Arhive pe etichete: viaţă

Echilibru

Între cer şi pământ e
o lume de-amar,
jumătate rai,
jumătate iad.
Întreaga mea viaţă
este-o balanţă veche
ce are
două talgere ruginite
atârnând
într-un echilibru precar.
Închid ochii
şi-apuc pe muţeşte
sperând
că rup o bucată de rai,
îmi e teamă de iad.
Totdeauna fărâma
de-o rup
înclină balanţa
în partea ce grea
şi mă văd obligată
să gust
din amândouă egal,
de vreau să-mi păstrez
echilibrul precar.
balanta

Un comentariu

Din categoria Frânturi de gând- poezie

Haine grele -5

  • Brrr, da frig al dracu e aici! Nu putură, fă, să bage şi ele ceva în priză, să facă un pic de căldură pentru lume? Cine dracu stă să-ngheţe aci o noapte întreagă dacă se zgârcesc aşa?
  • Taci, fa Ioană. Taci, că mă duc şi aduc ibricul de ţuică fiartă, să vezi ce te-ncălzeşti acu! Pân’ la ziuă tragem şi-o horă, că şi-aşa-i plăcea lu Mărin să joace! Tot timpul era cu hora înainte şi, Doamne, mândru era cum juca el aşa, cu mâna pe sus, cu cojocelul în umeri, căciula pe-o sprânceană şi spatele drept! Al dracu’, Mărine, că toate muierile oftau după tine şi-i înjurau printre dinţi pe-ai lor că nu-s aşa chipeşi şi abia-şi târăsc picioarele după ei!

  • Hai Matildă, du-te mai repede, lasă vorba, că-ngheţai de tot aci! Zico, ce faci, fă, mai trăieşti! Mă miram io unde te pierdui şi tu profitaşi de ocazie să rămâi singură cu Mărin! A dracu’ chelea pe tine, că toată viaţa ai alergat după el!

  • Uite cine vorbeşte! Ai, fă, da tu care legai fuga basmaua la spate, luai sapa pe spinare şi plecai ca din puşcă la grădină de câte ori îl vedeai că trece noaptea la udat? Te crezi deşteaptă, ai? Credeai că lumea nu-şi dă seama ce-i în capul tău?!

  • Şi ce, fă? V-am luat faţa? Dacă trecea omul pe drum şi se uita peste gard să mă cheme, să zic nu? Fluiera şi-mi făcea cu ochiul, iar io simţeam cum se zbate inima-n mine ca un porumbel! Ce vremuri, fa, ce vremuri!

  • Ioană, tu eşti nebună, fa! Ce vrei să spui acu’, că Mărin s-a dat la tine şi tu n-ai zâs nu!

  • Fă, dacă ar fi zâs hai, n-aş fi zâs nu în veci! Cât am aşteptat io să zâcă mai mult! N-a zâs, a fost a dracu’ chelea pe el! Da m-aş fi dus, să ştiţi! Cu toată inima m-aş fi dus!

  • Dă-te fă, dracu! Şi cu Măria ce-ai fi făcut? Cum să te duci, fă, cu bărbatul muierii?

  • Iote-aşa! Ce treabă avea Măria cu ce făceam noi, fă? Că doar nu i-l luam de tot! Îl încercam şi io de câteva ori acolo şi-i dădeam drumu’ să se ducă acasă la el! Ce treabă avea Măria? Scutura omul pălăria, o punea pe-o sprânceană şi pleca fluierând înapoi acasă! Io îmi aşezam şorţu şi mă duceam la al meu, mânca-l-ar viermii!

  • Ha, că de te-ar fi aflat Gheorghe, ar fi măturat uliţa cu tine! El ştia, fă, la cine visezi tu sub el?

  • Ietete, că el avea nevoie să ştie la cine mă gândesc io! El mă avea la dispoziţie când i se scula? Mă avea, fa?? Mă avea! Atunci ce să-i pese mai mult? El gâfâia deasupra mea şi io mă visam pe fân proaspăt costit cu Mărin!

  • Ha, hahahahaha, ha! Afurisită muiere-ai fost! Ai fă, dar lu’ popa la spovedit i-ai spus ce prostii îţi treceau prin cap?

  • Ete, na! Parcă trebuie să ştie popa tot! Dă-ncoa ceaşca aia să beau o gură, că voi vă încălzirăţi râzând, daţi-vă, dracu, da io îngheţai de tot aci! Îmi răci gura să vă spun snoave să râdeţi! Mărine, na mă, gustă şi tu dintr-o ceaşcă cu mine, acu’ când pleci, dacă cât ai fost verde şi-n putere, n-ai vrut nici de-al dracu! Te-ai ţânut mare şi m-ai lăsat cu inima friptă! Na, că ajunsăi să ţi le strig pe toate. Uite cum râd nebunele astea de leşină! Ce-aveţi, fă? Voi aţi fi fost uşă de biserică, n-aţi visat în viaţa voastră la altul? Ai, Zico, tu numai la Ion al tăi te-ai gândit, că te bătea prea bine când venea beat de la cârciumă!

  • Mai tăceţi dracu’, fă! Se aude râsul din drum, de ne trezim că vine nebuna de Sanda acu’ peste noi şi ne dă afară că nu-l respectăm pe tac-su!

Râsetele amuţiră pentru o clipă. Toate babele tăcură şi sorbiră cu grijă din lichidul ardeiat şi fierbinte. Ioanei îi dădură lacrimile şi-ncepu să jelească.

  • Mă, Mărineeee, mă! unde pleci mă, tu în floarea vârstei? Cum te gândişi tu să ne laşi şi să pleci tocmai acu’, când să trăieşti şi tu bine? Te dusăşi după Mihai al meu, mă! Ne lăsaşi sângure pe lume, măăă!! Unde plecaşi tu, Mărinee! Cui ne laşi tu pe noi!??
  • Taci, fă, ce-ţi veni? Bea mai puţin, că-ncepuşi să vorbeşti în dodii! Iote şi mie-mi pare rău, că mai era doar un pic până trecea anu’ de când s-a dus Gheorghe, fie-i ţărâna ca piatra de moară! Puteam să las şî io doliul să trăiesc bine. Io să-l jelesc, nu tu, babo!

  • Ia, jăleşte-l tu că eşti mai cu moţ, dă-te dracu! Măriţă, jăleşte-l fă şi tu! Ce stai acolo ca muta-n păpuşoi?!

  • Paşi grei se aud pe aleea din faţa casei. Babele tac şi se privesc speriate. Uşa se deschide şi-l lasă să intre-l intre pe fratele mortului, Andrei. Bătrân, cocoşat, cu mers greu, poticnit, cu lacrimi şiroind pe obrajii cu riduri adânci, sprijinit într-un baston solid din lemn de corn, omul înaintează sfios şi-aprinde cu mâini tremurânde o lumânare la capul fratelui său.

    • Te duseşi, Mărine, neică! Plecaşi tânăr şi mă lăsaşi în urmă pe mine, să mă chinui ca Iisus pe cruce. De ce n-o lăsaşi, Mărine, să fi venit la mine, că io nu mai am pentru ce să trăiesc! Muierea mi-a murit, băiatul mi-a murit, i-am dat pământului tot ce-am avut mai drag! Stau ca huhurezul singur toată ziua şi-mi doresc să mor mai repede şi moartea veni să te ia pe tine, fratele meu frumos! De ce, mă, Mărine, n-o trimiseşi la mine??

    Muierile, amuţite, îl privesc pe sub sprâncene şi varsă câte o lacrimă stingheră pentru durerea bietului om. Tot satul ştie prin ce-a trecut omul ăsta şi cum şi-a-ngropat într-un an şi muiere şi copil şi noră şi nepot! Toată veselia li se stinse cu lacrimile lui.

    • Ia, neică Andrei, vino şi stai colea, pe scaun. Aşa-i viaţa, mă, nu te poţi pune curmeziş. Pleacă ăla de-i vine rândul, nu plecăm când vrem noi. Ia o gură de ţuică să te întremezi un pic.

    Mâna tremurândă a bătrânului împinge departe de el ceaşca aburindă. Apoi, rămâne aşa, proptit în bastonul ţeapăn, cu capul în pământ şi căciula tremurând în mână. Plânge în continuare încetişor şi lacrimile i se încurcă printre ţepii aspri ai bărbii albe. Lumânările ard cu flacără pâlpâitoare şi încăperea se umple de miros de ceară topită amestecat cu coajă de portocală fiartă-n ţuică, cu tămâie şi cu moarte. Afară cocoşii vestesc apropierea zorilor. „Zorilor, zorilor, voi surorilor! Să nu vă grăbiţi şi să răsăriţi, până s-o găti şi s-o pregăti dalbul de pribeag că pleacă din prag.”

    2 comentarii

    Decembrie 29, 2015 · 10:40 am

    Azi

    Azi vine iarna peste noi,
    anume
    Şi ne găseşte singuri
    pe-amândoi
    În câte-un colţ întunecat
    de lume
    Tânjind la vremea când, încă,
    eram doi.

    294976_283521961774447_370803491_nŞi bate crivăţul
    pe la ferestre
    Iar lemnul geme greu
    cu icnet lung
    Petalele sucombă trist
    în glastre
    Şi-un greier mic îşi tace
    cântecu-n
    amurg.
    Nori cenuşii coboară grei
    din munte
    Să stingă-ncet viaţa-n ochi
    ce ard,
    Deasupra noastră stele
    însingurate
    Se scutură-ameţite
    din înalt.
    Azi mor şi eu cu fiecare
    clipă
    Ce-aşterne flori de gheaţă
    pe asfalt.

    Şi vine iarna peste noi,
    iubite
    Nici nu mai ştim de-am fost
    vreodată doi.
    Când reci zăpezi ne-au troienit
    cernite
    Şi-orice gând a îngheţat
    în noi.

    8 comentarii

    Noiembrie 17, 2015 · 8:18 am

    Lacrima

    Plâng nori întunecaţi deasupra mea.

    Picuri mari de ploaie cad uşor, translucizi, se unesc, se contopesc şi lovesc pământul cu-ncrâncenare. Poc, poc, poc. Pământul îi suge însetat. De prea multă aşteptare are buzele crăpate.

    Ridic ochii spre cer. Îi văd. Sunt transparenţi, adună în ei frânturi de viaţă. Un colt de frunză, un colţ de cer, o crenguţă cât un vârf de ac, sfertul sfertului de petală de floare. Le strâng la piept şi-aşa, cu viaţa-n braţe se grăbesc să moară zdrobiţi pe caldarâm.

    În goana lor se lovesc de copaci, de case, de oameni, şi se sparg în sute de stropi mici cărora le împart frăţeşte viaţa adunată în cădere. Unuia un colţ de colţ de cer, altuia un sfert de sfert de sfert de petală. Fiecare are partea lui de viaţă furată.thumb-1400x733

    Unul mi-a picat în creştet. Îl simt cum se prelinge rece prin păr, pe frunte, pe gene. S-a încălzit, a furat din viaţa mea. Un gând dureros şi rebel s-a agăţat în alunecare de el. Îl ţine atârnat pe pleoapă, într-un echilibru precar. Mi-s ochii uscaţi, l-ar bea în loc de lacrimă. Gândul nu vrea, cheamă la suprafaţă lacrimile ce mi s-au încrustat demult în carne.

    Lacrimile vuies şi depăşesc clocotind bariera retinei. Glasul lor doare, carnea ţipă, inima se sparge. Mă ţin strâns în braţe, s-o domolesc. De-aş lăsa-o s-ar împrăştia cioburi rubinii în praful drumului şi drumul le-ar fura strălucirea.

    Hai, veniţi, ajutaţi-mă, desprindeţi-mă de aici!”, le strigă lacrima ploii agăţată-n gene iar ele dau năvală s-o îmbrăţişeze. Se-adună pe rând în picur greu cât lacrima de cleştar din poveste. Întind palma s-o prind, nu-mi vine s-o las să plece aşa. Cleştarul ei se-adună cald în palma întinsă. Îmi împrumută un colţ de retină şi gândul rebel.

    O privesc cu jale şi alte şi alte lacrimi se adună-n căuş, iar inima-mi urlă, o doare locul rămas gol după desprinderea lor. Acoperiseră o rană, rana acum sângerează. În căuşul palmei adun amintiri adormite şi cuvinte omorâte în faşă de-atâta nerostire şi le încrustez adânc în sfera translucidă. Pământul îmi cheamă genunchii şi-mi frânge spatele, cleştarul din palmă atârnă greu, cât o viaţă de om.

    Îţi scriu pe-o lacrimă, iubire. Mi-e dor de noi, cei ce-am fost când nu uitasem să dezlegăm cuvintele. Întinde palma şi primeşte-o, e cea mai preţioasă lacrimă de cleştar. I-am dat un colţ de inimă şi-am învelit-o cu fiinţa mea. E vie, poartă cu ea întreaga mea viaţă.

    3 comentarii

    Iulie 3, 2015 · 8:42 am

    Sfârşitul unei zile pe dos

    Ieri am avut o zi trăită pe dos.

    Dis de dimineată am vărsat cafeaua pe parchet. o cană întreagă, să ştiu o treabă. Ea, fericită, s-a lăţit pe toate cablurile de la calculator. Aşa că în loc să-mi savurez cafeaua să mă trezesc, a trebuit să spăl pe jos şi să şterg la cabluri, aşa adormită. Asta a declanşat un întreg lant de nefăcute, că de, neuronul meu unic şi suferind de singurătate, a rămas adormit.

    Drept urmare, mi-am spart şi  antiperspirantul după ce-am făcut duş (nu mă întrebaţi cum, că habar nu am), m-am împiedicat, mi-am rupt o unghie, am înjurat, m-am aşezat s-o tai, în consecinţă am plecat târziu.
    Am ajuns în staţia de RATB şi am constatat că mi-am pierdut cardul reîncărcabil şi nu am cum să-mi reînnoiesc abonamentul.

    A trebuit să merg în altă staţie, să-mi fac alt card, cu alţi bani, bineînţeles. Iar ca să ajung acolo a trebuit să iau un card reîncarcabil nenominal, pe care să pun nişte călătorii, că nu puteam circula clandestin. O distracţie totală şi 15 lei în plus daţi aiurea.

    Peste zi totul mi s-a părut greu, până şi pleoapele care nu aveau nicio vină, săracele. Facturile erau scrise în chineză, ştatele greu de descifrat, autorii urâcioşi cu cotele lor de impozite cu totul. O clientă m-am rugat să-i scanez şi să-i trimit o factură, eu amabilă peste măsură, i-am trimis alta. Aseară eram epuizată.

    Plec de la birou pe la 9 jumate. Obosită, stresată, cu durere de cap, după o asemenea zi. De obicei îmi iau o mică marjă de timp şi merg o jumătate de oră pe jos, până la staţia lui 41 din faţă de la la agronomie. Mai privesc grădinile, imi mai umplu plămânii cu miros de tei, mâna Maicii Domnului, trandafiri, mă mai opresc de vorbă cu câte un căţel, mai mângâi o mâţă alintată, lucruri din astea banale, care-mi spală creierul şi mă ajută seara s-o iau de la capăt acasă. Aseară nu am mai avut chef şi am luat autobuzul până la cap de linie.
    Urc acolo, mă aşez pe un scaun şi răsuflu uşurată, privind pe geam cu gândul aiurea şi neuronul tot adormit. La Romexpo era ceva concert rock şi muzica se auzea estompată în staţia de tramvai, visam la tinereţe şi la atmosfera de acolo înregistrând frânturi de imagini. O mare de utilaje cu luminile de avarie pornite, trase pe dreapta lângă pasaj, un 42 căruia i se urâse aşteptând să se schimbe semaforul şi pentru el, să ajungă la capătul drumului, un microbuz oprit la semafor, chiar lângă bordură, întuneric spart de câte un felinar şi-o coroană înaltă de plop ce se pierdea undeva în cerul încruntat.
    Ajungem la agronomie şi mă felicit pentru alegere, staţia era full. S-a umplut tramvaiul instantaneu. Din faţă veneau alergând două doamne cu un copil. O mămică tânără, însărcinată şi frumoasă, cu o rochie scurtă-scurtă, care-ţi fura ochii şi te făcea să ignori burtica, puştiul cam de cinci ani, sănătos, cu pantaloni scurţi şi o bătrână bunică ce se împiedica în picioare. O dureau articulaţiile bătrâne.
    Aud o voce de copil:
    – Hai, mamaie, hai mamaie, hai! Stai, să nu pleci! Hai mamaieee!
    Se oprise puştiul în dreptul uşii vatmanului şi se apucase zdravăn cu mânuţa de metalul murdar, ordonându-i acestuia să aştepte şi făcând galerie pentru mamaie. Vatmanul, amuzat, o aşteaptă pe bătrână, care ajunge într-un final gâfâind. Urcă întâi bătrâna râzând şi după ea puştiul mulţumit. Găsesc liber scaunul din faţă, cel în care stai cu spatele la drum şi-l aşează pe puşti pe scaun. Domnul din faţa lui se simte şi-i dă locul bătrânei. Mămica graviduţă rămâne în picioare, deocamdată. Sunt veseli, destinşi, frumoşi cu toţii. Vin din parc.
    – Nu vrei să te ia mami în braţe?, întreabă mămica zâmbind pe sub mustaţă.
    – Nu.
    – De ce?
    Puştiul nu mai răspunde, doar arată cu capul undeva în spate şi face cu ochiul. Mămica se abţine cu greu să nu izbucnească în râs.
    – Hai mamaie, las-o şi pe mami să stea jos şi să te ţină în braţe.
    – Lasă-l că nu vrea, îl văd fetele.
    – Ce-ai, mă, de ce nu vrei?
    Puştiul, cu o dezinvoltură de zile mari, nu bagă în seamă de nicio ironie, îşi vede în continuare de treaba lui, filând pe cineva, undeva în spate.
    – Mamaie, cere-i mata numărul de telefon, s-o sun.
    – Domnisoarăăă, dă-şi şi mie numărul de telefon să te sune băiatul, că-i place de matale!
    Strigătul bătrânei răsună în tramvai şi un râs colectiv însoţeşte o mare de priviri complice ce îl învăluie pe băiat. Acesta nici că se sinchiseşte. Priveşte în continuare cu insistenţă, senin, către domnişoara sufletului său care preferă să rămână anonimă undeva în spate.
    – Lasă că ştiu. 127 e numărul ei.
    – De unde ştii?
    – Ştiu, mi l-a dat, am mai făcut cunoştinţă o dată!
    – Şi i-ai spus că te-ai îndrăgostit de ea?
    – Da, ştie, n-auzi c-am vorbit!?
    Între timp mămica s-a aşezat pe un scaun şi vorbeşte la telefon cu tatăl puştiului. Îi povesteşte faza şi acesta cere probabil să vorbească cu odrasla proprie.
    – Ce să fac, tati, bine! Uite, cu gagicile!
    A venit staţia mea, am coborât şi i-am lăsat acolo veseli, destinşi, o bunică deschisă la minte, o frumoasă mămică tânără şi un puşti îndrăgostit şi încrezător, pentru că toată lumea era a lui. Am spus că avea cinci ani?
    Uite aşa se termină perfect o zi pe dos. Azinoapte am visat frumos.

    8 comentarii

    Iulie 2, 2015 · 8:41 am

    Despre drumuri şi oameni

    Sunt oameni ale căror vieţi care curg lin, în albii din veci săpate. Din când în când mai sar peste câte o piatră, se mai împrăştie în stropi strălucitori, ca după aceea să se adune firesc în curgerea lor lină spre marea cea mare. În caz de pericol se mai agaţă de o rădăcină, mai fac o bulboană, mai încalecă un drum, mai dărâmă nişte ziduri. Destinaţia lor e clară şi limpede ca apa izvorului de unde au plecat. Odată ajunşi la capăt, apele lor se amestecă cu apele primitoare ale mării şi rămâne din amintirea lor doar piatra pe care se prinde scoica.

    Sunt oameni ale căror vieţi au aşternut înainte un drum de piatră albă ce şerpuieşte sinuos printre creste. În dreapta e prăpastia, cu hăul ei ademenitor, în stânga muntele cu piscuri ameţitoare. Oamenii păşesc pe ele cu grijă şi teamă, pun un pas înaintea celuilalt şi se feresc de pietre, pentru că orice piedică le poate fi fatală. Mulţi privesc în jos şi inevitabil ajung pe fundul prăpastiei, pradă facilă pentru vulturi.

    Pentru cei ce rezistă tentaţiei, drumul e greu. Din când în când urcă în genunchi, cu palmele rănite şi degetele zdrobite de rădăcinile de care tot încearcă să se agaţe. Au pantalonii rupţi, hainele sfâşiate iar din rănile proaspete sângele picură uşor, obol pământului însetat.

    Uneori duc în spate poveri. Cruci grele de lemn, sau alţi oameni, cu alte existenţe, care s-au agăţat cumva de ei pe drum şi care se hrănesc parazit,  precum lianele din viaţa ce palpită în piepturile lor. În urma lor rămâne rana, amprentă de sânge pe piatră. Trec ploi şi-o spală, bat vânturi şi-o usucă, amprenta rămâne. Ei nu privesc nici în jos, în hău, nici în sus spre vârf. Nu pot întoarce capul să privească înapoi, drumul dinainte aşternut îi obligă să ţină privirea dreaptă, în faţă, fără să se abată nici măcar cu un milimetru de la linia orizontului.

    Se opresc în vârf şi la capătul drumului ating cerul cu mâna. Ei sunt martirii care au reuşit să învingă soarta şi-i aşteaptă la capăt împărăţia cerurilor şi-un loc cu verdeaţă unde sufletele lor pline de cicatrici se odihnesc. Unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin.Misty Morning, Lower Saxony, Germany

    Şi sunt oameni ale căror drumuri se intersectează prea des cu altele. Viaţa lor este o continuă răscruce. O iau la dreapta, e greşit, o iau la stânga, la fel, se întorc, se repetă, până ajung să se învârtă în cerc şi să nu mai poată vedea în jurul lor decât un perete impenetrabil, înalt până la cer. Aceeaşi existenţă, aceleaşi dureri, aceeaşi învârtire continuă, de carusel. Obositoare şi înnebunitoare existenţă.

    Încearcă din răsputeri să scape şi vârtejul vieţii îi trage înapoi de fiecare dată, în aceeaşi vrie, în liniştea iluzorie a ochiului de furtună. Aceştia obosesc cel mai repede. Puţini sunt cei care reuşesc să găsească într-un final ieşirea din caruselul ce nu se mai opreşte niciodată şi să-şi continue viaţa pe drumul corect. Majoritatea abandonează şi atunci viaţa lor fără cap şi coadă sfârşeşte lamentabil, într-un banal fapt divers. Moartea ce li se pare o scăpare îi împovărează cu privirile flămânde ale necrofagilor ce-aşteaptă flămânzi pe margine să-i vadă dându-şi obştescul sfârşit. Sufletele lor ce evadează perfid, sfârşesc prin a fi devorate pe loc de dinţii flămânzi ai celorlalţi. Rămâne în urma lor o ştire rece şi impersonală în rubrica de fapt divers a celei mai şterse fiţuici din oraş. Existenţe neîmplinite, suflete rătăcite şi chinuite, dureri pe care nimeni nu a avut timp să le vadă.

    Ieri, un tână de 30 de ani s-a sinucis aruncându-se în faţa metroului la staţia Eroii Revoluţiei. A pus capăt unui chin pe care doar el l-a ştiut şi lumea s-a impacientat, s-a enervat şi a înjurat pentru că a fost oprită din curgerea ei către nicăieri pentru o jumătate de oră. De un fapt divers. Uneori mă tem că tunelurile acelea întunecate, cu pereţi umezi negri de funingine şi zgură, vor ajunge să adăpostească mult prea multe suflete rătăcite. Suflete cărora niciunul din noi nu s-a oprit să le dea un capăt de rază pentru speranţă, nu le-a întins o mână de ajutor, să-i ajute să iasă din vrie. Pentru că noi toţi suntem prea ocupaţi cu vieţile şi drumurile noastre.  Ne plac doar dramele fără happy-end, cu sfârşituri tragice, sângeroase. Ne hrănim cu sângele lor proaspăt, aburind, ca vampirii. Rămâne faptul divers şi o ştire impersonală de trei rânduri în cea mai ştearsă fiţuică din oraş.

     

     

    10 comentarii

    Iunie 30, 2015 · 8:52 am

    Viaţa e frumoasă

    Viaţa e frumoasă! – îmi spui cu rânjet superior.

    Viaţa e frumoasă, trăieşte-o!- mă-ndemni atoateştiutor, plictisit .

    Viaţa e frumoasă!- mă judeci cu ochi critic, convins că nu am reuşit nicicând să pătrund în adâncimea înţelesului acestui adevăr universal pe care doar proşti ca mine nu-l văd.

    Viaţa e frumoasă?, te-ntreb.

    Spune asta pruncului abandonat pe patul de spital ce plânge până învineţeşte de dorul braţelor de mamă. Repetă-i când, copăcel ridicat, priveşte cu ochi trişti prin camera goală, agăţat cu mânuţele de gratiile de fier ale închisorii cu miros de clor în care-şi işpăşeşte pedeapsa de a se fi născut.

    Viaţa e frumoasă, îmi spui?

    Mergi şi spune-o copilului murdar şi zdrenţuit ce-ntinge mâna să-ţi cerşească cu ochii strălucind de foame.

    Viaţa e frumoasă, repeţi?

    Spune-o mamei ce tocmai şi-a lepădat în groapa de pământ umed unicul fiu pe care l-a crescut singură. Întreab-o de ce ar vrea să poată schimba locul cu el.

    Viaţa e frumoasă, îmi strigi?

    Spune-o bătrânului suferind abandonat pe un pat de spital ce-i conştient că-şi va da ultima suflare fără niciun om drag la căpătâi, fără o mână blândă în care să tremure încet o lumină de ceară.

    valurile vieţii- lucista.wordpress.com

    valurile vieţii- lucista.wordpress.com

    Viaţa e parşivă, îţi spun.

    Îţi oferă cu generozitate mirajul ce-i atrăgea pe marinari în larg şi pe însetaţi în deşert. Te ridică, te-mpinge de la spate, te face să crezi că poţi muta munţi cu mâinile goale. Îţi dă aripi şi te face egoist.

    Tu, numai Tu din toţi poţi zbura! Îi vezi pe ceilalţi pigmei şi tot ce-i în jurul tău dispare, nu există decât culori pe care ea, hoaţa, le amestecă şi le aşează curcubeu deasupra existenţei tale. Te face să te crezi important, apoi îţi taie aripile şi te lasă să cazi singur. Îţi întoarce spatele, nemernica şi nu o mai interesează nici cum cazi, nici cu ce traume rămâi în cădere.

    Nu, viaţa nu-i frumoasă. Viaţa e o continuă luptă. Viaţa e sadică, te-mpinge de la spate şi te bagă cu forţa pe poarta morţii, sora ei bună. Te loveşte, te îngenunchiază, te răneşte, apoi te ridică şi te obligă să mergi mai departe aşa, cu sângele şiroind după tine, cu tălpile pline de răni, cu ochii vineţi.

    Abia atunci când rămâi singur te lasă să ridici capul şi să priveşti în jur. Da, există alţi oameni şi alte existenţe în afara ta! Unele mai bogate, altele mai sărace, unele mai umile, altele mai opulente.

    Abia atunci deschizi ochii şi-ţi dai seama că lucrurile nu sunt chiar aşa cum ţi-ai închipuit. Că frumuseţea nu vine aşa, de una singură să-ţi poleiască viaţa ta, doar pe a ta. Că fericirea stă în lucruri simple: într-o adiere de vânt, un val ce-ţi sărută talpa, o privire de copil ce ştie că-l vei ocroti, doi ochi de căţel ce-ţi sunt recunoscători, mângâierea unui animal ce-ţi răspunde cu înţelegere şi afecţiune, în aripa unui fluture, petala unui trandafir, parfumul unui crin, măreţia unui tei plin de floare, sărutul cald al persoanei iubite, zâmbetul strâmb pe care l-ai smuls unui om posac, căldura ce-ai adus-o în inima unui om trist, strălucirea din ochii nevoiaşului caruia i-ai întins mâna la nevoie, ajutorul dezinteresat pe care l-ai dat într-un moment oportun şi care te-a costat puţin, dar ţi-a adus în viaţă oameni ce se gândesc la tine cu respect şi recunoştinţă .

    De înţelegi să aduci în existenţa ta toate acestea, viaţa pe care ai poleit-o cu ele poate deveni frumoasă. Frumuseţea nu e a ei, e a ta, omule şi nu stă nici în avere, nici în case sau maşini scumpe, nu stă în bani, operaţii estetice, haine de firmă, slujbe cu care să te lauzi, nu se poate cumpăra. Sălăşluieşte în sufletul celui ce ştie să dăruiască fără să aştepte nimic în schimb.

    Îmi spui să-mi refac viaţa şi să trăiesc, tu, cel care nici nu realizezi cât de fals exişti şi cât de strâmbe îţi sunt valorile? Poate fi refăcut ceva ce nu e stricat? Şi dacă e spart ulciorul, îl poţi lipi şi poţi merge la izvor cu el să cari apă pretextând că e nou şi nefolosit?

     

    3 comentarii

    Iunie 10, 2015 · 9:34 am

    Timpul

    Timpul şi curgerea lui. Se duce mai iute decât gândul iar tu, omule,  îl alungi cu încăpăţânare, cu ură chiar. Aştepţi cu nerăbdare să vina seara mai repede, să se lumineze de ziuă, să plouă, să ningă, să înflorească pomii, să treacă Paştele, Crăciunul, să te îndrăgosteşti, să aduni bani, să vină concediul cu soarele lui arzător şi valurile mării.

    Fără să-ţi dai seama te trezeşti că ai pierdut cea mai mare parte a vieţii şi ai adunat în tine doar aşteptări şi regrete. Nu şti să te bucuri de clipă, de o rază de soare, de un zumzet de albină, de un râs de copil. Eşti veşnic grăbit şi preocupat de un inutil ce ţi se pare indispensabil pe moment. Acel inutil aşezat în faţa ta ca un copac ce-ţi obturează vederea şi te face să nu vezi pădurea dincolo de trunchiul lui zgrunţuros. Un nimic ce-aduce cute pe obraz.

    O, de-ai putea ştii dinainte când va veni ultima secundă din viaţa pe care a gonit-o cu frenezie! Ai lua un burete umed şi ai şterge cu încăpăţânare tabla pe care viaţa ta stă scrisă cu litere inegale în rânduri strâmbe, pline de pete şi ştersături. Ai şerge bine, şi pe verticală şi pe orizontală, să nu mai rămână nicio urmă din tot ce-a fost şi n-ai ştiut schimba la timp, apoi ai pune mâna pe o bucată de cretă nouă, te-ai duce în partea ei stângă, acolo unde bate inima, ai întinde mâna şi ai începe din nou să scrii cu litere frumos caligrafiate, primul paragraf. Apoi încă unul şi încă unul, toate frumos aliniate, cu litere egale, uşor aplecate spre dreapta, cu toate semnele de punctuaţie puse la locul lor ca într-o carte atent îngrijită.timpul002

    Ai avea grijă să nu lipsească nici măcar o virgulă din secunda stabilită, ca viaţa ta, odată citită de ceilalţi, să pară perfectă. Cea mai frumoasă viaţă, cei mai frumoşi ani, cele mai fericite secunde. Toate să fie acolo, în anii pe care i-ai rescrie fără umbre şi fără greşeli de ortografie.

    Ai înlocui cuvintele dure cu unele atent şlefuite, fără colţuri ascuţite, să nu mai rănească suflete, ai pune liniuţa de dialog acolo unde trebuie să stai de vorbă cu cei de lângă tine şi ghilimele atunci când redai gânduri ce nu-ţi aparţin. Ai pune tăcerile la locul lor, într-un colţ curat, fără pânze de păianjen.

    Ai crea tăceri incredibil de frumoase şi de folositoare, exact la momentul potrivit, când nori negri de mânie s-ar apropia pe cerul senin al secundelor din viaţa ta. Ai ştii să apreciezi un umăr ce-ţi stă credincios alături şi o mână întinsă la nevoie. Ţi-ai aduce aminte când trebuie să pui punct unei fraze ca să poţi începe alta nouă, de la capătul rândului.

    Totul ar fi incredibil de curat şi de plin de viaţă! Ar fi la locul lor şi licurici, şi bătăi de inimă, şi te iubescuri,  triluri, copii, zâmbete, râs gureş şi lacrimă. Mai ales lacrimile le-ai drămui, să nu mai inunde spaţii întregi şi să lase în urma lor pustiu. Pe toate le-ai şti scrie la locul lor! Atunci când ai ajunge în colţul din dreapta, jos, pe ultimul rând, la ultimul cuvânt cu ultima lui literă să pui mulţumit punctul cuvenit şi să-ţi mai faci ochii roată odată, mândru de opera ta. De propria-ţi viaţă trăită curat, cum se cuvine.

    Ai vrea să poţi şterge, dar nu poţi. Te trezeşti într-un târziu bătrân şi singur, uitat de toţi şi toate, cu boli dureroase ce nu te lasă să dormi, cu tabieturi supărătoare, cu părul alb şi faţa zbârcită, fără nici o putere. Ajungi pe ultima sută de metri cu un bagaj de amintiri şi când te apropii de punctul terminus îţi dai seama că nici măcar ele nu sunt decât în mică măsură fericite. Majoritatea sunt triste şi amare ca nişte mere lucioase şi fragede la suprafaţă şi atât de putrede în interior!

    Simţi pe limbă un gust de cocleală, ca şi cum ai fi băut apă ce-a stat prea mult într-o cană de metal ruginit şi ai sentimentul că ai pierdut  toate ocaziile de a fi fericit. Te încearcă acut amara senzaţie că ai trăit degeaba şi tot ce-ai vrea ar fi ca timpul să mai stea măcar o zi, o oră, un minut, o secundă. Te agăţi de acea ultimă secundă cu obstinaţie, ca şi cum de ea ar atârna întreaga ta existenţă. Şi chiar atârnă, doar că secunda e scurtă şi fragilă, se frânge repede iar viaţa ta se-mprăştie ca un fir de nisip în vânt. Până şi umbra-ţi dispare, ca şi cum nu ai fi fost. Şi-ai fi putut trăi aşa frumos!

    6 comentarii

    Aprilie 2, 2015 · 10:03 pm

    Azi

    Azi am o mie de gânduri
    ce se vor plânse,
    o mie de doruri
    ce se vor spuse,
    o mie de lacrimi
    ce se vor şterse, 
    o mie de vorbe
    ce rămân mute.

    Azi sunt un abur
    rătăcind pribeag 
    peste muguri noi
    sub soare rece
    pe cer înalt. 
    Sunt copac bătrân
    bătut de ploi.
    Crengile-mi au dor
    de lăstari ce-au uitat
    să-nmugurească.

    Azi,
    o mie de stele oarbe
    plâng pitite
    sub un cer de cenuşă
    ce-a lăsat hoinară
    o răsuflare de gheaţă
    să mângâie
    şi să ardă
    îndrăzneala timpurie
    a florii nou-născute.

    Azi am gânduri,
    doruri,
    lacrimi,
    tăceri.
    Cuvintele
    nu se mai vor spuse.

    IMG_1348 - Copy IMG_1325 IMG_1340 Fotografie-0412

     

    2 comentarii

    Martie 4, 2015 · 8:04 am

    Prima marţi de martie

    A venit şi martie şi a început deja să treacă precum un marfar lung, ce ţi se prelinge prin faţă, vagon cu vagon, în timp ce aştepţi, de-o veşnicie56, la barieră. Opreşti că-i bariera pusă şi ai impresia că ai fi putut trece de zece ori înainte de-a apărea locomotiva, apoi se perindă prin faţa ta, cu încetineala melcului, poc-poc, poc-poc, vagon cu vagon, care plin, care gol, parcă toate la fel, parcă diferite. Te uiţi în dreapta, nu-i vezi capătul, te uiţi în stânga, la fel şi ai senzaţia că nu vei mai pleca în veci de acolo, din faţa barierei aceleia ce-ţi opreşte mersul şi-ţi reduce orizontul la curgerea monotonă a vagoanelor vechi şi obosite. Da, mai sunt şi unele proaspăt vopsite, care-ţi iau ochii, dar dincolo de ele viaţa curge fără tine, se zbate de maluri ca o apă limpede de munte, te cheamă, zboară. Şi dintr-o dată a trecut şi ultimul vagon, bariera s-a ridicat şi tu răsufli uşurat în timp ce traversezi calea ferată şi descoperi trist că dincolo de ea lumea e la fel de cenuşie ca cea lăsată în urmă iar aşteptarea a fost totuşi prea scurtă. Nu ai avut timp să priveşti cu atenţie fiecare vagon, să vezi de unde vine şi unde se duce, al cui e, ce comoară duce în spate.

    Trec zilele una câte una, triste, anoste, cenuşii şi noi batem nerăbdători din picior, privind peste ele, la următoarea zi, următoarea lună, la viaţa de dincolo de ele, care ne aşteaptă şi ne cheamă. În nerăbdarea noastră nu reuşim să reţinem mai nimic din ziua de azi, cea în care aşteptăm la barieră ca încă o noapte să ne despartă de următoarea care va veni cu încărcătura ei şi va trece pe lângă noi fără să ne atragă atenţia, pentru că noi nu avem ochi decât pentru cealaltă, de după asta. Mereu următoarea. Zi, săptămână, lună, viaţă. Într-o zi va trece ultimul vagon şi va duce cu el ultima zi, ultima oră, ultima secundă. Vom rămâne în faţa infinitului, cu un bagaj atât de sărac încât ne vom uita miraţi, cu milă la el şi ne vom dori să ne putem întoarce să luăm de la capăt viaţa.

    Am trecut peste weekend, a fost 1 Martie cu mărţişoare, ghiocei şi zambile parfumate fete frumoase, zâmbete, guguştiuci. La rubrica meteo prezentatori cu zâmbete largi, smălţuite ne repetă obsesiv că-i prea cald pentru luna martie, ireal de cald, mult peste mediile multianuale. WordPress m-a anunţat că aniversăm 4 ani de când suntem împreună. Pe atunci primăvara era rece şi timidă, o vesteau doar guguştiucii pe la colţuri.

    S-au dus deja patru primăveri aici. Unde s-or fi dus? Mi-a mai albit părul (mă şi mir că a mai avut cum). Mi-au mai obosit ochii, mi-a mai dispărut zâmbetul, am adunat un ciubăr în plus de lacrimi, am mai lăsat în urmă o parte de viaţă, am pierdut oameni, am cunoscut oameni. Oameni buni de pus la rană, oameni cu tristeţi şi dureri surori gemene cu ale mele. I-am primit în viaţa mea cu uimire şi căldură, au adus cu ei lumină. Oameni răi, ascunşi, cu priviri piezişe, ce stăteau în umbra unor vorbe meşteşugite şi dulci, ca nişte păienjeni cu picioare lungi şi păroase, ce-şi întind plasa într-un colţ şi aşteaptă nemişcaţi, răbdători ca nefericita muscă să se apropie prea mult, atrasă de dulceaţa firelor lipicioase. Pentru ei am mai pus câte o piatră în zid, câte un lacăt pe uşa sufletului.  Am mai vindecat nişte răni de suflet, am căpătat altele noi, trandafirii, pulsând de viaţă. Încerc să le acopăr, sângele aburind dă încă pe afară. Mă amăgesc şi-mi spun că-i bine, că asta e dovada că trăiesc.

    Ieri a fost baba mea. M-am alintat şi m-am minţit spunându-mi că e frumoasă ca mine. Ea a fost frumoasă, însorită şi caldă, eu am rămas doar babă. A trecut cum trece tot ce-i frumos în viaţa asta, mult prea repede şi mult prea uşor. Azi plouă din nou. Furios, repezit, trist. Ne-am întors (a câta oară?) la ploaie. Umezeala îm pătrunde în oase, se insinuează şerpeşte în suflet şi-mi apasă pieptul. Mi-e grea, nu mă lasă să respir.

    Ascult Vama Veche. Mi-e dor de mare. Vreau o pauză. Una lungă, să mă aşez turceşte pe un mal de viaţă, să cercetez cu atenţie încărcătura fiecărui vagon ce-mi trece prin faţă. Să-mi spun: ăsta e plin de grâu, ăsta duce resturi, uite câte maşini, ăsta e plin cu oameni. L-aş opri pe cel cu oameni. I-aş pune să-mi povestească, să-mi încrustez pe creier povestea fiecăruia apoi să-i las să plece. Aş păstra din fiecare câte o bucăţică de suflet lipită de povestea încrustrată în mine. Le-aş desena pe rând câte un zâmbet larg şi-o lumină jucăuşă în ochi, să nu mai umble prin viaţă trişti şi încruntaţi. Să vadă frumosul şi să fie frumoşi, să nu umplă de bale tot ce ating.

    Am terminat cafeaua. Mă duc să-mi fac alta. S-a oprit şi ploaia, soarele încearcă să străpungă norii cu suliţa unei raze. Poate că ziua-i totuşi frumoasă. În grădiniţă, mierla-şi adună veselă beţe pentru cuib. Hai să vă dau o cafea aromată şi fierbinte. Vouă v-o las amară, eu o beau dulce, că viaţa-i oricum prea amară. Să ne fie ziua perfectă.

    13 comentarii

    Martie 3, 2015 · 8:47 am

    De dragobete

    E încă întuneric şi pleoapele refuză să se deschidă. Aş mai dormi, odihna nu mi-a fost de ajuns. Am colindat prin lumi întunecate şi ciudate, coşmaruri mi s-au plimbat nestingherite prin faţa ochilor închişi, derulându-se precum filmele vechi proiectate în întunericul sălii de cinema printr-un aparat cu lumină orbitoare. Abia le-am alungat, dar am rămas epuizată. Afară se aude zvon de zi nouă. În baie curge apa, cineva a lăsat-o să se încălzească.  Urechea pândeşte trează toate zgomotele din jur, ochii refuză să se deschidă, mintea rătăceşte aiurea. E starea aceea dintre somn şi starea de veghe în care ai mai dormi, dar eşti obligat să te trezeşti şi te agăţi cu mintea de orice zgomot să o poţi face. Eu nu-s obligată, de ce trebuie să mă trezesc după doar câteva ore de somn? Strâng bine din pleoape, poate astfel voi reuşi să mai las puţin dimineaţa la uşă.

    Ce bine că-i  iarnă! Dimineţile sunt întunecate, soarele nu-mi intră în casă neanunţat la 6 dimineaţa, gâdilându-mă cu razele lui strălucitoare şi râzând bezmetic de somnul meu. Deschid un ochi. Pe alee nu s-a stins felinarul. Ce bine! Înseamnă că mai am timp să dorm. Cerul e departe şi întunecat, nicio rază de lumină nu se vede. Îl închid la loc. Se aude un tril. Nu se poate, visez. Urechile se ciulesc amândouă. Poate… Da! Se aude un tril! Cântă mierla! Dar stai puţin, e iarnă, de unde tril de mierlă? Mi se pare, siguur visez! E dorul meu de primăvară.

    Acum se aude mai bine, chiar sub fereastră. Deschid ochii de-a binelea, de parcă aşa ar trebui să aud mai bine. Îmi concentrez mintea şi ascult. Nu e vis. Mierla cântă a dragoste. S-au trezit şi vrăbiile, se ceartă deja ca la uşa cortului. E un vacarm de nedescris! Hei, ce v-a venit tuturor azi? Mai dormiţi şi voi cu ciocul sub aripă, nu vedeţi că e frig şi plouă? V-aţi trezit aşa, peste noapte, cu dor de primăvară? Guguştiucii  mai lipsesc din cor.

    Chiar, ce-or fi păţit de nu se aud deloc? Cred că s-au supărat alaltăieri când au tăiat vecinii viţa uscată. Şi-au găsit alt culcuş. Se aude clar un fluierat, apoi un motor turat, un troncănit sâcâitor. Gunoierii  golesc tomberoanele. S-a dus naiba somnul şi liniştea. Păsările au tăcut. E tot întuneric, dar nu mai pot rămâne în pat. Merg să pun de cafea, să mă trezesc de-a binelea.

    Lumina din bucătărie e chioară şi crudă. Felinarul s-a stins, cafeaua dă în undă. O torn în cană, îmi umplu nările de aromă şi sorb o primă gură dulce-amăruie. Mă uit în calendar. Ei, asta-i! E 24 februarie! Când naiba a trecut timpul? Şi de ce a trebuit să îmbătrânesc ca să-mi dau seama că bătrânii nu au glumit când au zis că azi începe primăvara şi păsările cerului încep să-şi facă cuib? Asta a apucat-o pe mierla mea! Sărăcuţa, şi-a găsit şi ea locşor tocmai aici, în mijlocul oraşului. Nu i-o fi dor de pădure, că eu mă topesc şi mor?! Vrăbiile sunt în vervă, maşina de gunoi a plecat (în sfârşit). Kara s-a întins cât e de lungă la picioarele mele, a pus capul pe ele şi sforăie, O invidiez. Ce-i pasă ei de muncă, termene, facturi, primăvară cu doruri grele, bătrâneţe? O să rămână copil până la adânci bătrâneţi. Cât de mult mi-aş dori să pot avea bucuria e de a trăi şi puterea incredibilă de a ierta orice şi a merge mai departe ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat! Vă daţi seama cât de înţelepţi sunt câinii? Ei deţin cheie fericirii, cea pe care noi o căutăm de atâta amar de vreme.te_iubesc_dragobete_86893400

    Eram adolescenţi, abia deschideam ochii către viaţă. Cam ca mine în dimineaţa asta.  Aveam un coleg care nu făcuse cunoştinţă până atunci cu bunul simţ. Copil de cioban, educat la stână, cu biciul. Avea mâinile veşnic murdare, cu unghiile negre, de parcă ajungea la şcoală direct din ieslea oilor. Făcuse o pasiune bolnavă pentru mine. Pe vremea aceea eram zgâtie sălbatică şi încrezută. Mai puţin încrezută dar asta era percepţia, recunosc. În realitate eram timidă şi retrasă, socializam destul de greu şi încercam să-mi maschez lipsa asta de încredere sub o mină veşnic serioasă.

    Pe băiatul ăsta chiar nu îl suportam. Mi se întorcea stomacul pe dos doar când îl priveam şi nu pregetam să-i arăt asta de fiecare dată când se apropia de mine. Îi făceam observaţie, îi spuneam că s-au inventat apa şi săpunul, îl trimiteam să se spele şi să înveţe să se poarte. Era ca şi cum aş fi vorbit cu pereţii. El nu ştia decât instinctele şi gesturile primare. Ca o maimuţă ruptă din habitatul natural şi adusă în oraş spre distracţia oamenilor. Îi treceau toate pe lângă urechi, râdea prosteşte şi încerca să tragă de tine, să te reducă la nivelul lui. Pentru el era imposibil să vadă viaţa prin ochii celorlalţi. Orizontul i se reducea la oi, miei, stână, ciubărul de lapte nespălat, căcăreze, brânză. Hainele-i miroseau a toate astea şi i se părea normal să vină cu ele aşa la şcoală.

    Nu eram singura care trebuia să lupte cu instinctele lui ce începuseră să dea în clocot şi de care era nespus de mândru. Cred că toate colegele mele au avut la un moment dat de a face cu grobianismul lui, numai că ele erau mai zdravene, mai înfipte şi s-au putut descotorosi mai uşor de el. Eu eram o umbră de fată care, oricât de ascuţită ar fi avut limba, nu-l  putea îndepărta sub nicio formă! Îmi lăsasem unghiile lungi şi le acordam o atenţie sporită, tocmai pentru că le foloseam drept arme împotriva lui atunci când epuizam argumentele. Îl zgâriam pe amâdouă mâinile, de-i dădea sângele. Atunci înjura şi pleca. Uita totul până a doua zi, când se întorcea pentru o nouă porţie de zgârieturi. Mă învăţasem şi întâi scoteam unghiile direct, nu-mi mai răceam gura. Am impresia că aveam pe cineva acasă care-l sfătuia prost şi-i spunea că dacă îl respig cu atâta vehemenţă şi-l rănesc, înseamnă că trebuie să insiste, că sigur îmi place de el şi nu vreau să recunosc!

    Ei, şi a venit ziua de Dragobete în anul acela. Se spunea că în ziua asta e bine să calci fetele pe picior şi să le furi o sărutare. Auzi, de parcă fetele erau de piatră şi trebuia să se lase neapărat călcate şi pupate! Erau fete mai mari cărora le plăcea jocul, eu îl consideram şi naiba ştie de ce încă îl mai consider înjositor. Cred că-s defectă din naştere. Era umezeală, nu îngheţ, soarele timid începea să-şi facă simţită prezenţa. Parcă simţeai viaţa altfel, sângele începuse să curgă mai repede prin vene, să pişte ca ardeiul iute din piele.

    Şi ajung în dimineaţa fatidică la şcoală, nu apuc bine să intru pe poartă că mă trezesc cu grobianul în spatele meu, întinzând gâtul să mă pupe. Parcă am văzut roşu în faţa ochilor. Trecuse băiatul la un nou nivel. Şi atunci, aproape fără voia mea unghiile i s-au înfipt puternic în obraz şi au alunecat până pe gât, adunând sub ele un strat destul de gros de piele. Sângele a tâşnit instantaneu, el s-a enervat şi a ridicat mâna să dea, eu am ridicat fruntea, l-am privit în ochi şi privirea mea l-a sfidat. Palma nu a plecat, si-a strâns pumnul şi a plecat înjurând şi bombănind. Am intrat în clasă tremurând, conştientizând abia în momentul în care m-am aşezat cu genunchii moi în bancă ce am făcut. Eram revoltată, tristă şi speriată, dar oarecum mândră de reacţia mea. Mi se părea justificată. El nu a mai intrat la ore în ziua aceea, a venit a doua zi cu zgârieturi proaspete pe obraz. Pentru o bună perioadă de timp nici măcar nu a mai privit către mine. Dar nici alt băiat nu s-a mai apropiat, mi se dusese vestea că-s pisică sălbatică.

    Au trecut anii. Azi e din nou Dragobetele. Nu e o sărbătoare comercială, dar nici una aşa idilică cum încearcă etnologii s-o prezinte acum. Depinde din ce unghi priveşti, normal. Marcaţi-o cum se cuvine cu omul drag, dacă ştiţi că sentimentele sunt împărtăşite, altfel ar semăna cu o siluire şi amintirea nu ar fi plăcută pentru niciunul. Şi încercaţi şi voi să veniţi cu o floare, o ciocolată, o vorbă frumoasă, un preludiu- ceva, nu mergeţi ca ciobanii să pupaţi fetele direct! Iubiţi-vă mult, oricând, fără restricţii şi prejudecăţi. Ziua dragostei să vă fie  în fiecare dimineaţă. Azi doar păsările cerului încep să-şi facă cuib, doar că ele sunt nevoite să-şi facă în fiecare an altul.

    19 comentarii

    Din categoria Confesiuni

    Mi-e dor de tinereţe

    Mi-e dor de-o zi de tinereţe, iubirea mea. Aş vrea să pot întoarce timpul să mai fiu măcar o zi o tânără fată, fără planuri de viitor. Să îmbrac rochia albă cu broderie verde, să încalţ sandalele cu toc şi să mă bucur de soare, de vară, de viaţă.

    Îmi pare rău că am gonit-o. De-aş putea i-aş cere iertare şi aş ruga-o să revină măcar din când în când, să facem împreună tot ce nu am apucat să facem atunci. M-am grăbit să scap de ea deşi m-a implorat cu lacrimi amare să o mai ţin cu mine. Ardeam de nerăbdare să trec mai repede prin viaţă, să mă maturizez mult prea curând. Tinereţea mea nu a cunoscut marea, nu a respirat muntele, nu a iubit. Am adunat peste ea toamne reci, cu crengi goale şi vânturi duşmănoase, i-am închis ochii cu nopţi fără somn şi multă muncă, am pus-o să crească copii când ea încă s-ar fi jucat cu păpuşi, am obligat-o să suporte oameni care nu o suportau. Oameni ce nu au meritat sacrificiul.

    M-am trezit târziu, ea plecase demult. Rămâsesem singură, cu mâinile întinse spre un viitor ce-mi era străin, cu părul albit şi ochii trişti. Ochii ce-mi fuseseră ferestre deschise spre soare, acum sunt doar umbre murdare şi oarbe, prin care abia mai răzbeşte uneori câte o rază. Atunci când mă ţinea de mână, mergeam grăbită către viitor, fără să mă gândesc că pas cu pas îmi las în urmă întreaga viaţă. Acum mă uit înapoi şi nu mai ştiu de unde am plecat. Mă uit înainte şi capătul drumului mi se pare atât de aproape că mi se face frică. Am încetinit pasul şi aş vrea  să pot opri timpul în loc. Să mă pot întoarce până la răscrucea în care am pierdut-o şi s-o implor eu de data aceasta să mă însoţească la drum, să mă sprijine şi să-mi dea curaj. Să vin la tine cu ea de mână. Să i te prezint simplu : „el e iubitul meu, cel ce mi-a deschis drumul înapoi spre tine” şi s-o privesc îmbrăţişându-te. Mi-e dor de tinereţea mea ca de tine, iubitul meu. 

    14 comentarii

    Din categoria Scrisorile iubirii

    Lecţia vieţii

    Mică şi zvârlugă era Măriuţa. Cât un copil mare, îmbătrânit înainte de vreme. Avea 55 de ani, sâni rotunzi ca două mere date în pârg, mijloc subţire, ca tras prin inel şi pielea fină pe sub cămaşa de bumbac ţesut în casă. Vara avea faţa, mâinile şi pulpele arse de soare, în rest, pielea nevăzută de vreun ochi indiscret, era albă ca laptele, ca pielea bebeluşilor înainte de baie. Era tare mândră de frumuseţea crudă şi fără vârstă a corpului ei. Doar faţa, cu reţeaua ei de riduri fine şi mărunte şi pielea asprită de la soarele, ploile şi vânturile ce-o băteau când era la muncă, o trăda. Şi palmele crăpate cu unghii roase din carne.

    Îşi iubea mult bărbatul, poate şi pentru că ultimii 37 de ani îi petrecuseră împreună, cu bune, cu rele, cu tristeţi multe şi bucurii puţine. Amândoi erau copii când s-au luat. Doi copii mai răsăriţi, ai nimănui. Ea nu avea tată, îl pierduse pe front, când plecase el cu regimentul de infanterie să apere graniţele ţării. Îi spusese învăţătorul că tatăl ei era un erou. Ei parcă i-ar fi plăcut mai mult să fie un plugar, să se ducă să are câmpul, nu să se trezească ea cu noaptea în cap să mâne boii ca mă-sa să tragă brazdă firavă şi prea puţin adâncă.

    El nu avea nici mamă nici tată. Era copilul nimănui şi trăia pe vremea aia într-o cocioabă ca vai de mama ei, aproape de râu. Nici nu ştiau ce să facă unul cu celălalt când s-au luat. Au învăţat pe parcurs să trăiască unul cu altul şi să se gospodărească, să fie şi ei în rând cu lumea. Copii n-au avut şi nici măcar nu-i părea rău. Nu-şi dorise, erau prea săraci şi copiii cer avere şi zestre când se însoară. De unde era să facă şi pentru ei când abia aveau după ce bea apă? Nici de luat de suflet n-a luat. Dacă nu a crescut ea copiii ei cum să-i crească pe ai altora? Când le-o veni vremea, s-o găsi careva din neamuri să-i îngroape şi pe ei. Că ei stabiliseră clar să nu moară pe rând. Până şi în moarte trebuia să meargă împreună, mână în mână.

    Toată lumea ei s-a prăbuşit în ziua în care el adormise sănătos şi se trezise strâmb. Paralizase. A fost un moment ciudat ciudat în care i se păruse că cineva stă după uşă şi face o glumă proastă cu ei. Chiar i-a spus omului ei când l-a auzit bolborosind fără şir: „Mă, Ioane, fi-ţ-ar făcutu’al alimănitului să-ţi fie, ce-ţi veni să-ţi râzi aşa de mine, muiere bătrână? Vorbeşte cum se vorbeşte că n-am învăţat păsăreasca!” Ăla îi dădea înainte cu bolboroseala lui şi tot încerca să se scoale, fără să-şi dea seama că nu poate, că nu-şi mai mişcă nici mână, nici picior, iar gura i-o luase aşa, la vale, pe-o parte. Stătea cu faţa strâmbă şi se uita cu ochi întrebători la nevastă-sa, de parcă ea ar fi trebuit să ştie sigur ce i se întâmpla lui şi nu avea de ce se mira, dacă tot îi dăduse să bea cine ştie ce de-l pocise aşa.

    Ea trăgea să-l dea jos din pat, el voia, dar nu reuşea să ridice capul de pe pernă. Nu s-a speriat atunci, a ieşit afară bodogănind nervoasă pe omul ăla caruia-i ardea acum de glume proaste, de parcă ea numai timp de asta nu avea. S-a învârtit ce s-a învârtit pe bătătură, a mai dat la curci, a mai căutat cuibarele de ouă, a intrat în grajd la vaca aia care zbiera de sete şi abia peste vreo oră s-a întors în casă. Omul ei stătea în aceeaşi poziţie cum îl lăsase şi doar ochii şi-i plimba măriţi de pe un perete pe altul al camerei, de parcă nici casa nu o mai recunoştea.

    • Dă-o alimănitului de treabă, Ioane! Scoal’ odată că nu pot mâna singură vitele la apă! Ia uite la el când se găsi să lenevească! L-a smucit odată tare şi nervii i s-au calmat ca prin farmec.
    • Olele, Ioane!! Ce făcuşi tu, mă? Dădu damblaua în tine! Pe unde-mi umblaşi tu, peste ce trecuşi de ajunseşi acu’ greu ca pământul să nu te pot mişca?

    Se făcuse omul ei de piatră. Nici de bolborosit nu mai bolborosea. Gura i se strâmbase de tot şi o mână îi atârna fără vlagă pe lângă trup, rece şi moale ca la morţi.

    A ieşit Măriuţa atunci urlând afară. Au venit vecinele, au încercat şi ele să-l urnească, să-i descânte, să-l stropească cu apă sfinţită. Nimic n-a avut leac. L-au luat atunci, l-au schimbat că făcuse pe el ca şi copiii mici, l-au primenit şi au chemat pe Mărin din capul satului să-l ducă la spital cu maşina lui. L-au dus la spitat om cât malul şi s-a întors o mână de piele întinsă pe oase. Din bărbatul ei zdravăn şi puternic cât un urs, nu mai rămâsese nimic. S-a topit în câteva zile. Ea nu a mai putut pune mâna pe el, i se părea că îi trimiseseră în loc un străin neputincios de care-i era greaţă. Nici când îşi dăduse sufletul nu a stat lângă el. A ieşit afară şi s-a plimbat pe bătătură până au venit muierile s-o cheme când s-a sfârşit. Atunci a urlat o singură dată din fundul plămânilor şi l-a strigat pentru ultima oară pe nume.

    Nici lacrimi să-l plângă nu a avut. S-a ocupat liniştită de toate cele creştineşti, l-a dus la groapă, l-a lăsat acolo sub un mal de pământ reavăn, la umbra unei cruci albe de lemn şi a unui corcoduş tânăr smuls cu tot cu rădăcini din grădină şi plantat de oameni la căpătâiul lui să-i ţină de adăpost pe lumea ailaltă şi s-a întors de-a pus masa pentru săteni. Mulţi au venit la pomană atunci şi parcă-i creştea inima când îi vedea pe oamenii ăia cum picurau câte un strop din pahar înainte de a bea, să fie şi de sufletul mortului.

    După ce-a plecat toată lumea şi-a rămas singură s-a pus în pat îmbrăcată aşa cum era, cu hainele ale bune şi a aşteptat să moară şi ea de acum. Vezi, ei avuseseră o vorbă, trebuia să se ţină de cuvânt. Era de datoria lui Ion s-o ia cu el şi pe lumea aia în care plecase. Numai că Ion şi-a uitat datoria. Nu a venit nici în noaptea aia, nici în ziua următoare, nici în altă noapte. Nu a mai venit deloc, nici măcar în vis nu i s-a arătat.

    Ea l-a tot aşteptat şi l-a chemat plângând şi certându-l că nu s-a ştiut ţine de cuvânt. Nici moartea nu i-a mai călcat pragul de atunci. A zăcut zile în şir de pomană. Nu a mai vrut nici mâncare, nu a mai băut nici apă, doar se topea  aşteptând cu sufletul uscat să vină cineva după ea. N-au venit decât muierile din vecini, îngrijorate când o vedeau cum stătea acolo întinsă în pat, cu buzele strânse şi pleoapele închise cu dinadinsul, să nu mai vadă licuricii care i se plimbau (de foame)  prin faţa ochilor.

    • Fa, daică Măriuţă, nu te mai ruga, fa, de moarte că faci păcat! Roagă-te să-ţi dea Dumnezeu sănătate şi minte, fa, că dacă ai avea minte nu te-ai pune-n pat să mori, muiere în toată firea ce eşti!

    Ea, nimic. Nu voia să deschidă nici ochii, nici urechile.

    Într-o zi a venit soru-sa Leana cu o falcă în cer şi una în pământ, a zgâlţâit-o bine şi i-a tras două palme de a văzut stele verzi de-a dreptul.

    • Scoal’ dracu’ de-aci şi trezeşte-te odată, că nu o să te păzească muierile astea o veşnicie! Tu nu vezi că nu eşti de murit, ce-aştepţi?  Vrei să-ţi poarte tot alţii de grijă? Da ce-ai gândit tu, că oamenii ăştia nu mai au şi ei casele lor şi familiile lor, copii, gospodărie? Ai crezut că lumea nu mai are ce face decât să stea să te păzească pe tine până-ţi vine mintea la cap? Uite la ea, o găsi pretenţia acu’! Jos cu tine c-ai tocit destul blănile patului! Treci şi grijeşte-te de curte şi de casă, fă-i pomenile rânduite amărâtului ăluia, că el are de dat socoteală în faţa lui Dumnezeu, nu tu! Tu mai ai de tras aci, pe pământ!
    • Cum să mă scol, fă Leano, sora mea! Cum să trăiesc eu de acu’ singură în casa asta mare?
    • Uite aşa! Cum trăiesc şi io de zece ani, cum trăiesc toate muierile văduve. Ce, fă, tu eşti prima şi ultima văduvă? Crezi că nu a mai fost niciuna până la tine? Ce vrei să arăţi acu’, că doar tu ţi-ai iubit omul şi noi am fost de piatră? Scoal’ dracu de-acolo,  n-auzi!? Pun bastonul pe tine şi nu te mai scoate nimeni din mâna mea. Măcar să ai de ce sta la pat! Ia colea de mănâncă să prinzi putere! Muma a crescut singură patru copii şi nu s-a văitat niciodată în 82 de ani cât a trăit şi tu ajunseşi să stai în pat şi să aştepţi să-ţi dea altul un pahar de apă! Nu te gândeşti că se răsuceşte în pământ, fă?
    • Păi ea ne-a avut pe noi, da eu pe cine mai am, Leană!? Copii nu m-am învrednicit să fac, Ion m-a lăsat singură pe lume, acu’ la bătrâneţe. Pentru ce să mai trăiesc?
    • Pentru că nu ţi-a venit timpul să mori, de-aia! Dacă-ţi venea timpul te duceai tu şi rămânea cumnatu’. Ce crezi că el s-ar fi pus în pat să moară doar pentru că ai murit tu? Îşi trăia omul viaţa, că doar nu era prost! Numai tu eşti proastă şi aştepţi ca o putoare să aibă alţii grijă de tine şi de gospodărie. Când o vedea el omul tău de acolo de unde e, că munca lui de o viaţă se duce de râpă, crezi să-i e bine, fă? Vrei să ajungi să cerşeşti pe drumuri o bucată de pâine şi-un pahar de vin, cum face Cati?

    Ferească Dumnezeu, nu se mai întâmplase în neamul lor să aştepte cineva cu mâna intinsă. S-a sculat Măriuţa. A mâncat, că nu putea umbla pe drum leşinată de foame, a vorbit, a ieşit în lume, a făcut pomeni, a plâns. A râs şi s-a certat seara în faţa icoanei, de necaz că nu s-a putut abţine şi şi-a chemat astfel, pe nesimţite viaţa înapoi. Un an întreg i-a tot fost necaz că încă simte nevoia să mănânce şi să se bucure, să vorbească, să simtă nevoia să aibă oameni pe lângă ea.

    Pe Ion nu l-a uitat, dar nici nu i s-a rupt sufletul în două, aşa cum se aşteptase. Închidea ochii şi-l chema în vis noapte de noapte, iar dimineaţa plângea de necaz că el nu venea neam. I-a uitat până şi chipul, când se gândea la el, vedea aşa, o umbră fără faţă. Îi rămâsese doar plânsul de milă şi felul ăla enervant în care-şi ruga moartea să vină s-o ia.

    viata, drumOamenii nu mor atunci când vor ei. Mor când li se termină zilele scrise de de ăl de sus în cartea vieţii. Unii nu apucă nici să vadă bine lumina zilei, alţii se duc în floarea vârstei, pe alţii îi uită Dumnezeu pe pământ până nu mai ştiu nici ei câţi ani au şi ce hram poartă. Unii zac o viaţă, bolnavi de toate bolile lumii şi cei ce-i îngrijesc închid ochii într-o dimineaţă, epuizaţi de atâta purtare de grijă. Iar bolnavii de-o viaţă îşi găsesc tocmai atunci energia de a se ridica să-şi trăiască viaţa ca şi cum nu ar fi avut niciodată nimic. Parcă zăcuseră o viaţă tocmai pentru a-şi menaja puterile şi a-şi aduna zilele pentru momentul în care au rămas singuri.

    Ajungi uneori la o răscruce şi ai senzaţia că nu mai există drum nici înainte nici înapoi. Vezi  în jurul tău doar ceaţă şi crezi că totul s-a terminat. Aproape niciodată nu-i atât de uşor să găseşti capătul. Nu te poţi aşeza acolo, la margine de drum să-ţi aştepţi sfârşitul, pentru că drumul are pietre ascuţite, ce rănesc mai tare când stai pe ele decât atunci când mergi. În fiecare sfârşit e şi un început, trebuie doar să-ţi dai răgazul să-l vezi. Apoi să mergi mai departe pe drumul ales, indiferent dacă e cel bun sau nu, pentru că singurul nostru drept e drumul, nu popasul.

    Viaţa are regulile ei, aşa ciudată şi nedreaptă cum ţi se pare de multe ori şi tu  ai datoria s-o trăieşti cu nesaţ până în ultima clipă, indiferent cât de mare e sacul de durere ce-l porţi în spate pe drumul ăsta întortocheat prin anii ei. Poţi renunţa la multe de-a lungul timpului, doar la ea nu ai dreptul să renunţi. Ţi-a fost dată drept lecţie şi până nu ajungi s-o înveţi pe de rost, nu poţi să te dai bătut.

    16 comentarii

    Din categoria jurnal