Arhive pe etichete: vise

Aniversare

WordPressul m-a anunţat că am devenit domnişorică. Tocmai ce-am împlinit cinci ani de când m-am născut în el. Hmm, rotund, nu?
Acum cinci ani habar n-aveam la ce foloseşte un blog. Dar ce vorbesc eu aici? Sincer, acum cinci ani habar nu mai ştiam să scriu. Nu mai ştiam aproape nimic din regulile gramaticale, făceam greşeli de neconceput pentru vârsta mea. Încă mai fac, încă mai învăţ, mă mai corectez, mă mai enervez când constat cât de proastă pot fi.  Atunci aveam doar mult prea multă durere adunată în mine şi trebuia să mai lepăd din ea, ca să pot merge mai departe şi să pot aduna alta. C-a tot venit în valuri durerea asta peste mine, fi-r-ar să fie.
La început nu eram decât eu cu mine şi nu prea conta, apoi au început să apară oameni şi am început să învăţ, să încerc să nu mă fac, chiar aşa de tot, de râs. Cu timpul, durerea revărsată pe aici a devenit apăsătoare şi pentru cei ce-mi călcau pragul. Şi-am învăţat încet-încet s-o acopăr, s-o îmbrac cumva, să-i dau altă formă, mai uşoară. Am pus-o pe bucăţi mici, să rămână abia simţită, precum gustul amar al cafelei după ce-o bei. Nu-l simţi chiar imediat, rămâi cu el pe limbă abia după ce-ai înghiţit.  Şi tot grea a rămas durerea mea. Tuturor grea. Am închis-o până la urmă în mine. Am tot îndesat-o şi chiar pot spune că am devenit specialistă în vidat saci întregi cu durere pentru a păstra spaţiu şi pentru alta. Sper doar să nu mă trezesc ca anul trecut cu una prea mare, care să mă sufoce. Hmmm
A trebuit să umplu spaţiul cu ceva şi m-am apucat de spus poveşti. Poveştile mele plac, habar n-am de ce. Poate pentru că le spun aşa, în felul meu, poate că-s pline de viaţă şi de ţărani, poate pentru că-s povestite de parcă ţi le-ar spune tot satul, cum frumos mi-a zis cineva de curând. M-a pus pe gânduri, mai ales că toţi mă împing de la spate să le adun şi să le public. Cum n-aş vrea să îngroş rândul scriitorilor de duzină ce-au invadat la propriu piaţa, m-am abţinut de la asemenea acţiuni. Şi totuşi, dacă… Şi uite aşa mi s-a înfipt în creier un gând. E înfipt bine, vă asigur, doar că, sunt conştientă că dacă ai un blog pe care scrii diverse prostioare care plac, nu eşti neapărat şi scriitor. Aşa că m-am hotărât să învăţ şi de când m-am hotărât mi-am dat seama cât de proastă sunt şi nu mai pot scrie nimic. Hmmm
Anul trecut eram aşa cum scriam anul trecut în prima marţi din martie. Anul ăsta sunt mai ocupată şi puţin mai obosită. Am mai albit (mă şi mir că se mai poate) am mai îmbătrânit, am mai adunat zile ce nu or să se mai întoarcă, lacrimi, lovituri, am mai încercat să acopăr răni, am mai pus câte un lacăt, am mai dat jos altele. A mai trecut o babă a mea, la fel de frumoasă. Şi vremea e tot prea caldă pentru luna martie, a înflorit magnolia şi tămâioara şi zambilele, narcisele. Toate-s pe repede înainte de parcă nici timpul nu mai are răbdare să ne lase să ne bucurăm de primăvară. Au mai plecat oameni din viaţa mea, au mai intrat alţii. Buni, calzi, blânzi, proaspeţi. Mi-s dragi. Mi-e dor de prieteni vechi ce-au dispărut inexplicabil, copleşiţi de zilele lor ce trec fără să se mai întoarcă şi de-o viaţă din ce în ce mai grea.

La mulţi ani, dragii mei! O primăvară frumoasă să aveţi şi soarele să nu vă părăsească viaţa (anotimpul poate să-l mai părăsească din când în când, că e nevoie şi de ploi).

IMG_1315

 

18 comentarii

Din categoria Confesiuni, Uncategorized

Aş iubi

12189938_762207370572568_6750545100483645249_nŢi-aş iubi mâinile
de-ai şti să aduni
în căuşul lor
lacrima
ce mi-a spălat obrazul.
Ochii-ar rămâne fără nor,
pentru tine.

Ţi-aş iubi inima
de-ai putea adăposti
în bătaia ei
aripa-mi frântă.
Rana s-ar vindeca
şi-aş putea zbura
alături de tine.

Ţi-aş putea iubi ochii
de-ar şti să oglindească
cerul înalt.
Am da drumul
viselor mele
şi viselor tale
să zboare-mbrăţişate.

Ţi-aş putea iubi asprimea,
de-ai şti ascunde
sub platoşa ei
clocotul rubiniu
al inimii mele.
Tremurul
i s-ar domoli.

Şi rana adâncă
din frunte-aş putea
s-o iubesc,
de-aş şti
că lumina
mea
o poate vindeca.

Da,
te-aş putea iubi
aşa cum eşti,
de m-ai iubi.
Tu poţi?

Scrie un comentariu

Ianuarie 19, 2016 · 12:26 pm

Demult

Demult,
tare demult,
visam că-ntind aripile
şi zbor lin
deasupra lumii.
Toată fericirea
era prinsă-n
zborul meu,
ca-ntr-o pânză invizibilă
de păianjen
iar zborul
mi-era înalt
şi albastru.
a018
Apoi, am vrut
să ridic ziduri groase
de piatră,
să-mi zidesc în ele visele
şi dorinţele toate,
să le păstrez
tinere şi proaspete
ca-ntr-o mânăstire,
în partea stângă a fiinţei mele.

Am zidit azi
şi mâine
şi ieri
şi nopţi
şi zile,
doar eu,
unic sclav ce-aşteaptă eliberarea
odată cu ultima piatră pusă
în vârf,
acolo,
în colţul unghiului.
Şi-am terminat.

Acum
îmi pot întinde aripile
să zbor,
doar că,
uitând de vise cândva,
atunci,
demult,
când voiam mânăstiri de piatră,
mi-am smus aripile
şi le-am zidit
la temelia zidului.

Azi stau suspendată
între cer şi pământ,
pe-altarul lucitor al mormântului
în care
mi-am îngropat pe rând
vise,
speranţe
şi aripi.
În jurul meu e noapte
şi pustiu.

2 comentarii

Decembrie 11, 2015 · 10:07 am

Poveste de argint

La radio o voce suavă cânta „Vino iubite, vino cu mine/ La sărbătoarea de argint/ Steluţe albe ne-arată calea/ Şi-n hora lor de vis ne prind”. Ningea liniştit cu fulgi mari ce se grăbeau să cadă, să acopere cu alb sclipitor frunzele putrede. Stâlpi de lemn îmbătrâniţi tăceau sub lăstarii goi de viţă de vie. Îşi dăduseră obolul de miere încă din toamnă şi-apoi îşi lepădaseră frunza să-ntâmpine iarna golaşe, aşa cum se cuvine. Cerul era atât de aproape că puteai întinde mâna să-l cuprinzi în palmă şi să-i simţi fulgii zbătându-se mut să se elibereze din strânsoarea norului de cenuşă. Din hornurile caselor fumul se înălţa lin,  voind parcă să completeze cu albul lui cenuşiul zării.

Sub boltă stătea nemişcată o fată cu obraji rumeni. Chipul ei proaspăt a ridicat privirea închisă sub gene spre cer aşteptând cu nerăbdare ca obrajii fierbinţi să topească fulgii flămânzi de sărutări. Şi buzele ei de fragă coaptă simţeau nelămurit nevoia altor buze de fragă. Nu gustase până atunci decât sărutarea umedă a fulgilor topiţi. Fulgii cădeau veseli, i se prindeau în păr, în gene, în lâna aspră a cojocelului de oaie. Visa frumos. Zâmbea visului. Din dorinţi plămădea ochii de smoală arzând  ai unui tânăr cu plete negre şi piele albă, de nea. „Vino iubite, vino cu mine, la sărbătoarea de argint!” Neştiut, abia simţit încă, sângele îşi cerea tainul de dragoste al tinereţii. Sub cojocel sânii de măr dat în pârg se înfiorau. Ochii se deschideau mari şi sorbeau cu nesaţ dansul iernii.

-Hai în casă, nebuno, că ai să răceşti acolo! Ce-ţi veni să stai în zăpadă? Vrei să mă omoare mă-ta că te-ai îmbolnăvit la mine?!

-Lasă că nu te omoară! Te pup eu şi înviezi la loc! Sunt fericită aici, măicuţă!

-Etete! Unde eşti fericită, în zăpadă? O să-ţi îngheţe picioarele, o să-ţi curgă nasul  şi nici nu o să prinzi rădăcini acolo! Mâine când o să vrei la sanie va trebui să stai în casă. Vino azi! Poţi să fii fericită şi în casă, la căldură.

Fata ofta şi intra în casă fără inimă, pe ea o lăsa fulgilor s-o mângâie şi s-o răcorească. O păzea din dosul geamului, desenând cu degetul floricele pe care iarna le poleia imediat cu steluţe de gheaţă. Privirea rătăcea până dincolo de deal, peste o mare albă pe care doar fulgii de nea şi visele ei păşeau înlănţuite povestindu-i de un tânăr cu mustaţă abia mijită, piele albă ca laptele şi ochi negri ca păcatul. IMG_1982

Au trecut anii troienind vise. Sub bolta îmbătrânită şi parcă mai scundă stă o femeie cu cearcăne adânci şi zâmbet mic îngheţat pe buze. Ninge bogat, insistent, liniştit iar fulgii se-nghesuie să-i sărute obrazul ofilit şi palid. Sunt şi ei fericiţi că-şi regăsesc prietena de vis de odinioară. Umbriţi de pleoape chii se zbat sub avalanşa de amintiri ce se revarsă din cenuşiul cerului pe care-l poate atinge cu mâna. Visul cu ochi negri ca păcatul i-a murit. A fost ucis de ochii reci ai unui om fără inimă. Lacrimi calde şi sărate curg pe obraz şi se amestecă cu cele ale fulgilor ce încearcă să le îndulcească. „Lasă, fată frumoasă. Uite, noi suntem tot aici, să te mângăiem şi să-ţi ocrotim alte vise. Nu fii necăjită, o să venim după tine în fiecare an! Chiar dacă te părăsesc toţi, noi rămânem cu tine până la capăt! Promitem, promitem, promitem!”

-Ană, hai în casă, mamă! Vino să vezi dacă e fiert grâul ăla şi spune-ne ce să facem în continuare. Am curăţat destule nuci? Daica Ioana a frământat cozonacul, acu’ trebuie aprins cuptorul să-l coacem şi trebuie pus de colaci, fetiţă.

Pleoapele se ridică şi sufletul oftează. Casa e plină de femei acum, uşa veşnic deschisă nu lasă focul vioi al plitei să încălzească pereţii, geamurile înguste plâng cu pâraie lungi de abur. Maica nu mai este. S-a dus să doarmă somn adânc pe dealul cu cruci ascunse sub zăpadă. Ei i-a rămas broboadă neagră, o inimă frântă şi lacrima din colţul ochiului. Se scutură de zăpadă şi gânduri, îşi şterge ochii îşi apleacă umerii şi intră în casă. Îşi ia cu ea şi inima, nu mai are rost s-o lase fulgilor. Nu va prinde rădăcini în pământul îngheţat, nimeni nu e veşnic pe-aici. Visele sunt alte tinereţii, atunci au aripi largi, vultureşţi, pot să zboare libere. Dacă cineva le frânge trebuie să le aduni rana la piept şi să le ţii bine, în sân, la căldură.

-Mamii! Mi-e foame! Vreau cozonac!

-Acum, puiule! Aşteaptă să se coacă.

-Vreau cozonacul meu! Pe tot o să-l mănânc numai eu!

-Bine, iubita! Aşa o să fie, cozonacul tău va fi cel mai frumos şi o să-l mănânci pe tot.

-Mami, da’ Maica poate mânca din cozonac?

-Sigur, pitic! De asta îl şi facem.

-Da’ cum mănâncă, dacă e acolo, sub piatră? O dezgropăm?

-Nu, scumpa mea! Ea mănâncă cu sufletul! Sufletul ei vine şi se uită la oameni când mănâncă şi sunt mulţumiţi, îi ascultă povestind, se bucură că puişori ca tine îşi aduc aminte de ea şi se satură.

-Mami, dacă-i spun ceva, mă aude?

-Sigur, puiule! Sufletele aud totul. Şi gândurile le aud.

-Bine, mami. Atunci să ştii că o chem să mănânce din cozonacul meu.

-Cheam-o, o să fie fericită şi o să te sărute pe frunte ca atunci când erai mică.

Un pui de om cu păr de aur rupt din soare ce-i cade în bucle grele pe umeri şi ochi verzi ca iarba primăverii îşi poartă cu mândrie obrajii roşii printre picioarele femeilor strânse în bucătărie. Se urcă în pat, şterge geamul uşurel cu palma, lipeşte năsucul de el şi privind departe, peste deal, şopteşte „Te iubesc, Maică, să ştii. Să vii să mâncăm împreună, îţi dau eu.”

Fulgii se-nghesuie pe geam să atingă ochişorii ei verzi. Ochii sclipesc, nu pot fi atinşi. Aparţin altui anotimp. Fetiţa râde.

-Mami, uite ce de fulgi vor să intre în casă!

-Lasă-i afară, mami, acolo e locul lor.

-Mă duc eu la ei! Maica i-a trimis.

Cu fular roşu la gât mogâldeaţa, cât un ghemotoc de suflet azvârlit rotund în viaţă, râde graseind în ninsoare. O poveste veche s-a încheiat, una nouă se scrie. Viaţa merge mai departe sub alţi fulgi, cu alte vise.

Scrie un comentariu

Februarie 13, 2015 · 10:14 am