii!

    Luasem obiceiul să fug împreună cu o colegă în pauza mare, să îmi potolesc pofta de dulce. De ce să nu recunosc, mă simţeam şi măgulită de bunăvoinţa cu care mă trata cofetăreasa. Ei, şi într-o zi însorită de vară, când vacanţa aproape bătea la uşă iar nouă ne stătea gândul mai mult la scăldat decât la şcoală….

    • Luci, mamă, am şi eu o rugăminte la tine!
    • Sigur, tanti, cu mare drag!

    • Fii atentă. Am un bilet pe care trebuie să i-l duci lui Dorian. Dar să ai grijă, mamă, să nu-l dai decât băiatului în mână, că dacă pică în mâna cumnată-mii, ne ştie lumea! Intri în casă, că e deschis şi bate la a doua uşă din stânga. E camera lui.

    • Ştiţi… nu am timp prea mult, trebuie să ajungem şi la ora de matematică, dacă nu răspunde, nu-l pot duce mai târziu?

    • Nu mamă că e ceva urgent. S-ar putea să doarmă, baţi la uşă până se trezeşte.

    Hopa… Ceva nu-mi mirosea a bine. Adică ce să caut eu în camera unui băiat străin care doarme? Însă firea mea nenorocită care nu mă lasă nici acum să refuz să acord sprijinul pe care mi-l cere cineva (chiar dacă nu-mi pică bine) nu m-a lăsat nici atunci să refuz.

    • Pot s-o iau şi pe Adriana cu mine?

    Sigur. Doar să îi dai biletul direct lui, mamă!

    Casa aceea era împărâită de doi fraţi -soţul femeii şi fratele lui. Aşa o moşteniseră. Un timp s-au împăcat şi s-au înţeles, până când fratele mai mic s-a însurat. Şi de atunci, se pândeau ca şoarecele şi pisica şi se certau şi pentru o oală de făsui uitată pe aragaz. Am înţeles oarecum temerea femeii şi eram hotărâtă să nu o dau de gol. În definitiv puteam ajunge şi la oră, că doar casa lor era peste stradă de şcoală, la câţiva paşi.

    Am luat-o noi la fugă cu biletul în mână şi am ajuns în câteva minute la poartă. Strigăm. Nu ne răspunde nimeni. Mai strigăm o dată, la fel. Ne tragem un pic sufletul şi cu inima bătând nebuneşte intrăm în curte. Acolo strigăm iar, la geam. Nici un răspuns, ca şi cum casa ar fi fost goală. Măi să fie! Atunci de ce se temea tanti Jeni că o să pice biletul în mâna cumnatei? Uite că de la ăia chiar nu era nimeni acasă!

    Mă sfătuiesc eu un pic cu Adriana şi dacă văd că tot nu ne bagă nimeni în seamă, îmi iau inima în dinţi şi intru pe hol. Acolo strig din nou de câteva ori fără rezultat. Măi frate şi dintr-odată mi s-a făcut o frică de ce m-ar putea întâmpina în casa aceea mută, că am ieşit în fugă afară şi nu am mai îndrăznit să mai zic nimic.

    • Adriană, ceva nu-mi miroase a bine aici.
  • Hai fată la şcoală şi las-o dracu’ cu biletul ei cu tot. Să i se trezească odrasla să vină după tine!

  • Dar eu nu vreau! Să vină ăsta să mă caute la şcoală să râdă toţi de mine? Mă duc să-i dau biletul înapoi.

  • Nu te duci niciunde că nu mai ai timp şi pierdem ora. Uite, lasă-l aici pe masă, sub vaza asta.

  • La mijloc, între cele două jumătăţi de casă era o masă pe care trona o vază de flori. Ca de delimitare, cum ar veni. Am pus biletul sub vază, cu inima strânsă.

    • Adriană, dar dacă îl găseşte altcineva?
  • Fată, tu eşti proastă? Intră atunci să-l trezeşti pe puturosul ăla! Dacă nu e nimeni altcineva acasă, cine să-l găsească? Se trezeste şi el într-o jumătate de oră, că e prânzul deja! O să-l scoale foamea, stai liniştită. Mai venim o dată să mai strigăm la el după oră.

  • Aşa am făcut. Am pus biletul sub vază, astfel încât să i se vadă doar un colţişor mic, mic şi am fugit la şcoală. Am ajuns în ultimul moment, chiar înainte de a intra profesorul la oră. În pauza următoare nu am ieşit, că am făcut exerciţii până a sunat din nou de intrare. Peste două ore ne-am dus să vedem ce s-a întâmplat cu biletul buclucaş. N-am mai strigat la poartă, n-am mai apucat. Poarta era larg deschisă şi în curte se auzea aşa un scandal, că am rupt-o amândouă la fugă înspăimântate.

    Câteva zile nu am mai îndrăznit să dăm pe la cofetărie. Îmi ardeau buzele după nişte bomboane din alea bune, dar nu îndrăzneam să dau ochii cu tanti Jeni. Când pofta a învins ruşinea, cofetăreasa m-a întâmpinat încruntată.

    • Aşa te-am rugat eu pe tine, Luci? Ai lăsat biletul pe masa de afară să-l găsească aia. Ce scandal a fost!!! Aoleu, am zis că ne află şi satele dimprejur!
  • Ştiţi… Eu am strigat, am intrat şi-n casă, dar nu a răspuns nimeni!

  • Nu ţi-am spus eu să intri peste el în cameră? Dormea, fi-i-ar somnul al dracului!

  • …..

  • Auzi, tanti Jeni!,  s-a trezit Adriana vorbind. Matale ai trimis-o pe asta să-l scoale pe băiatul mata din aşternut, s-o afle lumea şi să creadă că a dormit cu el? Da’ ce-ai crezut că suntem proaste?!

  • Cofetăreasa s-a înnegrit, s-a încruntat de tot şi a tăcut. De atunci s-a dus naiba şi prietenie şi favoruri. A trebuit să-mi caut altă sursă de dulciuri, că de asta m-am lins pe bot. Femeia şi-a îndreptat atenţia către altcineva şi a renunţat la ambiţia de a-l face pe fiu-său să mă vadă şi pe mine să-l plac. Păi, ce-ar fi făcut ea cu o noră care habar nu are să ţină un secret faţă de cei mai mari duşmani?

    5 comentarii

    Din categoria jurnal

    SIDA, sau când inconştienţa poartă un nume

    Se mediatizează zilele astea cazul tânărului din Segarcea care a întreţinut relaţii sexuale cu mai multe fete, deşi ştia că este infectat cu SIDA.  Nu ştiu de ce, deşi sunt de-a dreptul oripilată de gestul tânărului, fapta lui nu mă miră foarte tare.

    Mulţi ani după revoluţie s-a vorbit despre copiii infectaţi cu HIV în spitalele insalubre din ţară. Se vorbea de mii de copii care au fost infectaţi datorită instrumentarului insuficient sterilizat, folosit de prea multe ori, inevitabil de la un bolnav la altul. Nu s-a transmis doar SIDA astfel, s-au transmis multe boli cumplite, greu de tratat. Cunosc personal zeci de cazuri de hepatită de mai multe tipuri transmisă în timpul unui tratament medical în spital. S-au transmis astfel tuberculoză, boli de piele, infecţii cu cine ştie ce bacterii rezistente la antibiotice. Spitalele din România, departe de a se curăţa de toate practicile şi tarele de odinioară, au devenit cu timpul adevărate focare de infecţie din care este de-a dreptul imposibil să nu ieşi mai bolnav decât ai intrat. Dar nu despre asta vreau să vorbesc acum, ci despre cazul miilor de copii infectaţi cu bună-ştiinţă sau nu atunci.

    Luată de valul politicii murdare şi al manelismului în floare, presa românească i-a aruncat pe aceşti nefericiţi la groapa uitării. De multe ori m-am întrebat ce s-o fi întâmplat cu acei copii prezentaţi atunci, că doar nu era să fi murit chiar toţi, nu? Voi nu v-aţi pus niciodată întrebări? Nu v-aţi gândit nici măcar o dată câţi din ce cu care veniţi în contact zi de zi sunt cu adevărat sănătoşi?

    Lipsa unei minime educaţii sanitare îi face pe oameni să fugă de persoanele infestate cu HIV de parcă ar fi leproşi şi dacă s-ar atinge de ei, lepra aceea nenorocită s-ar întinde şi asupra lor.  Pentru bolnavii de SIDA nu s-au înfiinţat centre speciale în care să fie închişi, însă teama de izolare şi acuze i-au făcut să ascundă adânc în negura fiinţelor lor cumplitul adevăr.

    Faptul că aceşti copii ar fi fost marginalizaţi şi de restul copiilor, de părinţii acestora şi de cadrele didactice (pentru că, de ce să ne dăm după deget, şi ele tot oameni sunt) i-au făcut pe părinţi să-şi închidă în adâncul sufletului conştiinţa bolii. Şi să ajungă ei înşişi s-o ignore cu timpul. Acum sincer, dacă acel copil avea 3 ani când a fost infectat şi cu timpul simptomele bolii nu şi-au arătat cu adevărat colţii, nu credeţi că el chiar a ajuns să se creadă cu adevărat sănătos?

    Am văzut că până şi presa internaţională a preluat cazul făcând din acest inconştient un adevărat Lothario modern de pe nisipurile doljene.

    Lothario pe naiba! Poate doar un tânăr stăpânit de hormoni care s-a crezut invincibil şi nemuritor! Mă uit cu groază la poza lui şi văd pe un brat un ditamai tatuajul. Ştiţi ce înseamnă asta? Că alte zeci de inconştienţi ar putea fi infectaţi de la aparatul ăla cu care un alt cretin le-a făcut tatuaje. Că aşa e cool, e la modă! E la modă să te automutilezi, să faci sex cu cine apuci, doar ca să ai cu ce te lăuda în cercul tău de prieteni înguşti la minte.

    De ce abia acum panica a cuprins o întreagă comunitate? Pentru că diagnosticul morţii lui a ajuns direct în presă. Probabil că de la morgă un brancardier, asistent sau chiar medic a ridicat din sprâncene şi a anticipat că asta poate deveni o ştire de senzaţie. Şi a dat un telefon. Televiziunie s-au agitat ca un stol de corbi în preajma unui cadavru, mirosind un festin şi rotiţele au început să se învârtă. Credeţi voi că fetele alea inconştiente care au făcut pe rând sex cu ăsta realizeată prin ce trec? Punem pariu că o bună parte din ele sunt mai degrabă mândre că sunt vedete, decât îngrijorate că ar putea sfârşi la fel ca amorezul lor? Câţi or fi cei pe care ele i-or fi infestat?

    Problema e mult mai serioasă şi mai adâncă decât e dispusă media să scoată la lumină. Presa caută doar senzaţionalul, scandalul. Au reuşit să facă să se deschidă un dosar penal, au reuşit să găsească încă două persoane purtătoare ale virusului, un medic ce dă din colţ în colţ neştiind cum să-i facă să înţeleagă că deontologia profesională nu-l lăsa să facă publică suferinţa pacientului său, sau că era mai comod să nu se bage singur în gura lupului , o mamă revoltată şi la fel de inconştientă ca cel pe care l-a îngropat de curând. S-a îngropat, se duce şi ştirea de senzaţie, gata, alta la rând. Oamenii aceia vor rămâne să-şi macine gândurile şi temerile abia după ce apele se vor linişti.

    Tare mă tem însă că nimeni nu a învăţat nimic din lecţia asta. Acele fete care au făcut sex neprotejat cu băiatul ăsta, vor continua să facă sex neprotejat cu alţi tineri în călduri. Că nu mai eşti în trend dacă nu faci sex cu cât mai mulţi. Dacă a doua zi ies la suc cu amicele lor sclipicioase şi nu pot să spună că i-au mai tras-o măcar unuia, nu mai fac parte din gaşcă, ce dracu’! Păi nu trebuie încercaţi toţi înainte de măritiş (dacă o veni vreodată măritişul ăla)? Oricum, atâta lucru au învăţat şi ele, că pe calea spre succes, o „artistă” trebuie să aibă experienţă, nu glumă!

    Uite aşa, boala se va răspândi, se vor naşte copiii care s-o poarte şi s-o ducă mai departe şi ceea ce a fost cândva o regretabilă greşeală a personalului medical insuficient pregătit, va ajunge să fie un flagel. Dacă nu a ajuns deja. Cine ştie câţi astfel de Lothario nu or mai fi în România, care îşi fac de cap neştiuţi de nimeni doar pentru că încă nu şi-au dat obştescul şfârşit, sau pentru că la morga respectivă nu a existat nici un brancardier cu telefon mobil  căruia să-i pice fisa suficient de repede?

    2 comentarii

    Din categoria Cotidian