Arhive pe etichete: vis

Tot ce am

Tot ce am e doar
un vis risipit
în văzduh.
Un vis frumos
cu tine, cu noi,
în nopţile iernii târzii
în care până şi îngerii
dorm.
Amândoi avem un gând,
acelaşi mereu
ce zboară stingher
între mine şi tine,
din mintea ta,
în mintea mea,
ridicând cu un oftat
semne aplecate
de întrebare.
Între noi doi
e-o fărâmă de dor
şi-un petec de cer
albastru
pe care ţipă pescăruşi
deasupra mării
învolburate
ce cerşeşte sărat
cenuşa sălcie
a iubirii perfecte
şi păcătoase
ce se plimbă agale
din gând în gând,
din vis în vis,
între mine şi tine.

sursă imagine: amfostacolo.ro

sursă imagine: amfostacolo.ro

Anunțuri

3 comentarii

Din categoria Cu tine

Îndemn

Hei, tu,
suflet de fum,
ce-n pragul morţii
lin păşeşti
crezând,
sperând
să o amâni!
În viaţă
nu te arunca
cu tot ce eşti
şi vrei să ştii,
de la-nceput!

Mai lasă loc
şi de-ntrebări,
şi de trăiri,
şi de visări,
de sentimente
şi-ncercări,
de nou
şi vechi,
de alinări,
de sânge cald
şi vindecări,
de tresăriri
şi amintiri,
de bucurii
şi de iubiri.

În viaţă
nu te arunca
de la-nceput
cu tot ce eşti,
ce vrei să ştii
şi tot ce speri
că va veni!
Acordă-ţi şansa
să visezi,
să poţi,
să simţi
şi să trăieşti!

11109712_691656687627637_9031570323602460833_o

4 comentarii

Ianuarie 23, 2016 · 8:33 am

Povestea lui Nu ( aproximativ aşa cum am aflat-o)

nu-logo-svartAcum câteva zile în urmă Nu a poposit pe marginea patului meu şi-a adăstat cât să-mi spună povestea lui. Păcat că atunci dormeam şi n-am fost în stare să o reţin aşa cum trebuia. M-am trezit şi luată viaţa de zi cu zi, n-am avut timp s-o scriu atunci. Am amânat pentru zilele în care voi fi mai liberă. Dar zilele au trecut, eu am fost tot ocupată cu cifre, calcule, facturi, programe, declaraţii, că bietul şi bătrânul Nu s-a supărat pe mine. El spera să-l fac cunoscut, să devină celebru în urma poveştii pe care mi-a încredinţat-o. Iar eu, muritor fără minte, am amânat-o până am uitat pasaje întregi din ea.

Mea culpa, măi Nu! Îmi pun cenuşă-n cap, e bine?! Cum ai vrea să trăiesc dacă nu muncesc, ia spune-mi tu? Că NU vii niciodată la mine atunci când trebuie, să mă împingi în faţă! Nu te opui niciunui abuz asupra minţii şi integrităţii mele! Atunci te faci mic şi te ascunzi după fusta bunicii, fi-r-ai alimănitului să fii tu! Atunci nu mai eşti deloc vocal, te duci la alţii mai cu tupeu! Nu-ţi place de mine că-s prea moale şi prea iertătoare. Dar poveşti vii să-mi spui, să te fac celebru pretinzi, ai? Ei, să vezi ce celebritate o să-ţi dau eu ţie de n-o s-o mai poţi duce! Hm!

Să începem, deci. Nu (e un prenume ca oricare, nu un „nu” obişnuit, luaţi aminte!) s-a născut ca orice fiinţă pe lumea asta, dintr-o mamă NU mare şi un tată NUU chiar mai mare decât mama. Era un Nu mititel-mititel, ca o şoaptă de amor, ca un gângurit de prunc alăptat la sân. Şi chiar gângurea şi el ca un prunc normal ce era şi privea cu dragoste în ochii mamei NU atunci când îl alăpta. Nu prea ştia el ce se întâmplă pe lumea asta în care venise cam pe nepusă masă, fără să-şi fi dorit. Că nu a cerut el să se nască şi mai târziu, când viaţa l-a izbit prima dată în piept, chiar i-a reproşat asta mamei NU, printre lacrimi amare.

  • De ce m-ai adus pe lumea asta să mă lovească viaţa în piept aşa de mititel? Eu nu am vrut să mă nasc, tu ai vrut, tu! De ce nu m-ai lăsat acolo, în liniştea de dinainte de lume?

Mama NU, necăjită şi rănită, l-a certat blând.

  • Dragul meu Nu, să nu vorbeşti cu păcat! Nu eu am cerut să te naşti, mi-ai fost trimis de sus, de Zeu şi nu puteam să refuz. Ce-ai fi vrut să zic „Nu, Zeule, nu vreau să-l nasc pe micul meu NU?” Cum ar fi sunat asta? Hai, spune-mi! Vezi că habar n-ai? Şi apoi, dacă refuzam, tu nici măcar nu ai fi rămas acolo, prostuţule! Ar fi trebuit să te omor şi ai fi fost mort ca toţi morţii, în întuneric. Asta voiai să fac?

Lovit în orgoliul lui de Nu mititel, Nu dădea din picioare şi se tăvălea pe jos, cerând să i se facă dreptate. Voia ca viaţa să fie pedepsită exemplar pentru nesocotinţa de care a dat dovadă lovindu-l în piept tocmai pe el, moştenitorul clanului NU. Voia s-o doară, să simtă şi ea cum e să te lovească cineva cu capul în piept, ca un berbec cu coarne. Să rămână şi ea fără aer cum rămâsese el preţ de câteva secunde. Nimeni nu-l putea însă ajuta şi Nu a promis răzbunare.

Era încăpăţânat tare Nu al nostru mititel şi drăgălaş. Arăta el inocent şi dulce ca orice copil mic, dar avea de pe atunci caracterul puternic al strămoşilor săi care se opuseseră de-a lungul vremii oricăror năvăliri barbare. Păi, când străbunicul lui a urlat la Mărăşeşti „ Pe aici NUUU se trece!”, apoi nimeni n-a mai trecut de el! Asta ştie oricine a învăţat cât de cât istorie la şcoală. Erau puternici strămoşii lui! Până şi stră-străbunicul lui, aşa bătrân şi înapoiat cum era el devenea fiară în faţa năvălitorilor, şi-i împingea pe oameni de la spate să-şi lase avutul şi să fugă în păduri ca să-şi scape viaţa. Să fi văzut cum ardea el holdele şi otrăvea fântânile ca să NU mai aibă cotropitorii cu ce să-şi adape caii şi ce să le dea să mănânce, să moară pe drum! Păi, cum altfel să fi rezistat oamenii pe aceste meleaguri fără indispensabilul NU? Locurile astea ar fi ajuns demult tărâm de poveste, altfel!

E adevărat că părinţii lui erau nişte palizi urmaşi ai vajnicilor strămoşi. Trăiau şi ei ca orice om normal cu bucurii şi necazuri mărunte, fără să facă caz de originea lor îndepărtată şi celebră şi fără să se împotrivească prea tare vicisitudinilor vieţii. Atunci Nu cel mititel a avut o revelaţie. A ştiut că s-a născut cu un scop, că n-a venit pe lume pentru că aşa au vrut părinţii lui, ci a venit să facă istorie! Să schimbe lumea, s-o ducă pe alte culmi, în altă dimensiune! Asta şi NU alta era menirea lui de Nu proaspăt lovit cu capul în piept de viaţă.

Drept urmare a tăcut spre bucuria mamei NU care nu mai ştia cum să-i liniştească plânsul ce-o făcuse de ruşine în mijlocul străzii şi-i atrăsese oprobiul public. Încercase ea să se scuze timid faţă de trecătorii oripilaţi de un asemenea comportament.

  • Vă rog să-l iertaţi, e şi el mic, NU ştie cum e viaţa asta. NU a învăţat încă să se ferească de lovituri.

Oamenii o priveau oricum cu reproş şi o arătau cu degetul, acuzând-o.

  • Păi învaţă-l cucoană! Învaţă-l, că de-aia l-ai făcut! Să ştie ce e respectul şi să NU mai deranjeze oamenii de bună credinţă ce şi plimbă grijile şi nevoile şi neamul pe stradă! Oamenii Nu au nevoie de astfel de elemente răsfăţate şi retrograde! Oricine poate pricepe cum e viaţa! Oricine ştie că te loveşte dacă Nu eşti calculat şi Nu stai în banca ta! Tocmai el s-a găsit să NU ştie??
  • Înţeleg, vă înţeleg… N-o să se mai întâmple, promit! O să fiu mai atentă şi o să ştiu să-l învăţ ceea ce trebuie. Am greşit, e vina mea de mamă că l-am cocoloşit şi NU l-am lăsat să vadă partea neagră a vieţii. Vă rog să mă iertaţi.

Aşa se umilise mama lui pentru el, atunci, când toată lumea era revoltată pentru comportamentul lui iresponsabil. Şi erau vremuri grele tare. Oamenii erau veşnic încruntaţi şi umbrau pe stradă cu barda de brâu. Da, da. Avea fiecare câte o bardă grea şi bine ascuţită atârnată de brâu şi loveau cu ea în dreapta şi-n stânga de curgea sângele şuvoi când erau nemulţumiţi iar atunci când se apropiau de casă aruncau cu ea în poartă, ca strămoşii lor zmei, cu paloşul. Erau vremuri grele de tot, vă asigur! Nimeni Nu avea răbdare cu nimeni, mai ales cu o mamă NU prea îngăduitoare. Abia scăpase biata lui mamă din mâinile lor! Iar el, ingratul, s-a bucurat atunci de necazul ei. A fost răutăcios şi-a rânjit când a văzut atâţia oameni certând-o pe nefericită. Păi, NU-i tulburase ea existenţa liniştită din nefiinţă?

Vremea a trecut şi Nu cel mititel a crescut precum Făt Frumos din poveste, într-un an cât alţii în şapte. S-a făcut un NU uriaş, de până şi tată lui NUU cel mare se uita la el ca la luna de pe cer! Şi când a crescut el suficient cât să aibă certitudinea că nimeni nu-l va mai putea lovi şi-a făcut bagajul şi-a plecat în lume, lăsându-şi biata mamă NU care ajunsese acum micuţă şi timidă aşa cum era el în fragedă pruncie (vedeţi bine, îmbătrânise şi ea, sărăcuţa) să plângă cu lacrimi amare şi să-l implore în genunchi să mai rămână acasă.

  • Ridică-te femeie, NU mai jeli atât! Eşti patetică, NU vezi? NU vreau să mai rămân, NU am de ce! Aşa i-a spus şi i-a întors spatele. După ce-a închis uşa în urma lui a dat un chiot de-au răsunat zările. Sărmanii lui părinţi au rămas cocoşaţi de durere, îngenunchiaţi în mijlocul casei. Se aveau din nou doau unul pe celălalt. Copilul lor frumos, uriaşul lor copil care crescuse într-un an cât alţii în şapte, plecase să cucerească lumea.

O să mă întrebaţi acum ce s-a ales de Nu cel ce-a plecat în lume. Păi, ce să vă spun? Numai grozăvii a făcut! A intrat în toate casele de oameni normali şi i-a învăţat pe toţi să-l folosească cu succes pe „nu”. Noi muncim, NU gândim! Noi NU ne vindem ţara! Noi NU vrem să vină alţii să ne comande la noi în ţară! Noi NU vrem străini! Noi NU vrem să mai muncim, să muncească alţii! Noi NU, voi NU, ei/ele NU!

Părinţii au început să le spună copiilor lor tot felul de „nu-uri”: NU ai voie acolo, dă-te jos că ai să cazi! NU învăţa prea mult că te prosteşti! NU vezi că toţi proştii ajung miniştri? NU vezi că banii nu se fac din cărţi? NU pune mâna că te arzi! NU vorbi când poţi să taci! Capul plecat sabia NU-l taie! NU face aia/NU face alălaltă/NU vorbi/NU protesta/NU trăi!!”.

Asta cu NU trăi a fost cea mai mare realizare a lui. A fost lovitura de graţie pe care a dat-o ca un berbec cu coarne răsucite în pieptul vieţii. De atunci oamenii au ales calea cea uşoară a lui NU. Şi viaţa s-a făcut mică-mică-mică, pentru că toţi o alungau şi nimeni n-a mai vrut să aibă de-a face cu ea. Femeile NU mai voiau să nască prunci, bărbaţii NU mai voiau să se lege la cap cu responsabilităţi, copiii care erau deja născuţi NU voiau să mai asculte de nimeni şi NU voiau să mai respecte pe nimeni. Toată lumea trăia într-un NU perfect ca o sferă iar NU al nostru cel uriaş era foarte mulţumit.

Aşa era şi când a poposit pe marginea patului meu, să-şi spună povestea. Tare infatuat şi plin de el era! Se împăuna cu toate realizările lui, gesticula, se înflăcăra şi a tot trebuit să mă dau din calea lui, de teamă să nu mă sufoce cu incredibila şi magnifica lui prezenţă. Vă spun sincer că mi s-a făcut frică! Eu, care nici măcar nu ştiam să-l folosesc pe NU! Eu, care nu ştiam să mă opun, să spun vreodată Nu atunci când oamenii mă rugau, m-am speriat şi-am pus mâna pe noptieră să caut ceva cu care să mă apăr. Am găsit andrelele cu care tricotam. „Sunt bune şi astea mi-am zis, chiar dacă sunt ele circulare. Pot face gaură în fiinţa lui umflată, dacă îl înţep cu putere!” Aşa-mi făceam planul, să apuc andrelele fără să mă vadă şi să-l înţep cu putere, ca să-l doară, să se sperie. Oricum nu avea cum să vadă ce fac, eu eram o gânganie micuţă pe lângă fiinţa lui umflată de sine. Nu era niciun pericol, mă temeam degeaba. Mi-am dat mâna în spate şi cu un curaj nebun, l-am înjunghiat cu andreaua. Aşa de uşor a pătruns în el, de parcă ar fi fost un stilet extrem de ascuţit! Atunci el a tăcut, s-a uitat mirat la mine şi a început să se desumfle. S-a desumflat şi s-a desumflat până a ajuns cât un Nu normal, cam bătrân, e adevărat, dar normal. Stătea acum gârbovit, cu părul cărunt şi barba albă pe marginea patului meu şi mă privea ca un bunic cu alzheimer care habar nu avea cum ajunsese acolo.

  • Eşti un prost, i-am spus! Tu, cel mai mare NU din istoria omenirii NU ţi-ai dat seama că oamenii au nevoie şi de DA din când în când ca să supravieţuiască! Te-ai umflat singur ca o gogoaşă şi ţi-ai fost autosuficient. Părinţii ăia ai tăi, aşa mici şi neînsemnaţi cum îi consideri tu, au înţeles asta mult mai bine ca tine! De-aia NU s-au opus când Zeul te-a trimis să fii copilul lor şi te-au crescut cu dragoste şi te-au lăsat că crezi că eşti cel mai mare şi mai incredibil NU din toate timpurile. Biet amărât! Ce-ai vrea să-ţi spun eu acum?
  • Aş vrea să-mi scrii povestea.

  • Uite, din respect pentru părul tău alb, o s-o scriu. O s-o scriu când o să am timp şi aşa cum cred eu de cuviinţă, NU cum vrei tu! E bine?!

  • E bine şi aşa… şi-a plecat. S-a ridicat cu umerii căzuţi şi s-a împrăştiat ca un fum, iar eu m-am trezit speriată cu durere de cap şi fruntea transpirată. Trăsesem o spaimă! Mi-am revenit între timp şi uite că mă ţin de cuvânt şi vă spun povestea lui. Pentru că eu NU sunt neserioasă. Vezi, mândrule NU că nu aveai de ce să te superi?

  • Nici voi să nu vă supăraţi că am mai băgat şi de la mine pentru că nicio poveste nu merită spusă dacă nu ştii să adaugi ceva şi de la tine.

    Şi gata. Am încălecat pe-o şea şi-am fugit la muncă! Da măi, că eu încă fac parte din categoria oamenilor care muncesc! Wow!

     

    Scrie un comentariu

    Noiembrie 26, 2015 · 10:30 am

    Cerul tău cu cerul meu

    Cerul meu albastru s-a-ndrăgostit
    de cerul tău înalt.
    Cerul tău înalt a zâmbit.
    Cerul meu albastru s-a-mbujorat.
    Din dragostea noastră s-a născut un vis.
    Acum locuim într-o aripă
    de pescăruş
    ce strigă peste lume
    povestea cerului tău înalt
    şi cerului meu albastru
    contopite într-un vis.IMG_20150526_100243

    5 comentarii

    Iulie 8, 2015 · 8:14 am

    Sunt

    Sunt Fata Morgana
    ce-ţi aduce în ochi mirajul oazelor răcoroase
    în deşertul zilelor toride
    în care
    buzele-ţi sunt arse de dor.

    Eu ard ca rugul ridicat pe malul Gangelui,
    când suflete i se încredinţează
    spre a renaşte.
    Dragostea mea topeşte gheţari şi
    mută munţi înmărmuriţi
    de atâtea secole
    de statornicie.

    Mâinile-mi poartă sub piele
    cea mai fină mângâiere de mătase
    ţesută vreodată de un ţesător chinez
    orbit de-atâta trudă
    migăloasă.
    Buzele-mi au atingeri de zbor de fluturi,
    sunt făcute să aline.

    Sunt soţia ce urcă de bună voie
    pe rugul soţului
    pierdut.
    Iubirea mea-i rotundă, grea,
    cât o sărutare pioasă depusă cu drag
    de iubită pe mâna
    ce i-a clocotit sângele în timp ce
    buzele-ţi i-au supt sufletul într-un
    ultim suspin.

    Inima mea ştie vorbi toate limbile
    lumii şi
    doar la glasul inimi tale tresare.
    Ochi-mi ascund sub pleoape
    poveşti de Sheherezadă
    din nopţi cu păcat pe care le-ai dori
    eterne, fără dimineţi
    cu tăceri.

    Sunt visul ce te părăseşte-n zori
    ca să revină viu şi proaspăt
    în nopţi târzii de singurătate
    în care
    doar luna-ţi vorbeşte de dor.
    Sunt tot ce ţi-ai dorit şi
    n-ai ştiut păstra.

    KONICA MINOLTA DIGITAL CAMERA

    Fata Morgana

    Scrie un comentariu

    Iulie 5, 2015 · 10:31 pm

    Acasă

    sursa foto: freebird.roLocuiesc într-un colţ de suflet.

    Sub streaşina casei mele

    si-au clădit cuib rândunele

    cu ochi vii şi frac strălucitor

    pe care le-aşteaptă

    cu nerăbdare

    pui golaşi

    cu ciocuri flămânde

    tivite auriu.

    Ne-acoperă un petec de cer curat.

    Din când în când nori nimbus se-adună

    şi plâng peste peste noi

    cu lacrimi repezi,

    purificatoare.

    Teiu-şi înalţă atunci

    crengile,

    şterge lacrimile

    şi pictează în zare

    un curcubeu.

    Nopţile-mi sunt violet,

    o lună cât roata carului

    îmi şopteşte poveşti cu zâne

    şi Feţi Frumoşi din lacrimă.

    În colţul meu de suflet

    timpul curge pe vârfuri,

    să nu ne tulbure liniştea

    gândului.

    Dimineţile vin cu zâmbet,

    roşu răsărit le îmbujorează.

    Locuiesc între două bătăi de inimă,

    pe marginea însorită a visului tău.

    4 comentarii

    Mai 2, 2015 · 10:49 am

    Jucării

    Mamaie

    Mamaie apare din grădină, cu mâinile murdare de pământ şi poala ridicată. A adunat în ea  iarbă grasă pentru porci. E frumoasă cu faţa ei micuţă plină de riduri, cu pielea fină, ochi albaştri ca cerul după furtună şi părul ivindu-se negru de după basmaua la fel de neagră. E micuţă cât o copilă ceva mai răsărită şi trupul firav şi-l poartă veşnic îmbrăcat în haine cernite. Pare mai împlinită, aşa, îmbrăcată cu cămaşa ei de pânză ţesută în casă, cu râuri albastre pe margine, sub bluza neagră închisă până sus şi fusta creaţă, strânsă cu sfoară în jurul taliei. În realitate e slabă, un pic cocoşată şi pielea îi atârna pe oasele subţirele, ascunzând venele albastre încolăcite ca nişte râme gigant. Era încălţată cu fraţii gumarilor purtaţi de taiaie.

    • Să’u’mâna, mamaie!
    • Mă. Pupa-ţi-ar mamaie gura ta dulce, cine te-a-nvăţat pe tine să vorbeşti aşa frumos?
    • Stai să lase mamaie buruienile astea şi să mă spăl pe mâini.
    • Să nu mă mu’dă’eşti.
    • Să nu te murdăresc, mămăiţă, scumpa mea!
    • Mamă, vezi că are haine de schimb în sacoşa aia, o schimbi şi matale! Hai că eu trebuie să mă duc la şcoală, că şi aşa am întârziat prea mult!
    • O schimb, muică, o schimb. Hai cu mamaie în casă să te îmbrace mama să te poţi juca. Ce face mă-ta?
    • Cu copilu’.
    • E bun copilul ăla, mamaie?
    • E mic şi e neg’u. Şi u’lă aşa: oaaa, oaaaa, oaaaa! Toată ziua u’lă.
    • Aşa’s copiii mici, mămăiţă. Creşte el, lasă. Tu cum ai venit? Nu ţi-a fost rău pe autobuz?
    • A me’s ‘epede, ‘epede, ‘epede! Şi a op’it în toate sta….staaa… să se dea jos oamenii.
    • Da, mamăiţă.
    • Şi aici a op’it la colţ. Şi am ajuns, gata.
    • Bine, puiule. Hai, ridică mânuţa, să te îmbrace mamaie în rochicioară. Aşaaa, şi pe cealaltă… gata, mamaie! Acum putem ieşi afară, la joacă! Hai să puie şi mamaie oala pe foc, că acu’ e prânzul şi vine Mărioara de la grădiniţă şimai vin şi Marian cu Sanda de la şcoală.

    bunica-alb-negruÎn bucătărie, bătrâna aprinde focul în vatră, sub ceaun. Micuţa îşi face de lucru pe lângă ea, ieşind în tindă şi întorcându-se înapoi să îi povestească bătrânei ce a văzut.

    • Mamaie, ce faci acolo?
    • Ciorbă de găină, mămăiţă!
    • Mmmmm, îmi pace!
    • Ţi-e foame, puiule? Să-ţi dea mămăiţa ceva?
    • V’eau cio’bă.
    • Când s-o face, mamaie. Punem masa şi mâncăm, sigur.
    • Mamaiee, da’ ce de pui!
    • Are mamaie mulţi pui, copil!
    • V’eau şi io!
    • Ce să faci cu ei, mamaie?
    • Să-i pup!
    • Lasă-i puiule, că te ciocneşte cloţa. E rea, mamaie şi nu ne lasă să ne atingem de puii ei!
    • E ‘ea, ‘ea?
    • Rea, rea, mamaie! Şi pe mamaie o ciocneşte. Uite, mi-a făcut bubă la mână cu ciocul ei tare!
    • Te doa’e, mamaie?
    • Mă doare, muică, mă doare!
    • Dă că pup io, mamaie! Şi t’ece!
    • Mânca-te-ar mama de copil bun! Trece muică şi aşa! Cum să pupi tu mâna mea bătrână?
    • U’te-aşa! Şi puiul de om se apleacă repede şi pupă mâna bătrânei pe locul în care aceasta-i arătase că are bubă. Te mai doa’e?
    • Nu mă mai doare, puiul meu! Deloc nu mă mai doare acum, rosteşte cu ochii în lacrimi bătrâna şi o mângâie pe frunte.
    • Atunci de ce p’ângi?
    • Aşa plâng eu, mamaie, fără motiv. Că-s bătrână.
    • Nu e’ti băt’ână!, o doare pe pitică şi lacrimi stau să-i ude obrajii.
    • Nu plânge, mămăiţă! Nu trebuie să plângi din orice! Toţi oamenii îmbătrânesc! Asta-i legea vieţii, puiule! Hai, fii cuminţică şi las-o pe mamaie să facă de mâncare că se supără tanti-ta când o veni acasă!

     

    4 comentarii

    Februarie 19, 2015 · 7:29 am