Arhive pe etichete: tăceri

Azi, fără glas

Azi, am o mie de gânduri
ce se vor plânse,
o mie de doruri
ce se vor spuse,
o mie de lacrimi
ce se vor şterse,
o mie de vorbe
ce rămân mute.

Azi sunt un abur
rătăcind pribeag
peste muguri noi
sub soare rece
pe cer înalt.
Azi sunt copac bătrân
bătut de ploi.
Crengile-mi au dor
de lăstari ce-au uitat
să-nmugurească.

Azi,
o mie de stele oarbe
plâng pitite
sub un cer de cenuşă
ce-a lăsat hoinară
o răsuflare de gheaţă
să mângâie
şi să ardă
îndrăzneala timpurie
a florii nou-născute.

Azi am gânduri,
doruri,
lacrimi,
tăceri.
Cuvintele
nu se mai vor spuse.

20160229_103511

Anunțuri

9 comentarii

Din categoria Frânturi de gând- poezie

Când cuvintele mor

Când laşi cuvintele să moară omori cu ele o parte din tine.IMG_1829

Te trezeşti într-un târziu că ai uitat să-ţi dai drumul gândurilor iar ele, gândurile, nu mai ştiu părăsi spaţiul în care s-au plimbat în cerc, silite de lanţul imaginar cu care ai legat verbele. În faţa lor rămâne zidul imaginar pe care l-au tot săpat, încercând să evadeze atâta timp, încât acum, dincolo de el le e străin şi stingher.

Străinul gândurilor ce se tot nasc şi-nfloresc în spaţiul strâmt în care le-ai închis în mintea ta se numeşte „ce rost mai are?”. Gura nu se mai deschide, buzele rămân pecetluite, doar ochii ar ţipa, numai că ei nu au glas de auzit, au doar privire de citit.

„Ce rost mai are?” creşte până capătă dimensiuni impresionante şi acoperă cu opacitatea lui orice rază de speranţă. Atunci până şi ochii se pleacă şi boabe mari de lacrimi, prea mult timp înfrânate, îi inundă şi-şi dau drumul sinucigaş pe panta obrajilor ce-au uitat demult ce-nseamnă un zâmbet.

Pe caldarâm lacrima se sparge sucombând în linişte şi sparge odată cu ea şi inima ce-a tot sângerat tăcută atâta timp. Rămâne pustiul îmbrăcat de doliul în veşnicul cenuşiu al zilelor care vin şi pleacă fără nicio bucurie. Te-nchizi în el ca-ntr-o cetate cu ziduri groase de piatră ale cărei ferestre crenelate nu mai ascund demult puştile asediaţilor. Oricum asediatorul eşti chiar tu.

Te usuci şi mori fără ca nimeni să poată bănui cât de multe ai fi avut de spus, câte te-au durut , câte te-au bucurat, câte te-au rănit sau câte te-au înălţat în spatele lui „ce rost mai are?” ce ţi-a ucis întâi cuvintele, apoi visele, apoi şi-a întregit opera luându-ţi sufletul.

Cel ce ţi-a aşteptat cuvintele, va sfârşi fără să bănuiască ce zbucium şi ce luptă s-a dus în mintea ta, până ai reuşit să mori secundă cu secundă, începând cu uciderea primului cuvânt. Se va resemna, poate, va încerca să râdă, să glumească, să-şi îndrepte visele şi speranţele în altă direcţie şi va ajunge să se gândească din ce în ce mai puţin că aşteaptă încă de la tine cuvinte ce-au murit din faşă.

Îşi va ridica ochii, sau din contra, îşi va pleca capul şi va merge mai departe, punând peste amintire o lespede grea, de granit.  Îşi va închide speranţa şi-o va lăsa să moară singură şi tristă, căci, ce rost ar mai avea s-o lase să supravieţuiască, nu-i aşa?

13 comentarii

Iulie 16, 2015 · 9:50 am