Arhivele jurnalului

Crochiu

Un pas
lângă alt pas
fac drumul.
Un umăr
lângă alt umăr
fac putere.
Un gând
lângă alt gând
nasc bunătate.
O rază
cu o rază
fac un răsărit.
O lacrimă
cu o altă lacrimă
dau un curcubeu.
Un zâmbet
lângă alt zâmbet
luminează.
O bătaie de inimă
lângă altă bătaie de inimă
leagă o prietenie.
O privire
lângă altă privire
ating un orizont.
Un suflet
lângă alt suflet
se contopesc
şi nasc o iubire.

2 comentarii

ianuarie 29, 2016 · 1:28 pm

Îndemn

Hei, tu,
suflet de fum,
ce-n pragul morţii
lin păşeşti
crezând,
sperând
să o amâni!
În viaţă
nu te arunca
cu tot ce eşti
şi vrei să ştii,
de la-nceput!

Mai lasă loc
şi de-ntrebări,
şi de trăiri,
şi de visări,
de sentimente
şi-ncercări,
de nou
şi vechi,
de alinări,
de sânge cald
şi vindecări,
de tresăriri
şi amintiri,
de bucurii
şi de iubiri.

În viaţă
nu te arunca
de la-nceput
cu tot ce eşti,
ce vrei să ştii
şi tot ce speri
că va veni!
Acordă-ţi şansa
să visezi,
să poţi,
să simţi
şi să trăieşti!

11109712_691656687627637_9031570323602460833_o

4 comentarii

ianuarie 23, 2016 · 8:33 am

Momârlanul

Am cunoscut odată un momârlan. Nu ştiţi ce e? Nici eu nu ştiam la vremea aceea. Se mutase în garsoniera vecină, în locul prietenei mele. Prietenei îi duceam dorul. Îi simţeam acut lipsa pe vremea aceea în care singura evadare din închisoarea casei mele o reprezenta ibricul de cafea băut împreună în timp ce tricotam, sau croşetam. De el îmi era teamă. N-aş ştii să spun de ce. Părea ursuz, tăcut, retras sub platoşa cu ţepi de arici.

Şi tot nu v-am zis ce-s momârlanii. Nu, nu-s oameni neciopliţi, needucaţi, sau cum mai spune dex-ul şi cum, sinceră să fiu, credeam şi eu pe atunci. Sunt un popor. Unul mic şi select ce trăieşte, încă, după reguli ancestrale la marginea pădurii, undeva pe Valea Jiului. Viaţa lor curge în ritm propriu, ca în alte veacuri în care dacii şi-au pus piatră de temelie pe malul Jiului. Au împrumutat pentru firea lor ceva din sălbăticia şi frumuseţea locului.

Cumva, soţul meu, destul de sălbatic de felul lui, se împrietenise cu acest vecin ursuz şi taciturn. Aveau lungi întrevederi în care unul vorbea, celălalt tăcea şi fuma, se completau oarecum. Al meu vorbea de nu lăsa loc nimănui să mai zică ceva, celălalt tăcea şi-l tolera printre nori de fum şi aburi de alcool. Îl saluta volubil când se întâlneau pe scară, îi scutura mâna cu putere, îl întreba tare, cu o oarecare infatuare:

  • Ce mai faci, momârlane!

Mie îmi venea să intru în pământ de ruşine şi-l trăgeam de mânecă, să tacă. El, total insensibil la astfel de subtilităţi, continua:

  • De ce-mi faci semn să tac? Ce vecine, nu eşti momârlan? Greşesc cumva?

Cu linişte netulburată şi-o voce caldă, moale, cu accent, momârlanul aproba.

  • Ba da, sunt. Lăsaţi-l, nu mă supăr.

La început, întrevederile astea în doi se ţineau exclusiv în casa vecinului. Îmi convenea. Câteva ore puteam fi singură şi liniştită. Apoi, prin nu ştiu ce concurs de împrejurări s-au mutat la noi. Şi eu m-am retras într-un colţ, tăcută, încercând să mă fac invizibilă de s-ar putea. Nici să respir nu-mi venea. Mă intimida omul acela aspru, cu privirea ca oţelul. Aşa credeam atunci, că-i dură ca oţelul. Apoi am mers pe valea Jiului şi i-am văzut ochii oglindiţi în apa lui învolburată.

După ce s-au mutat la noi, a început să facă eforturi ca să se facă oarecum plăcut. Povestea cu privirea prinsă într-o amintire îndepărtată despre satul lui de pe deal, despre părinţi şi fraţi rămaşi acasă, despre lumea pe care o colindase ca şofer de tir, despre lume – aşa cum o vedea el. Niciodată nu te privea direct în faţă când vorbea. Doar când te asculta îşi înfigea ca un sfredel privirea în ochii tăi, de parcă s-ar fi temut ca ceea ce-i spuneai să nu cumva să fie minciună. L-am surprins de câteva ori privindu-mă în timp ce lucram tăcută în colţul meu şi m-am înfiorat. I-aş fi zis soţului să nu-l mai primească, dar nu ar fi avut niciun efect. El oricum nu făcea ce-i ziceam eu. Iar eu nu puteam părăsi unica încăpere în care locuiam.

Avea vecinul meu o prietenă blondă şi un pic cam prostuţă. Venea din când în când, şedea câteva zile, apoi pleca pentru o perioadă nedefinită. După un timp se întorcea şi o luau de la capăt. Cu ea m-aş fi putut împrieteni, de-ar fi ştiut şi altceva decât să fumeze şi să vorbească admirativ despre ea şi dorinţele ei. Eu n-aveam dorinţe de spus şi nici de ascultat. N-a contat, ei oricum îi plăcea să impresioneze bărbaţi, nu femei. Când era la el, deveneam patru. Blonda lui cu soţul meu vorbeau, eu cu el tăceam, fiecare în colţul lui. Eram, într-un fel, un grup armonios.

Într-o zi blonda a zis c-ar vrea să meargă să se roage la mânăstire. Nu călcasem în viaţa mea într-o mânăstire şi mi s-a părut ciudat ca o fată ca ea să-şi dorească asta. Nu eram nici eu prea dusă la biserică, recunosc, însă imaginea ei în uşa unei biserici mi se părea de-a dreptul din alt film. Aşa cum aproba tot ceea ce ea-i cerea, bărbatul a aprobat.

  • Hai! Îmbrăcaţi-vă şi hai să mergem la Orşova, la mânăstire.

N-aş fi mers. Mi se făcuse gol în stomac. Ce căutam eu pe drumul ăsta cu oamenii aceia? Mi se părea evident că ea vrea să aibă o zi doar cu el, nu cu coadă după ei. Soţul, însă, n-a aşteptat invitaţia de două ori.

  • Suntem gata imediat.
  • Eu n-aş merge, am ceva treabă.

Nici nu mai ştiu de pretext am băgat să mă eschivez. El m-a privit în felul lui direct, s-a încruntat puţin şi mi-a vorbit ochi în ochi, fără să-şi mai desprindă privirea din ochii mei.

  • Ba te rog frumos să mergi. Mi-ar face mare, mare plăcere.

M-am roşit, am transpirat, am plecat ochii şi-am tăcut. Era prima dată când am vorbit aşa, direct unul cu celălalt. Şi atunci am înţeles că el nu-şi dorea de fapt să rămână doar cu ea în ziua aceea, pe drumul ăla. Habar n-aveam de ce. Ne-am pregătit, am urcat în maşină şi-am urcat. Domnii în faţă, noi două în spate. Stăteam fiecare lipită de uşa ei, să nu cumva să ne atingem şi să ne muşcăm. Eu mută, cu privirea pierdută pe geam, ea mânioasă, mocnind. Un timp s-a lăsat peste noi o tăcere apăsătoare. Până când am ieşit din oraş şi ne-am înscris pe şosea, spre Gura Văii. Atunci, cu aceeaşi linişte ca totdeauna, momârlanul a început să vorbească.

  • Eu nu cred în biserica voastră. O respect, dar nu cred. La noi în sat nu e biserică de zid. Biserica-i afară, sub cerul liber, în pădurea de brad. Te duci în pădure, alegi un brad, îţi faci cruce, îngenunchezi sub cetina lui şi te spovedeşti. Îi spui şi ce te doare, şi ce te frământă, şi cine şi-a furat o oaie şi ce-ai să-i faci, şi pe cine-ai omorât, pe cine iubeşti, pe cine urăşti, că ai copilul bolnav, că ai muierea rea. Bradul freamătă şi-ţi ia păcatele. Tu te ridici, pui căciula pe cap şi pleci uşurat pe drumul tău. De te îndrăgosteşti îţi aduci muierea s-o iubeşti sub cetina lui, dacă urăşti înfigi securea în pământ şi faci legământ de răzbunare. Bradul le ascultă, le ocroteşte şi le iartă pe toate. E pod între tine şi Dumnezeu. Când simte că s-a sfârşit timpul, momârlanul mai urcă o dată-n pădure, la bradul lui, să-şi ceară iertare şi să ia binecuvântarea pentru ultimul drum. Nimeni nu taie un brad până nu-i cere iertare, e lege. Din lemnul lui ne facem case, cu el ne hrănim şi ne încălzim în nopţile geroase în care lupii coboară de pe culmi. Suntem oameni simpli şi tăcuţi. Nu ne plac cei care vorbesc mult şi fără rost, nici nu punem preţ pe ceea ce voi aţi crede că e indispensabil.

A fost un adevărat discurs. În dreapta mea se ridica stânca de granit, în stânga blondei se întindea, leneşă, Dunărea. Pe scaunul din faţă soţul meu îşi mânca buzele şi tăcea. Am ajuns sus, deasupra de Orşova, la mânăstirea Sfânta Ana, ne-am închinat şi am intrat. El a rămas în curte. Ne-am întors apăsaţi de aceeaşi tăcere ca la venire. Din ziua aceea grupul s-a destrămat. Blonda a plecat şi nu s-a mai întors, soţul meu a găsit motive să evite şuetele, doar stima mea pentru omul acela tăcut cu privirea oţelită a crescut. Relaţia noastră tăcută a evoluat. Cât timp am mai fost vecini ne-am salutat zâmbind de fiecare dată când ne-am întâlnit.

Am mai pus pe blog, cândva povestea momârlanilor cu biserica lor pădure şi cu brazii preoţi. Nu mai ştiu pe unde, că pe vremea aia scriam mult şi cam dezlânat. Mi-am amintit-o în vară când în drumul meu am dat cu ochii de apele învolburate ale Jiului în defileu. Aş fi coborât şi-aş fi rămas să caut poporul ce încă ştie să-şi lase pe cetină de brad şi griji, şi nevoi, şi bucurii, şi tristeţi. Să evadez din viaţa mea şi să mă rup de lume.

 

11 comentarii

ianuarie 22, 2016 · 8:49 am

Nu mă iubi

Nu mă iubi.
Iubeşte
dimineţile în care
soarele răsare-n ochii mei.
Iubeşte-mi
buzele şi sânii
în nopţi aprinse de păcat.
Iubeşte
liniştea caldă a serilor
în care gândurile
ni se contopesc.
Iubeşte
ziua-n care
un scrib bătrân
a dat cu zarul
şi-a tras la loteria vieţii
inima mea şi inima ta,
spre întregire.
Eu promit
să-ţi iubesc
doar mâinile
când adună-n
palme înfiorări
de pe corpul meu
cu chemări
şi gura
când îmi culege
de pe buze dorinţe,
în nopţi înstelate
parfumate
cu noi.
Nu mă iubi.
Iubeşte
ce simţi
lângă mine
şi felul în care
te ştiu iubi.8d8f18317874dc669330608cc241afbd

Scrie un comentariu

ianuarie 22, 2016 · 7:09 am

Să nu crezi

6462340049_05e7dc321c_bSă nu te-ncrezi
în ochii mei înstelaţi.
Sunt fata morgana,
plutesc
ca o umbră-n deşert
şi-ademenesc
cu oazele mele-nverzite
călători cu buzele fripte
de arşiţă.

Să nu te laşi ademenit
de cântecul meu
de sirenă.
Pe-un mal de Rin
sunt Lorelei,
glasul meu minte
marinari încercaţi,
orbiţi de strălucirea de aur
a părului meu.

În gura-mi cu râuri de miere
să nu crezi.
Mii de poveşti
izvorâte pe rând
din buze de fragă
frâng noapte de noapte
voinţa regelui ce altfel
ar fi ucis-o pe Seherezada
după 1001 de nopţi.

Să nu crezi
în fiinţa mea
de lumină şi fum.
Eu nu exist,
sunt doar o iluzie
menită s-ademenească
prin vise de dor
călători rătăciţi
prin viaţă.

3 comentarii

ianuarie 20, 2016 · 7:40 am

Aş iubi

12189938_762207370572568_6750545100483645249_nŢi-aş iubi mâinile
de-ai şti să aduni
în căuşul lor
lacrima
ce mi-a spălat obrazul.
Ochii-ar rămâne fără nor,
pentru tine.

Ţi-aş iubi inima
de-ai putea adăposti
în bătaia ei
aripa-mi frântă.
Rana s-ar vindeca
şi-aş putea zbura
alături de tine.

Ţi-aş putea iubi ochii
de-ar şti să oglindească
cerul înalt.
Am da drumul
viselor mele
şi viselor tale
să zboare-mbrăţişate.

Ţi-aş putea iubi asprimea,
de-ai şti ascunde
sub platoşa ei
clocotul rubiniu
al inimii mele.
Tremurul
i s-ar domoli.

Şi rana adâncă
din frunte-aş putea
s-o iubesc,
de-aş şti
că lumina
mea
o poate vindeca.

Da,
te-aş putea iubi
aşa cum eşti,
de m-ai iubi.
Tu poţi?

Scrie un comentariu

ianuarie 19, 2016 · 12:26 pm

Ninge

20160117_145934Ninge alb
peste visele mele.
Ele-şi ascund
aripile îngheţate-n
omăt.
Ninge pufos
peste nopţi vechi
de iubire.
Gurile noastre
se caută flămânde
printre fulgii
ce nu se mai topesc,
pe rând,
sub flacăra lor
de fragă.
Ninge amar
peste inima mea.
Ea tresare scurt
sub degete ude
de dor.
Ninge ca-n basm
peste viaţa mea.
Sub pleoapele reci
iarba
doarme-aşteptând
o iluzorie
primăvară
ce-ar putea,
într-o ilogică
secundă,
s-o înverzească
din nou,
surâzând.

11 comentarii

ianuarie 17, 2016 · 9:42 pm

Partaj

Pictură Edvard Munch- Adam şi Eva

Pictură Edvard Munch- Adam şi Eva

Hai să împărţim frăţeşte
mărul acesta amar
pe care l-ai uitat
pe masă când ai plecat.
Iau eu jumătatea verde
ca să mai pot spera,
ţi-o las ţie pe cea prea coaptă
ca să poţi zbura fără regret
pe alte petale.

Hai să împărţim la doi
dragostea ce-a mai rămas
să plângă trist în ploi reci de toamnă.
Ia tu lacrima albastră a cerului,
lasă-mi mie lacrima verde
să-mi îngrop faţa în ea
ca-n fân proaspăt cosit.

Hai să împărţim egal
păcatul acesta originar.
Ia tu copacul cu mere, fără-ntrebări,
lasă-mi mie şarpele, să pot amăgi cu el
durerea zilelor în care
soarele-şi va ascunde faţa
după nori cenuşii.

Hai să împărţim frăţeşte
prăpastia asta adâncă
ce s-a căscat peste noapte între noi.
Ia-ţi tu minciuna înapoi,
lasă-mi mie naivitatea
să pot să mai cred în iubirea de-o viaţă
ce poate suda cu flacăra ei
două stânci de granit:
una de-a stânga mea,
alta de-a stânga ta.

5 comentarii

ianuarie 11, 2016 · 8:10 am

Alb

zapada-680x365
Ce albă-i lumea,
mamă
şi cât de mult îngheţ
cuprinde!
Atâta alb mă doare!
Ceaţa mi-a coborât
pe frunte,
gheaţa pe pleoape
şi-s grele,
mamă,
şi-am obosit!

Ce albă-i lumea,
mamă
şi cât de întuneric
s-a făcut
în noi!
M-a nins pe creştet
ca pe vârf de brad
şi nici un vânt nu bate
s-o scuture
şi ard
sub albu-i îngheţat.

Ce albă-i lumea,
mamă
şi cât de mult îngheţ
cuprinde!
În jurul meu se-nvârt
oameni negri
de zăpadă
iar paşii lor mă-mping
grăbiţi.
Au căciuli
şi paltoane
şi ghete-mblănite.
Ochi n-au,
privesc la mine cu ghetele
şi eu-mi feresc privirea
de vârful lor încruntat.

Ce albă-i lumea,
mamă
şi câţi paşi trec
grăbiţi şi calzi
prin ea!
Doar paşii mei
au îngheţat aşteptând
şi-au plecat
să colinde singuri
pe câmpii
cu fluturi
şi flori!

Ce albă-i lumea,
mamă
şi câte mâini
înmănuşate se duc
fără să se deschidă!
Sunt mâini
de oameni orbi
cu paltoane
şi căciuli
şi ghete.

Ce albă-i lumea,
mamă
şi ce întuneric
e în noi!
Şi sufletele-au îngheţat
iar oamenii trec
reci şi goi
spre nicăieri
cu paşii lor grăbiţi
în ghete
cu vârf încruntat.

Mi-e frig,
mi-e foame,
mi-e somn
şi-s obosit.
În mine e lumină,
şi soare cald.
Uite măicuţă,
Dumnezeu
cu mâna m-a cuprins!
Ce albă-i lumea,
mamă
şi-n mine cât de cald!

5 comentarii

ianuarie 5, 2016 · 8:53 am

Reguli

De vrei să baţi
la poarta sufletului
ai grijă,
să vii cu mâinile
curate.
Mai are încă în lemn
rănile piroanelor
cu care a fost răstignit.

De vrei să baţi
la poarta sufletului
să te descalţi
la uşă
şi să păşeşti peste prag
pe vârfuri,
să nu-i striveşti cu pasul plin
petalele de cristal.

De vrei să baţi
la poarta sufletului
gându-ţi să aibă
puritatea primei zăpezi,
să-l cureţi de cenuşa
celor pentru care-ai ars
pân-ai ajuns
la mine.

De vrei să baţi
la poarta sufletului
să aduci pe palmele-ntinse
inima goală,
pulsând de viaţă
cu toate cicatricile ei.
O voi vindeca
cu rănile inimii mele.

De vrei să baţi
la poarta sufletului meu
să ai inima curată
şi să păşeşti cu grijă,
pe vârfuri,
să nu întuneci
zâmbetul copilului
care se roagă-n el.

Detaliu Poarta Maramureseana

Detaliu Poarta Maramureseana

2 comentarii

ianuarie 4, 2016 · 9:23 am

Fără răspuns

sursa imagine: femeia.ro

sursa imagine: femeia.ro

De ce ar mai conta
acum
cine-a greşit
şi cine a rănit,
cine a dat
şi cine a primit,
cine-a iubit
şi cine a murit
încetişor
în gând cu ultimul cuvânt
rămas de-a pururi
nerostit?

Şi cui i-ar mai păsa
acum
cât sânge-a curs,
ce ochi au plâns
şi care inim-a tăcut
îngenunchind
însângerat
sub lovitura
nemiloasă
a ultimului dor
pierdut?

Pe cine-ar mai mişca
acum
cât te-am iubit,
cât m-ai lovit,
cât te-am iertat,
cât m-ai minţit,
câtă tristete
au adunat
ochii ce-au plâns
de-atunci,
neîncetat?

Ce pană mai notează-n
cer
tot ce-am fi vrut
şi n-am putut,
tot ce-am fi spus
şi am tăcut,
tot ce-am simţit
şi-am omorât?

De ce ar mai conta
acum
cine-a greşit,
cine-a rănit,
cine a dat,
cine-a primit,
cine-a iubit
şi cine a murit
încetişor
în gând cu ultimul cuvânt
rămas de-a pururi
nerostit?

11 comentarii

ianuarie 2, 2016 · 10:26 am

De an vechi, de an nou

Se încheie un 2015 în care am murit şi-am înviat deşi n-aş fi crezut că mai sunt în stare s-o fac. Un am în care am dat rar pe la voi, am muncit mult, am plâns mult, m-am bucurat puţin şi m-am certat de multe ori. Eu pe mine.
M-am certat şi pentru că n-am fost în stare să vă vizitez, să vă citesc, să vorbim cum făceam odinioară. A fost epuizant. Mi-a şi ajutat, totuşi. M-am împăcat cu mine şi chiar nu credeam ca asta să mai fie posibil.
Trecerea dintre ani nu-i neapărat o bucurie. E un timp de reflecţie, pentru că, oricât ne-am bucura şi am alunga cu zgomot şi râsete anul care trece, el pleacă invariabil şi cu o parte din viaţa noastră iar anul care va veni, oricât de plin de bucurii va fi, ne va găsi mai bătrâni şi va lua cu el când va pleca încă o bucăţică din noi.
Trecerea dintre ani trebuie să ne fie moment de meditaţie, de încărcare a bateriilor, de mulţumire pentru ce-a fost şi recunoştinţă pentru ce va veni. Un moment în care să realizăm că suntem trecători şi doar binele pe care-l facem şi gândul de recunoştinţă rămas sunt cele care contează în viitor.
Vă urez tuturor să lăsaţi să plece cu anul ce trece toate supărările, nemulţumirile, neîmplinirile, tot ce-a fost rău şi urât.
Păstraţi cu sfinţenie în cutiuţa sufletului vostru tot ce-a fost frumos, toate zâmbetele celor dragi şi ale necunoscuţilor, toate mulţumirile , săruturile, recunoştinţa.
Să întâmpinaţi anul care vine cu speranţă şi dorinţa de a fi mai buni. Să nu uitaţi niciodată să le spuneţi celor dragi că-i iubiţi, că-i preţuiţi şi că-i vreţi în viaţa voastră. Pentru că viaţa fără iubire nu e viaţă. E deşert.
Să vă feriţi de oameni nerecunoscători şi profitori, să lăsaţi pe preşul de la uşă toate nemulţumirile, necazurile, supărările de peste zi, să vă păstraţi casa sufletului curată şi luminată. Să fiţi sănătoşi! Să fie pace! Să fie înţelegere, armonie şi linişte în vieţile voastre şi în ale noastre ale tuturor! Vă doresc tot ceea ce-mi doresc pentru mine şi familia mea!
La mulţi ani!

15 comentarii

decembrie 31, 2015 · 3:51 pm

De-o fi să-ţi fie

De-o fi să-ţi fie
cândva,
dor,
atât de dor
c-ai vrea
s-adormi în prag
de dimineţi
cu urma buzelor
moi
pe pleoapele-ţi
închise
învăluit
în abur cald
de iasomie,
să întinzi mâna
şi să laşi
să pice-n ea
din cer,
un fulg.

Mă voi topi
în palma ta
şi-oi săruta
cu lacrima-mi
de gheaţă
podul ei,
aşa,
ca-n zilele
în care
mâinile tale
luau forma
sânilor mei
şi palmele mele
îţi simţeau
inima.

De-o fi
să-ţi fie
cândva,
dor,
atât de dor.

4 comentarii

decembrie 30, 2015 · 4:16 pm

Haine grele -5

  • Brrr, da frig al dracu e aici! Nu putură, fă, să bage şi ele ceva în priză, să facă un pic de căldură pentru lume? Cine dracu stă să-ngheţe aci o noapte întreagă dacă se zgârcesc aşa?
  • Taci, fa Ioană. Taci, că mă duc şi aduc ibricul de ţuică fiartă, să vezi ce te-ncălzeşti acu! Pân’ la ziuă tragem şi-o horă, că şi-aşa-i plăcea lu Mărin să joace! Tot timpul era cu hora înainte şi, Doamne, mândru era cum juca el aşa, cu mâna pe sus, cu cojocelul în umeri, căciula pe-o sprânceană şi spatele drept! Al dracu’, Mărine, că toate muierile oftau după tine şi-i înjurau printre dinţi pe-ai lor că nu-s aşa chipeşi şi abia-şi târăsc picioarele după ei!

  • Hai Matildă, du-te mai repede, lasă vorba, că-ngheţai de tot aci! Zico, ce faci, fă, mai trăieşti! Mă miram io unde te pierdui şi tu profitaşi de ocazie să rămâi singură cu Mărin! A dracu’ chelea pe tine, că toată viaţa ai alergat după el!

  • Uite cine vorbeşte! Ai, fă, da tu care legai fuga basmaua la spate, luai sapa pe spinare şi plecai ca din puşcă la grădină de câte ori îl vedeai că trece noaptea la udat? Te crezi deşteaptă, ai? Credeai că lumea nu-şi dă seama ce-i în capul tău?!

  • Şi ce, fă? V-am luat faţa? Dacă trecea omul pe drum şi se uita peste gard să mă cheme, să zic nu? Fluiera şi-mi făcea cu ochiul, iar io simţeam cum se zbate inima-n mine ca un porumbel! Ce vremuri, fa, ce vremuri!

  • Ioană, tu eşti nebună, fa! Ce vrei să spui acu’, că Mărin s-a dat la tine şi tu n-ai zâs nu!

  • Fă, dacă ar fi zâs hai, n-aş fi zâs nu în veci! Cât am aşteptat io să zâcă mai mult! N-a zâs, a fost a dracu’ chelea pe el! Da m-aş fi dus, să ştiţi! Cu toată inima m-aş fi dus!

  • Dă-te fă, dracu! Şi cu Măria ce-ai fi făcut? Cum să te duci, fă, cu bărbatul muierii?

  • Iote-aşa! Ce treabă avea Măria cu ce făceam noi, fă? Că doar nu i-l luam de tot! Îl încercam şi io de câteva ori acolo şi-i dădeam drumu’ să se ducă acasă la el! Ce treabă avea Măria? Scutura omul pălăria, o punea pe-o sprânceană şi pleca fluierând înapoi acasă! Io îmi aşezam şorţu şi mă duceam la al meu, mânca-l-ar viermii!

  • Ha, că de te-ar fi aflat Gheorghe, ar fi măturat uliţa cu tine! El ştia, fă, la cine visezi tu sub el?

  • Ietete, că el avea nevoie să ştie la cine mă gândesc io! El mă avea la dispoziţie când i se scula? Mă avea, fa?? Mă avea! Atunci ce să-i pese mai mult? El gâfâia deasupra mea şi io mă visam pe fân proaspăt costit cu Mărin!

  • Ha, hahahahaha, ha! Afurisită muiere-ai fost! Ai fă, dar lu’ popa la spovedit i-ai spus ce prostii îţi treceau prin cap?

  • Ete, na! Parcă trebuie să ştie popa tot! Dă-ncoa ceaşca aia să beau o gură, că voi vă încălzirăţi râzând, daţi-vă, dracu, da io îngheţai de tot aci! Îmi răci gura să vă spun snoave să râdeţi! Mărine, na mă, gustă şi tu dintr-o ceaşcă cu mine, acu’ când pleci, dacă cât ai fost verde şi-n putere, n-ai vrut nici de-al dracu! Te-ai ţânut mare şi m-ai lăsat cu inima friptă! Na, că ajunsăi să ţi le strig pe toate. Uite cum râd nebunele astea de leşină! Ce-aveţi, fă? Voi aţi fi fost uşă de biserică, n-aţi visat în viaţa voastră la altul? Ai, Zico, tu numai la Ion al tăi te-ai gândit, că te bătea prea bine când venea beat de la cârciumă!

  • Mai tăceţi dracu’, fă! Se aude râsul din drum, de ne trezim că vine nebuna de Sanda acu’ peste noi şi ne dă afară că nu-l respectăm pe tac-su!

Râsetele amuţiră pentru o clipă. Toate babele tăcură şi sorbiră cu grijă din lichidul ardeiat şi fierbinte. Ioanei îi dădură lacrimile şi-ncepu să jelească.

  • Mă, Mărineeee, mă! unde pleci mă, tu în floarea vârstei? Cum te gândişi tu să ne laşi şi să pleci tocmai acu’, când să trăieşti şi tu bine? Te dusăşi după Mihai al meu, mă! Ne lăsaşi sângure pe lume, măăă!! Unde plecaşi tu, Mărinee! Cui ne laşi tu pe noi!??
  • Taci, fă, ce-ţi veni? Bea mai puţin, că-ncepuşi să vorbeşti în dodii! Iote şi mie-mi pare rău, că mai era doar un pic până trecea anu’ de când s-a dus Gheorghe, fie-i ţărâna ca piatra de moară! Puteam să las şî io doliul să trăiesc bine. Io să-l jelesc, nu tu, babo!

  • Ia, jăleşte-l tu că eşti mai cu moţ, dă-te dracu! Măriţă, jăleşte-l fă şi tu! Ce stai acolo ca muta-n păpuşoi?!

  • Paşi grei se aud pe aleea din faţa casei. Babele tac şi se privesc speriate. Uşa se deschide şi-l lasă să intre-l intre pe fratele mortului, Andrei. Bătrân, cocoşat, cu mers greu, poticnit, cu lacrimi şiroind pe obrajii cu riduri adânci, sprijinit într-un baston solid din lemn de corn, omul înaintează sfios şi-aprinde cu mâini tremurânde o lumânare la capul fratelui său.

    • Te duseşi, Mărine, neică! Plecaşi tânăr şi mă lăsaşi în urmă pe mine, să mă chinui ca Iisus pe cruce. De ce n-o lăsaşi, Mărine, să fi venit la mine, că io nu mai am pentru ce să trăiesc! Muierea mi-a murit, băiatul mi-a murit, i-am dat pământului tot ce-am avut mai drag! Stau ca huhurezul singur toată ziua şi-mi doresc să mor mai repede şi moartea veni să te ia pe tine, fratele meu frumos! De ce, mă, Mărine, n-o trimiseşi la mine??

    Muierile, amuţite, îl privesc pe sub sprâncene şi varsă câte o lacrimă stingheră pentru durerea bietului om. Tot satul ştie prin ce-a trecut omul ăsta şi cum şi-a-ngropat într-un an şi muiere şi copil şi noră şi nepot! Toată veselia li se stinse cu lacrimile lui.

    • Ia, neică Andrei, vino şi stai colea, pe scaun. Aşa-i viaţa, mă, nu te poţi pune curmeziş. Pleacă ăla de-i vine rândul, nu plecăm când vrem noi. Ia o gură de ţuică să te întremezi un pic.

    Mâna tremurândă a bătrânului împinge departe de el ceaşca aburindă. Apoi, rămâne aşa, proptit în bastonul ţeapăn, cu capul în pământ şi căciula tremurând în mână. Plânge în continuare încetişor şi lacrimile i se încurcă printre ţepii aspri ai bărbii albe. Lumânările ard cu flacără pâlpâitoare şi încăperea se umple de miros de ceară topită amestecat cu coajă de portocală fiartă-n ţuică, cu tămâie şi cu moarte. Afară cocoşii vestesc apropierea zorilor. „Zorilor, zorilor, voi surorilor! Să nu vă grăbiţi şi să răsăriţi, până s-o găti şi s-o pregăti dalbul de pribeag că pleacă din prag.”

    2 comentarii

    decembrie 29, 2015 · 10:40 am

    Haine grele – 4

    Biata, Măria! Dacă ar fi lovit-o cineva cu leuca în cap, tot nu s-ar fi clătinat aşa! Pământul păru că se învârteşte mai repede şi preţ de o secundă cerul se întunecă cu totul iar ea se prăbuşi tremurând lângă pat. Fetele, speriate încep să ţipe mai tare. Cu lumânarea în mână, Sanda aleargă în casă la timp s-o vadă pe mă-sa prăbuşindu-se pe podea. Poarta de la drum se deschide grăbită şi vecinele încep să apară pe rând cu broboada pusă peste gură. Unul din vecini intră în curte cu furca în mână. Tocmai dusese mâncare animalelor. În curte lumea se agită deja fără logică, porţile sunt larg deschise, câinele urlă-a pustiu. În casă fetele ţipă speriate, Măria zace întinsă lângă piciorul patului, iar pe Sanda o apucă nervii.

    • Ce faci, fă? Te găsi leşinatul acu’! Tocmai acum te găsi şi pe tine să leşini! Scoal’ odată de-aci, nu mă face să-ţi trag vreo două! Şi voi ce-aveţi de ţipaţi aşa? Potoliţi-vă şi stropiţi-o pe asta cu nişte apă rece! Turnaţi pe ea până-şi revine şi urcaţi-o în pat. Hait, că n-am timp de voi, executarea! Să nu aud nici musca aci’ că cine ştie ce iese! Auzi dom’le, o apucă leşinul pe muma! N-a leşinat în viaţa ei şi leşină acu’!

    Afară oamenii se mobilizaseră singuri. Cineva adusese o oală pe care o umpluse cu nisip şi aprinsese o lumină de ceară la colţul casei. Dorel cu încă doi vecini ridicaseră corpul ţeapăn şi se îndreptau cu el către casă. Muierile se jeleau şi-şi frângeau mâinile, speriate de moartea care se abătuse aşa, pe nepusă masă, peste bătăturile lor, tocmai acu’ în prag de sărbătoare, când toată lumea era ocupată cu pregătirile pentru a doua zi. De sub coastă, de la izvor, urcau în grabă alţi săteni. În scurt timp bătătura gemea de lume, oala cu nisip se umplu de lumânări aprinse şi lumea comenta cu glas scăzut teribila întâmplare. În casă, întins pe pat, Mărin parcă dormea cu ochii deschişi.

    • Uită-te, fă, Mărie, soro, la el! Parcă doarme! Cum o fi căzut el acolo, să moară aşa, fără să simtă nimic, fă, soru-mea!?
    • Vai de viaţa mea, luuumeee!! Măăărineee! Mă, Mărine, omul meu, cui mă lăsaşi tu pe mine, acu’, mă!? Cum plecaşi, mă, fără să-mi spui un cuvânt? Aşa mă iubişi tu pe mine, Mărine, de te gândişi să mă laşi sângură pe lume? Pentru ce să mai trăiesc io acu’, lumeee?! Pentru ce să mai trăiesc io acu’?! Cui mă laşi, Mărine, cui mă laşi, tu, omul meu bun? Doamne, de ce nu mă luaşi pe mine, că tot mă-ncerci de-atâta timp? De ce nu mă luă pe mine Dumnezeu? Ce fac eu, fără omul meeuu?

    La uşă muierile plângeau de sărea cămaşa pe ele. Fetele se agăţaseră de poala Măriei şi strângeau tare, cu amândouă mânuţele, rugând-o printre lacrimi să nu mai plângă. La căpătâiul mortului apăru o lumânare mare. O babă se chinuia să-i acopere ochii cu două monede de metal. Pleoapele nu voiau deloc să stea închise şi monedele tot zburau de pe ochii larg deschişi. Încăpăţânată, baba insista iar şi iar, fără odihnă, de parcă-şi făcuse un crez de viaţă din a ţine ochii mortului închişi. Mâinile, ţepene, pocniseră când se chinuiseră să i le îndoaie şi să i le pună pe piept. Picioarele rămâseseră crăcănate, unul din ele întors de la genunchi, aşa cum omul se chircise de durere în bătătură. Înţepenise aşa în poziţia aia ciudată şi acum oamenii se certau încercând să găsească soluţia cea mai bună de a-l îndrepta ca să aibă loc în sicriu şi să poată fi înmormântat creştineşte.

    • Fă, o chemă cineva pe Măriţa să-l tămâie?
  • Pe popa îl chemă cineva?

  • Trimite mă, Dorele, muică, un copil să-i bată clopotul la biserică!

  • Toată lumea avea câte un sfat de dat, câte o sugestie de făcut. În timpul ăsta fetele stăteau îmbrăţişate într-un colţ, uitate de toată lumea, Măria urla pe bătătură şi Mărin, plin de balegă şi noroi, zăcea pe pat, în timp ce baba de la capul lui, căpoasă, încă se chinuia să-l facă să ţină ochii închişi. În toată nebunia asta, Sanda se scutură dintr-o dată şi începe să strige.

    • Fă babelor, voi toate sunteţi nebune? Ce-aveţi cu tăticu de-l chinuiţi în halul ăsta! Să-i facă cineva baie!
  • Da’ cine, muică?

  • Voi, cum cine? Că doar n-aţi vrea să-l spăl io! Hait, care ştiţi c-aţi mai spălat morţi, spuneţi ce vă trebuie că vă aduc. Pe urmă mă duc să aduc hainele să-l îmbrăcaţi şi să aşez masa să-l mutăm pe masă până vine Dorel cu coşciugul.

  • Da de unde vine Dorel cu coşciugul? Nu-l faceţi şi voi ca toată lumea în vale, la Stan al popii?

  • De la oraş, cum de unde!? Fii, fă, serioasă! Io-i iau lu taica tron de-al bun, nu placaj de la Stan al popii!

  • Într-un final, undeva în crucea nopţii, Mărin, sau mai bine zis ce mai rămâsese din el stătea întins pe masa mare, în sala din casa bună, îmbrăcat în costumul lui de zile bune, cu cojocul de oaie pe umeri, să nu cumva să-i fie frig şi căciula de miel astrahan pe cap, cu mâinile pe piept şi ochii, în sfârşit închişi! Pe sub bărbie avea trecută o batistă care era legată cu nod în creştetul capului, să-i ţină gura închisă şi pe ochi stăteau acum cuminţi monezile de 5 lei. Două şiruri de scaune, puse de-a stânga şi de-a dreapta, îşi aşteptau păzitorii. O singură babă ştirbă moţăia uşor pe un scaun, visând probabil la vremuri mai bune din tinereţea ei pierdută. La bucătărie muierile se călcau în picioare să termine pregătirile. Mai degrabă păzeau ibricul de ţuică fiartă care nu se mai golea de cu seară, cu toate ceştile date de-a valma peste cap şi stăteau la căldurică. Niciuneia nu-i venea să se ducă să privegheze în casa rece ca gheaţa. Sanda cocea gogoşi să aibă pentru cei ce vor veni la priveghi, Dorel renunţase cu regret la ţuica fiartă, se urcase în maşină şi făcuse drumul înapoi la oraş după coşciug şi ultimele pregătiri iar Măria şedea pierdută pe un scaun, cu coatele sprijinite de un colţ de masă şi ofta adânc din când în când. Părea că nu ştie pe ce lume se mai află şi că prin creierul ei e pustiu. Dacă n-ar fi oftat nici nu i s-ar fi simţit prezenţa.

    • Muumăă! Fă mumă, tu eşti surdă? Ieşi, fă, afar’ de-aci şi du-te de scoate ce trebuie pentru mâine, că acu’ se face ziuă!

    Măria nu reacţionează nicicum. Pare că nu aude nimic din ce se vorbeşte în jurul ei şi vocea fiică-sii o lasă rece. Sanda pleacă de lângă plită, o ia de mână, o smuceşte şi-o împinge către uşă.

    • Adormişi, fi-ţ-ar somnu’al dracu să-ţi fie!

    Biata bătrână, smulsă brusc din starea de prostaţie în care căzuse, se împiedică şi se prăbuşeşte în braţele cumnată-sii care şedea liniştită lângă uşă. Femeia se apleacă şi-o prinde înainte de-a se lovi cu capul de uşă.

    • Fă, Săndică, tu eşti nebună? Ce-ai, fă, cu ea? Ce-ţi făcu?
  • Ia dă-o dracu’! Din cauza ei muri taica! De ani întregi nu ştie decât să se vaite! Au, mă doare capul, au mă dor picioarele, au mă doare curu’! Toate o dureau! Acu’ nu te mai doare, fă, nimic cât stai aci, pe scaun? Nu te mai doare nimic, ai! Doar cât să-l înnebuneşti şi să-l munceşti pe bietu’ taica te dureau toate! Na, că rămâseşi singură acu’! Eşti fericită?

  • Îîuu, Săndică, mumă, nu te credeam aşa! E mă-ta, fă! Te-a făcut şi te-a crescut, dă-te dracu! Te-a făcut huiduma de eşti acu! N-a dormit nopţile să-ţi facă ţie zestre şi să te ţină la şcoală, ţi-a crescut fetele pe rând, ţi-a cărat şi pe uşă şi pe coş, nenorocito şi tu ce faci acu’? Nu-ţi e, fă, frică de Dumnezeu, să vorbeşti aşa, cu păcat?

  • Să se ducă să pună mâna să pregătească toate cele iar tu, daică, să taci, că habar n-ai! Mai bine murea ea decât taica!

  • Ptiu, să-ţi fie de cap, nebuna dracului! N-am crezut că eşti aşa, fără suflet în tine! Du-te dracu’, cu mine nu mai ai ce discuta! Nu te gândeşti, fă, că pe masă colo e frate-meu şi poate că mă doare sufletul mai mult ca pe tine că muri tânăr, negrijit şi fără lumânare? Cu ce ţi-au greşit ţie, fă, oamenii ăştia, de le spurci până şi moartea? Io nu ştiu cu cine-ai semăna tu, da-n neamul nostru nu te-arunci deloc! Hai, Mărie, hai cumnată să scoatem din ladă ştergarele şi să le punem lumânări. Las-o pe nebuna asta că i-au plecat minţile cu sorcova!

  • Boabe mari de lacrimă se rostogolesc pe obrajii palizi ai Măriei. Se ridică uşurel, cu capul plecat şi iese din bucătărie sprijinită de cumnata ei. În urma lor, muierile îşi fac cruce şi se ridică pe rând să iasă afară. Îşi scuipă în sân, ca de ucigă-l crucea şi se strecoară pe rând în urma lor. Le apasă purtarea atât de urâtă şi nerecunoscătoare a acestei fete.

    Şi Măria asta, s-a gândit să adune avere să aibă fie-sa, să nu sufere ca ei! Nici copii n-a mai făcut, să nu fie nevoiţi să-mprăştie adunătura. Iar asta, după ce că-i urâta ca dracu, are şi sufletul la fel de negru! Vezi, de-aia e bine să facă omul copii câţi îi dă Domnul! Laşi unul să-i dai tot şi crezi că la bătrâneţe o să aibă grijă de tine şi-o să-ţi fie recunoscător, iar el dă cu tine-n şanţ. Unul, măcar, să mai fi avut şi Măria, n-ar mai fi îndrăznit fie-sa să se poarte aşa cu ea! Eheee!

    • Hai, fă, să stăm cu Mărin, că e ultima dată când mai avem ocazia şi straşnic flăcău a fost!

    Scaunele ce-l păzeau singure pe Mărin se umplură dintr-o dată.

    4 comentarii

    decembrie 28, 2015 · 11:50 am

    Haine grele -3

    O maşină opreşte într-un târziu la poartă. Din ea coboară vesele două fete blonde, cu ochi mari şi zâmbete luminoase. Deschid poarta cu zgomot şi aleargă fericite pe alee. Câinele latră vesel în lanţ. Când ajung la uşă scutură încălţările cu zgomot şi strigă:
    – Maamaaiiieee! Taataaiiieee! Pe unde umblaţi?
    Bătrâna aude şi se trezeşte speriată. „Au venit copiii şi eu n-am terminat nimic!” De emoţie o apucă tremuratul. Se ridică cu greu de pe pernă şi iese să-şi întâmpine odoarele.
    – Da, maie, scumpele mele! E aici măiţa voastră!
    _ Săru’mâna, mamă! Gata pregătirile?
    – Aproape, muică! Aproape! Ajunserăţi şi voi! Hai să vă-ncălziţi un pic c-oţi fi osteniţi de pe drum!
    – Acuşica, să descărcăm şi noi bagajele. Da tata unde e?
    – Era pe bătătură pe la oi, făcea un pic de curăţenie.
    – Nu se vede.
    – O fi plecat cu gunoiul. E căruţa în bătătură?
    – Da, nu e plecat. Lasă că-l găsim noi! Hai Dorele să descărcăm porbagajul.
    Dorel se conformează. Nu înainte de a-i da un îndemn soacrei.
    – Mămică, vezi de pune şi mata să fiarbă nişte ţuică de-aia de-a bună, de-a pus tataie deoparte astă-vară. Mi-e sete!
    Adevărul e că i se cam uscase gâtul de când nu băuse nicio înghiţitură de alcool. Până nu şi-au luat maşină abia îl aduna nevasta de prin şanţuri. Când s-au văzut cu ea în faţa blocului, muierea i-a spus scurt:
    – Din momentul ăsta, dacă mai bei, te-ai lins pe bot de tot ce-am adunat în viaţă. Ori te cuminţeşti şi ai grijă de noi, ori te las în şanţ. Acu’ te pui cu burta pe carte şi  înveţi să-ţi iei carnet. Eu nu voi pune în veci mâna pe volan să te aduc acasă, aşa să ştii!
    Normal că nu s-a lăsat de băut, doar nu era prost! A aprobat-o şi a doua zi a aterizat într-o margine de dâmb, undeva în drum spre casă. Acolo şi-a petrecut noaptea. Dimineaţă, când s-a trezit, nu mai avea nici pantalonii, nici pantofii, nici paltonul. Era însă plin de noroi din cap până în tălpi şi îngheţat bocnă. O săptămână întreagă a zăcut cu febră.

    Când a ajuns acasă, în halul în care era, nevastă-sa nici n-a vrut să-i deschidă uşa. A aşteptat pe scară până a plecat ea la serviciu şi le-a mituit pe fete să-l primească în casă. A făcut o baie şi s-a băgat în pat, apoi s-a rupt filmul. S-a mai trezit la spital după o săptămână. Singur. Făcuse aprindere la plămâni de la noaptea aia de pomină. Muierea şi copiii nu l-au vizitat nici măcar o dată. Nici un telefon să vadă cum se simte n-a dat, ingrata! Când s-a întors acasă era mai slab cu zece kg şi palid de ziceai că acu’ stă să moară. Sanda i-a deschis uşa, s-a pus în faţa lui cu toate cele 120 de kg ale ei şi mâinile în şold şi l-a întrebat:
    – Mai bei?
    – Mă. muiere, tu ce vrei să spui io acu? Că nu mai beau în viaţa mea nimic? Ştii bine c-ar fi minciună.
    – Bine. Ai voie să bei doar acasă, câte un pahar pe seară şi doar dacă beau şi eu cu tine. În cârciumă nu mai ai ce căuta. Dacă mergem la o nuntă sau petrecere, trebuie să fii în stare să mă aduci înapoi. Dacă se mai întâmplă o singură dată ce s-a întâmplat acum, să uiţi unde e uşa asta. Ne-am înţeles?
    Dorel era prea slăbit în momentul ăla să se certe cu ea. Nici n-ar fi avut câştig de cauză. A dat din cap, resemnat şi ea l-a lăsat să intre în casă. Fetele, mititele pe atunci, n-au vorbit cu el o săptămână. Ce le-o fi spus afurisita de muiere, ce le-o fi băgat în cap, n-o să ştie niciodată. Ştie doar că până nu le-a dat ea aprobare, nici măcar o cană de apă nu a văzut de la ele. A mai zăcut o săptămână în patul din dormitor, străin în propria casă. De câte ori striga la fete se făceau că nu-l aud, de voia s-o ia în braţe pe aia mică, începea să urle ca muşcată de şarpe.

    Îi venea să dea cu toate de pereţi, dar era suficient să se uite în ochii mici şi porcini ai nevestei lui care-l săgetau de sub sprâncenele încruntate, ca să-şi dea seama ce soartă îl aşteaptă de-ndrăzneşte să-şi dea drumul nervilor. Înghiţea în sec şi se ducea înapoi în camera de izolare. După ce şi-a revenit şi-a început din nou lucrul a încercat să mai vină acasă cu câte o sticlă de vin sau bere. În cârciumă n-a îndrăznit să mai calce, îşi ocolea vechii prieteni de pahar de departe. Ajunseseră toţi şantieriştii să râdă de el că e sub papucul nevestei! Să vină ei să stea cu ea dacă sunt aşa bărbaţi cum se dau!

    Dar acasă şi-ar mai fi pus şi el un păhărel. Mai venea frate-său de pe la ţară cu câte o damigeană de vin, o sticlă de ţuică de la ăi bătrâni. Dacă le lăsa în cămară şi bea doar la masă cum a promis, toate erau bune. Dacă îndrăznea să bea un pahar în plus înainte de-a ajunge ea acasă, ieşea un scandal de băteau vecinii în ţevile de la calorifer. Avea saşia lui de muiere un nas de copoi! Îl mirosea imediat! Se ducea, vedea că lipseşte din băutură, lua sticlele rămase şi vărsa tot în chiuvetă. Îi venea s-o strângă de gât la propriu!

    O dată chiar a încercat să-i sară în spate pe la spate s-o ia de păr şi să-i tragă câteva scatoalce, să-l ştie de bărbat! A şi reuşit să-i dea vreo doi pumni cât a luat-o prin surprindere. Dar şi când şi-a revenit ea şi s-a smucit o dată, a dat cu el de perete. Apoi i-a înfipt mâna aia bărbătească în gât şi l-a ţintuit acolo până a început să se zbată ca un pui de găină. Era să facă pe el atunci, a crezut că nu mai are scăpare! Zdrahoana nu zicea nimic, doar îl fixa cu privirea. Nu schiţa niciun alt gest, nu îi se mişcau nici măcar nările ca să se simtă că respiră. Doar strângea degetele ca pe o menghină în jurul gâtului lui şi-l fixa cu ochii ăia pe jumătate închişi în timp ce din colţul gurii curgea un firicel de sânge şi locul unde el o lovise cu pumnul începea să se umfle şi să se învineţească. Parcă nici n-o atinsese, nu simţea nimic!

    El dădea din mâini, din picioare, încerca să-i desfacă mâna cu toată puterea rămasă, iar ea parcă era un robot de metal cu picioarele sudate de mozaicul bucătăriei, decisă să-l bage cu totul în zidul de beton şi să-l uite acolo, să nu mai ştie nimeni de el. I-a dat drumul abia când ochii îi ieşiseră din orbite ca la melc. Brusc. El s-a prăbuşit pe podea şi ea i-a mai tras un picior în boaşe.
    – Data viitoare te omor. Atât i-a spus, iar pe el l-au trecut fiori reci pe şira spinării. A fost singura dată când a ridicat mâna să dea în ea. Şi-a învăţat lecţia şi de atunci nu i-a mai ieşit niciodată din cuvânt. Şi-a luat carnetul, plecau împreuna prin ţară, în mici vacanţe, în concedii, la câte un sfârşit de săptămână, râdeau, glumeau, se completau unul pe altul când erau în public, practic erau cuplul perfect. Nici s-o înşele n-a îndrăznit vreodată deşi ochii îi fugiseră de câteva ori la nurii unor colege mai feminine şi mai bine dotate ca zdrahoana lui pe jumătate bărbat. Se uita însă seara în ochii ei mici şi îngropaţi în grăsime şi avea senzaţia că deja ştie tot şi că, dincolo de rânjetul ce se voia zâmbet ochii îi şoptesc „Data viitoare te omor”.

    Se scutura Dorel ca de vise rele şi îi trecea îndrăgosteala pe loc. Cu timpul au început să bea cot la cot când prindeau ocazia. Niciodată însă nu mai uita de el şi nu mai ajungea să doarmă prin şanţuri. Se abţiguia, râdea, făcea glume porcoase şi mergea la culcare imediat ce ochii nevestei îl fixau. Atunci ştia că distracţia s-a terminat şi e cazul să bage cornu-n pernă şi să se trezească. A doua zi nici nu îndrăznea să se plângă de durere de cap! Lua pe furiş o pastilă şi un pic de cărbune medicinal, să-şi potolească stomacul, zâmbea şi părea că nimic nu s-a întâmplat.

    Doar la socru-său îşi mai permitea şi el să sară calul, uneori. Ştia că de faţă cu bătrânul jandarmul lui nu va scoate un cuvânt nici picată cu ceară. De-asta îşi şi permitea să comande de băut mai bine ca la el acasă.
    – Să vină tac-tu să scoată, mumă! Tu ştii că eu nu pot să umblu la damigeana de ţuică!
    – Mă duc să-l caut. L-am strigat şi nu-mi răspunde.
    – Du-te. O fi pe drum, cu vreun vecin, vezi şi tu. Eu la oi îl ştiam.
    – Tăticuleee! Ce faci, bre? Ştiai că vin şi te-ai ascuns? Hai de scoate colo un ibric de ţuică să fierbem, să bem şi noi, că-mi e sete şi frig de pe drum!
    În bătătura, prin ceaţa ce se tot aşeza valuri-valuri, doar tăcerea îi răspunde. În grajd calul fornăia pe nas, în cocină porcii se înghionteau unul pe altul încercând fiecare să intre la mijlocul grămezii să se încălzească, curcile îl priveau când cu un ochi când cu celălalt, curcanii se înfoiaseră şi gâfâiau ţanţoşi, încercând să-l impresioneze. Grivei dădea din coadă şi sărea bucuros în lanţ, dar nicio mişcare de om nu se simţea. Hm… ce ciudăţenie.
    – Bă, tăticule, bă! Pe unde eşti de nu răspunzi? Te ascuzi de musafiri, ai?
    Tot strigând intră în curtea animalelor. Aprinse becul în grajd şi-l întâmpinară doar vaca mugind şi calul bătând din copite, la poartea din vale uliţa era pustie. Nicio mişcare de drum. În dreapta porcii veniseră curioşi lângă gard, poate-poate or primi ceva de mâncare, iar oile rumegau liniştite, cu capul în pământ, fără să le pese că trece un om pe lângă ele.

    Doar undeva, aproape de iesle, berbecul împinge cu coarnele în ceva întins pe jos. De curiozitate, Dorel deschise poarta şi se apropie cu sfială de berbec. Când îşi dădu seama în ce loveşte berbecul, înlemni.
    – Săndicăăăă!! Fa, Sandă! Mămiiiccăăăăă! Ieşiţi fă afară, acu’! Ce dracu faceţi acolo?!
    – Ce-ai, Dorele, eşti nebun? Ce strigi în halul ăsta, să te audă satul?
    _ Hai, fă, afară, că tăticu e mort în bătătură!
    – Îuuuu! Ce zici tu acolo, Dorele? Ce zici?
    – N-auzi , fă, eşti surdă? Hai dracu’ncoa, că tac-tu e ţapăn în bătătură! Adu o lumânare să-i aprindem la căpătâi şi hai să-l luăm de-aci că îl face praf berbecul ăsta!
    _ Vai de capul meu, lumeeee! La ce venii io acas’ să-l găsesc pe taica mort! La ce nu ajunsăi mai devreme, să-l fi scăpat! Muuuumăăăă!! Făă, mumă! Fă, tu stai liniştită în casă şi taicuţul e mort pe bătătură?! Săriţi, lume, că muri taica!! Săăăăriiţii!!

    Un comentariu

    decembrie 27, 2015 · 12:18 pm

    Tăcere

    Ce-ar mai putea fi spus
    acum
    când puntea dintre noi
    s-a rupt şi a căzut
    cu zgomot surd
    peste mormintele
    uitate
    ale visărilor
    de ieri?
    Noi am rămas înstrăinaţi,
    eu pe un prag,
    tu pe alt prag
    şi-o lume-ntreagă
    între noi
    cu vise şi iluzii noi.

    Ce vis ar mai putea
    zbura
    fără de piedică
    la tine,
    când astăzi doar regrete
    ning
    şi numai moartea
    mai aşteaptă în
    colţul stâncii sângerii
    unde s-a sinucis iubirea
    ce-odinioară
    ne-a unit?

    Şi cui i-aş mai putea
    zâmbi
    când ochii tăi
    nu mă mai văd
    de când hultani cu
    negre aripi
    au fâlfâit îndoliat
    deasupra inimilor
    calde
    ce-au îngheţat
    cu un oftat?

    Azi doar tăcerea
    ne şopteşte
    şi ziduri grele
    se aştern
    ca un gheţar
    fără de viaţă
    peste-amintirile
    ce dor.

    Ce-ar mai putea fi spus
    acum
    când puntea dintre noi
    s-a rupt
    şi-mbrăţişările
    de ieri
    au dispărut în hău,
    tăcut
    iar tu şi eu
    nu suntem doi?

    5 comentarii

    decembrie 25, 2015 · 6:22 pm

    Bună dimineaţa, de Ajun!

    „A venit si-aici Craciunul
    Sa ne mangaie surghiunul.
    Cade alba nea
    Peste viata mea.
    Peste suflet ninge.”

    Cumva, am ajuns şi-n dimineaţa de ajun. Afară fluieră şi bat în tobe „colindători” fără ţară şi ţel. Fac zgomot, se-nvârt, se sucesc, cerşesc. Şi-atât.  Umplu oraşul de câţiva ani şi-omoară cu zgomotul lor copilaşul ce-odată s-a născut în iesle pentru mântuirea noastră. Azi totul înseamnă bani, totul se face pentru bani.

    Prin satele răzleţe încă se colindă cu bucurie şi pietate. Copiii încă se mai trezesc înfioraţi şi fericiţi, îşi atârnă pe umeri săcuie de lână, işi iau în mâini colinzile albe şi pleacă în cete, din casă în casă, să vestească naşterea lui Iisus. În sate răzleţe e încă veşnicie.

    Nici iarna nu mai e ce-a fost.  Întâmpinăm Crăciunul cu temperaturi de aprilie şi liliacul, nehotărât, habar n-are dacă nu cumva ar fi cazul să crape mugurul şi să elibereze floarea. I-am zis să fie cuminte, să nu se lase înşelat de-un soare ce-a îmbătrânit atât de tare încât habar nu are că ar fi cazul să se mai odihnească şi el, că e decembrie. Poate că planeta asta s-a apropiat prea tare de astrul zilei, de-i din ce în ce mai încinsă. Sau poate că noi alergăm prea grăbiţi către distrugerea ei.

    Nu ştiu, din nou,  când a trecut anul acesta. De câţiva ani am pierdut cu totul noţiunea timpului şi odată cu ea liniştea. Trăiesc ca şi planeta asta pe repede înainte, înfrunt, fără să-mi dau seama cum reuşesc, supărări şi piedici unele după altele şi abia apuc la sfârit să răsuflu uşurată pentru câteva zile. Nu mai spun că a fost cel mai greu, de câtiva ani Dumnezeu se încăpătânează să-mi demonstreze că se poate şi mai rău!

    Moşul o să mă ocolească şi anul ăsta. Se pare că n-am fost niciodată pe lista copiilor cuminţi. Nu-i nimic, Moşule, oricum nu în tine cred eu, ci în pruncuşorul ce plânge-n iesle pe paie reci. El nu m-a dezamăgit niciodată, tu da.  Te-am şi crezut, te-am şi aşteptat, doar Dumnezeu ştie cât. M-ai ocolit de fiecare dată. Acum, şi de-ai veni aş ţine uşa încuiată.

    Regret azi că v-am dezamăgit şi v-am cam neglijat în ultimul timp. Mi-am luat o pălărie mult prea mare pentru puterile mele şi am sfârşit prin a neglija ceea ce-mi făcea mai mare plăcere. O să mă străduiesc să schimb lucrurile. Ştiu, am spus asta şi anul trecut şi nu mi-a ieşit deloc, dimpotrivă, n-am mai apucat să vă mai citesc decât sporadic. O să încerc să fac să-mi iese anul ăsta.
    Vă mulţumesc tuturor pentru că sunteţi prietenii mei, încă mă mai citiţi şi-mi sunteţi alături chiar de ajung atât de rar pe aici şi vă doresc sărbători binecuvântate, cu veselie, pace şi căldură în case. Să preţuiţi fiecare clipă alături de cei dragi vouă, să iertaţi şi să vă iertaţi pe voi, să aveţi parte numai de bine şi fericire!

    Crăciun fericit, dragii mei!!!

    9 comentarii

    decembrie 24, 2015 · 7:43 am

    Vine Crăciunul

    Vine Crăciunul.
    Soarele îngroapă sub razele lui prea calde pentru decembrie, toate temerile oamenilor. E o vervă/fierbere/agitaţie demnă de cauze mai bune. Pieţele gem de oameni grăbiţi, sau nu, în magazine arhipline se cântă colinde, oamenii caută înfriguraţi printre rafturi, porcii-au crescut cât viţeii în cinstea acestui Crăciun, pe umeri puternici se plimbă jamboane uriaşe, podoabe strălucitoare-ţi iau ochii, brazi îmbrăcaţi în ace verzi te-mbie din parcări, ecrane mari repetă la nesfârşit aceleaşi imagini, lumea se-nghesuie lângă coşuri imense de sutiene roşii, de chiloţi roşii, bomboane colorate, stele de crăciun, ciocolată, scorţişoară, prăjituri, jucării, copii nerăbdători, strălucire, standuri de cărţi cu cărţi, fără cumpărători, restaurante pline, tineri veseli în ele, mcdonalds, pizza, aripioare picante, şaorma, râsete, veselie, maşini în parcare, maşini pe stradă, nervi, blocaje, mâini frecate, ochi strălucitori de comercianţi, cheltuială, profit.
    – Cum dai nucile, mamaie?
    – 25 de lei kg de mieji, maică şi 10 lei astea în coajă. Mâinile mamaiei sunt negre şi aspre, cu unghii negre. Duc la buze o ţigară groasă şi tremură cât femeia trage din ele cu sete. Ochii mici, sfredelitori, te privesc cu neîncredere. Merită, oare, să sacrifice jumătate de ţigară pentru tine? Eşti serios, cumperi cu adevărat, sau doar întrebi ca mulţi alţii înaintea ta?
    – Dă-mi şi mie 2kg în coajă. Ochii negrii strălucesc. Ţigara arde singură, resemnată, de o bordură.
    _ Stai cu maica, să mă duc să aduc, că le-am ascuns. Că ne omoară cu poliţia, mămică, de zece ori pe zi ne gonesc şi ne aruncă marfa! De parcă mare lucru am avea de vânzare. Că dacă n-ar fi nucile astea, n-aş avea pe ce face un ban!
    Lângă ea, un bătrân gârbovit vinde grămezi mic de usturoi, flori de sunătoare şi leuştean uscat. Te priveşte cu jale şi tace. Nici să vorbească nu mai e în stare. La următorul colţ două ţărănci cu broboadă te-mbie cu trei pungi larg deschise din care se iţesc cotoaiele pârlite ale unor păsări proaspăt tăiate.
    – Sunt proaspete, maică! Dimineaţă le-am tăiat! Uite ce grăsime au! Crescute în curte, măicuţă, nu cu chimicalele ăstora!
    Lângă ele, pe un scăunel improvizat, alta vinde ouă proaspete dintr-o găletuşă de plastic şi lapte de vacă în sticle mari, de suc.
    Vizavi, pe tarabe mari de piatră zâmbesc roşii de import, şi ardei graşi ca pepenii roşii tot din import, şi cartofi de import, şi mandarine, portocale, minole, struguri, banane, rădăcini de ţelină imense, ridichii, morcovi, kiwi, rodii, dovlecei, castraveţi, toate de import. Au preţuri la vedere, pe măsură. Pe lângă tine trece zgribulită, pe jumătate îngheţată, tremurând din toţi muşchii o bătrână cu palton negru. Mâinile-i sunt vineţi, ochii lăcrimează, buzele tremură, nasul e roşu. Strânge în pumni câteva legături de verdeaţă.
    – Ia cu maica şi de la mine! Ia să-ţi dea mămica verdeaţă proaspătă! Un leu legătura, măicuţă! Uite ce mare el! Un leu, să plec şi eu acasă, c-am îngheţat de tot, copilului meu! Vai de păcatele mele de amărâtă…
    – Ia şi de la mine, cucoană! Mărar uscat, urzici proaspete, fasole uscată, napi.
    Mâini aspre, murdare, îngheţate, ochi înlăcrimaţi, tremur, frică, priviri furişate, tristeţe. Peste ele clipesc vesele beculeţele instalaţiilor de brad, moşi crăciuni pântecoşi de plastic chinezesti, cu zâmbete mari vopsite pe sub bărbi albe, cântă jingle bells, copiii privesc curioşi la maşinuţe frumos ambalate în cutii de carton colorat, lumânări decorative, artificii de pom, beteală.
    Vine Crăciunul. Acum 26 de ani tinerii mureau în stradă ca noi să avem dreptul să cumpărăm strălucire. Să avem dreptul la bomboane de pom, la portocale, banane verzi, zahăr, carne. Acum cumpărăm fără discernământ lucruri de plastic, inutile, E-uri, aditivi, afânători. Ne-am condamnat bătrânii la dispariţie, copiii la suficienţă, tinerii la moarte în localuri ca nişte bombe cu ceas.
    Vine Crăciunul. În Piaţa Universităţii, cu mare pompă, politicieni în costume Versace depun coroane de flori. Fanfara cântă, detaşamentul de gardă dă onorul. Acum 26 de ani acolo mureau tineri liberi. Gloanţele zburau printre trecători şi din când în când se rătăceau în inimi calde. Teroriştii pândeau nevăzuţi, de pretutindeni. Steaguri fără stemă fluturau ferestre deschise spre cer, din piepturi se înălţau strigăte de libertate.
    Vine Crăciunul. Dosarul revoluţiei s-a închis definitiv. Nimeni nu-i vinovat. Nimeni n-a tras băi, în voi! Aţi visat! Eraţi prea îmbătaţi de libertate! Nu v-aţi trezit nici acum. Ce tancuri? Ce soldaţi? Ce arme? Vedeţi-vă, mă, ponosiţilor de treabă! Nu vedeţi ce zdrenţăroşi sunteţi? Ce-aţi făcut voi, băi, în 26 de ani, de când v-aţi clamat libertatea? Ce, n-aţi avut destulă libertate? Luaţi de-aici! Strigaţi, sunteţi liberi! Nimeni nu vă bagă pumnul în gură! Hai, strigaţi!
    Vine Crăciunul. S-a schimbat codul fiscal. Avem taxe şi impozite. Multe şi mari. Mai multe şi mai mari. N-ai venituri, ai taxe, nu trăieşti în România, ai taxe, vorbeşti româneşte, ai taxe, gândeşti româneşte, ai taxe, flămânzeşti româneşte, ai taxe.
    Vine Crăciunul. Parlamentul şi-a suplimentat bugetul cu 18 milioane de lei, parlamentarii şi-au tras pensii speciale pe măsura lungimii somnului în fotoliile casei poporului ce nu mai e a poporului. Subvenţia pentru bugetul asigurărilor sociale este cu 22.4% mai mică, în situaţia în care veniturile totale ale acestui buget sunt cu 4,7% mai mici şi se vrea o indexare a punctului de pensie de 5%. Poate mai dispar şi din pensionarii ăştia, că-s prea mulţi şi prea flămânzi. Senatoare fără obraz ies în faţa prostestatarilor să le strige că-s proşti şi-n faţa camerelor de filmat să-şi proclame dreptul de a avea venituri mai mari, ca să aibă putere să ne strige că suntem proşti.
    Vine Crăciunul. Răniţii încă ne mai mor. Noi dormim. Visăm la un ospăţ pantagruelic şi suntem cuprinşi de-o letargie soră cu moartea. Colindători încă mai bat la uşi închise. Leru-i ler!

    6 comentarii

    decembrie 22, 2015 · 7:48 am

    Haine grele- 2

    • Ia, te aşteptam, Moarte. Fată, sinceră să fiu, nu prea mă mai amuz ca la început. Prea au devenit ăştia resemnaţi cu toţii. Ce-ai zice să verifici lista aia, nu poţi face loc pentru încă un suflet? Plătesc bine, ştii şi tu că nu-ţi rămân niciodată datoare!
    • Hai că o să mă uit şi-ţi fac şi hatârul ăsta, dacă pot. Acum rămâi cu bine, că am o livrare urgentă de făcut!

    A zburat grăbită moartea, şi-a frecat mâinile bătrâneţea. Ştia ea ce ştia, că moartea se ţinea tot timpul de cuvânt. Dacă-i promisese, atunci se va întoarce, cu siguranţă!

    Şi s-a întors moartea într-o iarnă, pe la Crăciun, aşa. Tocmai ce tăiaseră oamenii porcii de ignat, cârnaţii atârnau cuminţi unul lângă altul pe culme, la uscat, şuncile se macerau în borcanele cu sare şi usturoi de belşug, sarmalele fierbeau la foc domol, cozonacii se coceau în cuptoare, colacii râdeau aurii în târne, aşteptând să fie împărţiţi, copii suflau pe geamuri făcând cercuri mari de abur pe care le curăţau apoi cu degetul, aşteptând să ningă ca să poată lustrui tălpicile săniilor pe coastă, satul se pregătea de sărbătoare. Era aşa o tihnă mare şi-o voie bună cu miros de fum alb de brad şi ţuică fiartă pe plită, amestecate cu mâini îngheţate, behăitul oilor din târlă, mugetul vacilor ce-aşteptau să fete cu ugerele fierbinţi pline de lapte gras, căciuliţe şi veste de lână, broboade trase peste ochii şi gurile bătrânelor ce-şi iţeau capetele pe după garduri când trecea pe drum câte o jună cu genunchii roşii la vedere. Până şi bătrâneţea Măriei adormise la căldurică, pe cuptorul încins.

    Mărin îşi făcea de lucru prin târla oilor. Le curăţa ieslea şi aduna beţele lucioase ale cocenilor goliţi de frunze. Mai striga la câte o oaie, le căuta ugerele pline pe sub lâna lungă, să vadă când o să fete, se mai contra cu berbecul. Îi plăcea să-l ţină de coarne şi să-l simte cum se încordează şi-mpinge în joacă în palmele lui. Şi berbecul ştia de joacă şi-i era drag să-l privească, falnic, cu coarne întoarse şi privirea atentă prin târlă. Când nu-l băga în seamă, dragul de el venea prin spate şi-i trăgea câte un cap în turul pantalonilor, să ştie cine-i şeful acolo. Mărin râdea şi-l înjura în glumă, iar berbecul mai lovea o dată. Era o prietenie ciudată între ei, încă de pe vremea în care, mieluţ cu pete negre pe botic fiind şi iarna cruntă atunci când s-a născut, Mărin l-a învelit în cojoc şi l-a luat în casă. să-l încălzească lângă plită. Berbecuţul s-a încălzit şi i-a venit foame. Cum Mărin stătea pe marginea patului cu saltea de paie şi picioare bine înfipte în pământ, s-a dus la el şi-a început să-i sugă din dimia pantalonilor. Atunci sufletul omului s-a topit şi mielul a scăpat de cuţitul ce l-ar fi aşteptat de paşti cu siguranţă. A crescut berbecul ăsta mai mult în casă şi-n braţe de om şi iată, au trecut de-atunci cinci ani şi tot în bătătura asta este.

    Tare-i mândru Mărin de gospodăria lui frumoasă. Mult a muncit până a ajuns aici. Nimeni nu ştie câte zile a tras nemâncat şi câte nopţi n-a dormit să pună ban pe ban să dea şi el înainte. Sărac lipit pământului a fost! A crescut orfan, din mila neamurilor şi s-a însurat devreme să aibă şi el un suflet cald lângă el, să aibă cui să-i spună când îl doare şi pe umărul cui să plângă când viaţa îl îngenunchiază. Nu-i vorbă, c-a avut şi noroc. Bună i-a fost Măria, bună şi iubitoare! A tras cu el în rând la coasă şi la sapă, a pus cărămidă pe cărămidă, a ţinut casa ca paharul şi-a îmbrăcat-o cu mâna ei. Mulţi le-au scos vorbe şi i-ar fi vrut îngenunchiaţi şi despărţiţi, dar nu le-a ieşit! Ei s-au ştiut doar unul pe celălalt şi au dat înainte. A fost greu, a fost şi frumos. Nopţile cu lună petrecute în câmp, la păzit grădina, culcaţi pe ţol, unul lângă altul, sub cerul cu toate stelele lui, când se iubeau cu patimă şi nu-i ştia decât luna cu lumina ei şi sfinţii din cer, zorile care-i prindeau adormiţi şi-i acopereau cu roua lor, de-i împingea unul în altul până se făceau tot unul, bucuria cu care se trezeau dimineaţa şi cum se învârtea ea fericită pe lângă foc să pregătească prânzişorul cât soarele încă nu se trezise, ca să apuce să muncească pe răcoare, până nu cădea căldura peste creştete în crucea zilei. Numai pentru asta şi-a meritat toată truda!

    Au ridicat zidurile casei cu mâinile lor, şi-au făcut şi ei copil, să aibă cine-i moşteni şi acum nu le trece nimeni pe dinainte. E mândru şi de fata aia a lui, deşi habar n-are cum de-a ieşit aşa, omănoasă, de seamănă mai mult cu un bărbat decât cu o femeie. Da’ las că bună a fost aşa. A ştiut el Dumnezeu când le-a trimis-o! Cât doi băieţi a făcut şi mult ajutor au avut din partea ei. Când erau ei plecaţi la câmp, singură ţinea gospodăria! Nu s-a plâns niciodată. A muncit ca un bărbat, cot la cot cu ei şi când a fost să se mărite l-a ascultat cum n-ar fi ascultat alta! El i-a ales bărbatul şi n-a ales rău, uite-o fericită!A avut şi ea, ca alte fete, unul de care s-a îndrăgostit în tinereţe. Un ingineraş pe care-l lua vântul pe sus când suflai peste el. Le stătea rău împreună, ea un zdrahon de fată iar el o răgălie de om palid şi neputincios. Cum ar fi făcut casă cu el? Da, fata a fost cuminte. L-a lăsat să plece şi l-a luat pe ginerele ăsta de l-a ales el. Sărac a fost şi ginerele, dar nu mai conta, că aveau ei de toate de acum. Dar era înalt, prezentabil, maistru la intreprindere, om dintr-o bucată. I-a dat zestre bună şi acum are două nepoţele de se uită la ele ca la soare! Asta-i viaţa, oameni buni. Să tot trăieşti!

    Fruntea i se întunecă de umbra unui gând. Ce-o să facă el cu muierea asta a lui, că în curând rămâne fără ea!? O vede cum se topeşte pe picioare şi-a ajuns umbra a ce-a fost odată Măria lui iubăreaţă şi harnică. Acum, când iese afară, în aerul tare al dimineţii, pune cojocul pe ea şi pe cap leagă trei broboade groase! Nu e zi de la Dumnezeu să nu se plângă c-o doare capul! La vară, fie ce-o fii, o duce la băi! O s-o pună pe fie-sa să-şi ia concediu să vină să aibă grijă de casă şi gospodărie şi-o duce la Techirghiol, să vadă şi ea marea şi să facă băi cu nămol. Şi-aşa, până acum n-au ştiut decât să muncească, e cazul să se mai răsfeţe amândoi.

    A venit timpul să aibă grijă de ei acum. O să vadă ce face cu animalele astea, la anul o să le mai reducă, iar pământul o să-l treacă pe tot ginerelui, să-l mai muncească şi ei. O să-şi păstreze o văcuţă, zece oi, un porcuşor, calul şi grădina din vale, din marginea satului. Le ajunge atât. Cu câteva gâini şi curci se descurcă de minune. Au muncit destul. Uite cât de greu e de unul singur pe bătătură, să cureţe, să dea de mâncare tuturor animalelor, să le care apă, să cureţe din nou. Nu apucă să intre în casă la căldură decât la masă. I-au crăpat mâinile de ger şi-l dor ca naiba când pune mâna pe coada lopeţii şi pe găleata de apă. Are crăpături adânci din care dă sângele când strânge pumnul. Ce-o fi greşit el în viaţă să se chinuie aşa acum?

    Ceaţa vine valuri-valuri peste bătătură, peste curcile zgribulite, peste om şi oi şi aşează ace mari, albe de chiciură pe garduri, iesle, în lâna oilor, pe sprâncenele şi barba bărbatului. Un frig mare îi trece ca un fior pe spate şi-o durere ascuţită prin piept. Se opreşte, priveşte speriat în jur şi-ncearcă să respire repede, să-şi acopere durerea aia ca o gheară înfiptă în piept. Prin minte îi trece o spaimă şi-un gând îngheţat ca ceaţa ce se lasă peste sat. „Ce mama mă-sii e asta? Doamne, ce-ai de gând cu mine??” Lângă el, oile rod liniştite capetele subţiri şi moi ale cocenilor golaşi. Răsuflarea lor caldă iese în abur pe nări şi umezeşte lemnul ieslei ce-ngheaţă aproape instantaneu. Berbecul îl priveşte ciudat. Undeva, în văzduh, ascunsă în ceaţă, croncăne speriată o cioară. Cocoşat de durere, bărbatul se lasă uşor într-un genunchi, apăsând tare cu mâna locul dureros din piept. Inima se zbate să iasă afară, picioarele i-au îngheţat şi-au înţepenit, aerul nu-i ajunge. Deschide gura larg, să-l soarbă cu sete, să-şi umple plămânii ce refuză să se mai mişte. Corpul i se înmoaie şi omul cade pe o parte, privind cu ochi fixi un petec lăptos de cer pe sub care vede umbra întunecată a morţii şi-i simte răsuflarea îngheţată pe faţă. Moartea întinde mâna şi-l atinge, furându-i sufletul. „Ce-ai de gând cu mine, Doamne? Ăsta să fie sfârşitul? Cui rămâne Măria mea??”

    Ultimul gând şi-ultima întrebare zboară speriate în urma morţii ce-şi ia tainul de vieţi nerânduite. Găsise loc pe răbojul ei tocmai pentru sufletul lui. Pe prispa rece, învăluită în ceaţă, Bătrâneţea, parşivă, hohoteşte. În casă, moleşită de căldură, cu o durere insuportabilă în ceafă, Măria şi-a pus un pic capul pe pernă şi-a închis ochii. Nici o umbră nu i-a întunecat gândurile, în afara durerii ce-i devenise chiriaş permanent. În sobă arde vesel focul, pe plită fierbe bolborosind oala cu sarmale, pe margine stă la cald cana de ceai din care să se încălzească Mărin când va intra în casă. Miroase a pâine proaspătă, sarmale, cozonac dospit şi-a Crăciun. Afară, între oi, miroase a moarte.

    *

    Va urma

    10 comentarii

    decembrie 21, 2015 · 10:16 am