La biserică

Abia s-a crăpat de ziuă şi bătrânii deja trebăluiesc pe afară. Mamaie pregăteşte de zor toate cele trebuitoare mersului de biserică.  Umblă încet, cu grijă, să nu-şi trezească încă odorul. Tataie e deja în curte, la animale.

În coş se adună pe rând colaci, cozonac, sarmale, ouă roşii, lumânări pentru cei duşi, şervet alb. Se opreşte bătrâna o clipă şi oftează cu privirea dusă undeva departe şi mintea înapoi în anii fericiţi. Sunt cinci ani de când nu a mai schimbat haina de doliu. Când i-a murit Miţa, fata cea mare, a crezut că viaţa ei se termină acolo. Nu s-a terminat. A dus-o la groapă într-o joi ploioasă şi rece şi când s-a întors acasă s-a pus în pat, a închis ochii şi a aşteptat să moară şi ea. Cum era să-şi lase copila singură cu un prunc nenăscut în braţe, acolo, pe cărări rătăcite în lumea de unde nimeni nu s-a mai întors? Nu a putut muri. Rămâseseră ceilalţi trei copii şi o droaie de nepoţi neastâmpăraţi ce-i ocupau timpul cu năzdrăvăniile lor şi a uitat să mai moară.

Sufletul i-a rămas însă ars, iar sufletul ăla ars nu o lasă să dea jos haina neagră, de veşnic doliu. Cât era de tăcut moşul ei, mai tăcut s-a făcut de atunci. Au uitat să se mai bucure de viaţă amândoi. Oftează prelung, din toată inima- aşa, să se scuture de gânduri şi să revină cu picioarele pe pământ.

Oleleee, că târziu s-a mai făcut! Trebuie să se grăbească dacă vrea să ajungă la biserică înainte de a începe popa să cânte.  Intră uşor în camera în care pitica încă mai doarme. O sărută uşor pe frunte.

„Ce faci, mamaie? Mergem la biserică?” Ochişorii sunt larg deschişi de cum simte răsuflarea caldă pe frunte. Cu cine o semăna fata asta mică, cu ochii ei verzi ca iarba câmpului abia răsărită primăvara? Ei toţi au  ochi albaştri şi sunt mândri de culoarea lor. Şi nurorile  s-au nimerit la fel – cu ochii lor şi nepoţii ceilalţi au toţi ochi albaştri. Numai mogâldeaţa asta o priveşte cu ochi în care culorile  se schimbă de la albastru la căprui ca apele Jiului pe furtună.

„Mai dormi, mamaie, mă duc singură.”

„Nu vreau, mi-ai promis! Trebuie să mă iei şi pe mine!” 

„Atunci hai repede, copilul meu, că e târziu tare şi începe taica popa slujba fără noi! Să te spele şi să te îmbrace mamaie.”

Nu le ia mult îmbrăcatul. Ciorăpeii, rochicioara, un flaneluţ că-i rece dimineaţa, o băscuţă pe cap, sandalele în picioare şi gata.

„Sunt frumoasă, mamaie?”

„Eşti, scumpa mamei! Cea mai frumoasă eşti! Hai acum să nu întârziem.”

Mamaie acoperă  coşul cu bucate cu un stergar alb şi îl ridică în cap. Cu pitica de mână păşeşte drept şi maiestuos pe poartă.

„Nu e greu mamaie să-l duci aşa? Nu te doare capul?”

E slăbuţă tare mămăiţa. Cu cămaşa ei de pânză tesută în casă, largă şi cu fusta înfoiată, nu-ţi dai seama, dar umerii se iţesc plăpânzi sub pânza cămăşii.

„Nu e greu, maică. M-am învăţat. Viaţa e mult mai grea… Dă mânuţa la mine, să nu te calce cineva pe drum.”

Puştioaica se uită în jur. Cine să o calce? Drumul e pustiu.  Prin curţile pe lângă care trec oamenii îşi vă de treburile lor. Câte o fată mare mătură pe la poartă cu un măturoi imens, stârnind uşor praful. Acum se mătură, cât pământul e încă reavăn de rouă, pe urmă s-ar îneca tot satul în praf.

Biserica e aproape, doar dau colţul de două ori şi se iveşte cu poarta ei albă de zid cu clopot deasupra. E plină curtea de femei cu cârpe înflorate şi copii gălăgioşi. Vocile se aud de departe ca zumzetul unui stup de albine spart din când în când de câte un ţipăt de copil în timpul jocului. Mamaie grăbeşte pasul.

” Nu mai avem, maică, unde să punem masa! O să găsim totul ocupat.” – Prind un loc aproape de poartă, cele bune, de lângă scările bisericii sunt toate ocupate.

Iarba e parcă mai verde şi mai grasă în curtea bisericii. De-a lungul aleii femeile îşi asezaseră deja mâncarea. Pe ştergare înflorate întinse pe jos tronează colaci rumeni cu lumânări înfipte în ei şi cu câte o lingură de colivă stingheră pe fiecare. Alături ouă roşii, felii de cozonac sau alte prăjituri ce ademenesc copiii făcându-le cu ochiul, oale de pământ în care încă abureşte ciorbă ori sarmale, farfurii cu friptură, sticle de vin. Un adevărat festin. Din loc în loc flori de liliac parfumate, sau narcise delicate înfrumuseţează cu prezenţa lor stergarul câte unei femei. Hărmălaia şi mişcarea continuă ameţesc pitica ce rămâne aproape paralizată şi stingheră într-o margine, privind cu nesaţ şi uimire la tot ce se intâmplă.

„Hristos a înviat, Ioană! Ai venit cu nepoata?”

„Adevărat a înviat! Păi crezi că am mai scăpat de ea?”

Mâinile mămăiţei parcă au prins viaţă abia acum. Se mişcă repede, scoţând din coş tot felul de bunătăţi. Pe o crenguţă curăţată stau înfipte trei mere.

„Vreau şi eu măr, mamaie!”

„Îţi dă mama, aşteaptă să le sfinţească popa întâi!”

„Dar mi-e foame…”

„Aşteaptă, mamă, aşteaptă… nu e frumos să facem mofturi aici. Ne vede Dumnezeu şi se supără.”  Tace şi înghite în sec, copila. Cum să-L supere pe Dumnezeu?

„Sărut mâna, mamă! Cristos a înviat! Hai că te ajut eu să întinzi mai repede, că acum iese popa. Vezi că e şi naşa Viorica un pic mai încolo, să nu uiţi să treci şi pe la ea. Eşti cu Luci? Când au venit?”

Vorbele se succed repede în timp ce Adelina, aplecată deasupra ştergarului întins pe jos aşează cu mişcări iuţi lumânările şi feliile de cozonac pe colaci.

„Adevărat a înviat, maică! O să mă duc şi pe la naşa, după ce trece popa. Da’ tu ai venit singură? Copiii unde sunt?”

Bătrâna face ochii roată încercând să-şi zărească nepoţii în mulţimea de copii care se joacă pe iarbă.

„Sunt pe-aci, pe undeva. Se joacă şi ei…”

Deodată toată lumea amuţeşte. Pe treptele bisericii joase a ieşit preotul îmbrăcat în odăjdii strălucitoare. Zâmbeşte şi înclină capul când în stânga, când în dreapta, salutând femeile cunoscute. Are o cruce mare în mână şi pare desprins din icoană, cum stă acolo, în uşa bisericii cu soarele scânteindu-i în florile hainelor preoţeşti. Pitica se lipeşte de bătrână. Nu-i plac popii, o sperie.

Preotul începe să cânte pe nas, cu voce puternică care răsună până, hăăăt departe peste sat. După el ţârcovnicul îi ţine isonul cu glas subţirel, ducând în mână cădelniţa cu fum de tămâie şi o căldăruşă cu apa în care stă înfipt un mănunchi de busuioc legat cu aţă roşie. Încet, ca în vis, trec pe la fiecare stergar şi popa citeşte cântat pomelnicele scrise dinainte de fiecare femeie în parte. Toţi copiii s-au adunat ciopor pe lângă mamele sau bunicile lor. Doar cei mai năzdrăvani îşi dau coate şi râd pe înfundate până simt asprimea palmei părinteşti pe ceafă.

Timpul parcă s-a oprit în loc şi doar soarele dimineţii ridică uşor roua de pe firele de iarbă cu razele lui strălucitoare şi din ce în ce mai calde. Nimeni nu se mai grăbeşte, doar stomacul copilei începe să dea semne de nervozitate după ce l-au chinuit atâtea arome şi atâtea bunătăţi văzute. Îi vine să plângă, dar îşi înghite lacrimile. Dacă se supără Dumnezeu? În sfârşit a trecut şi de ele popa. Mai are doar câteva coşuri mai întârziate de citit, apoi aşteaptă tura a doua, cu cele care nu au mai avut loc să-şi întindă bunătăţile acum. Dacă au lenevit mai mult acasă…

Preotul intră în biserică iar femeile se grăbesc din nou să împrăştie colacii aduşi. Toţi copiii se înghesuie să prindă un colac şi-un ou roşu. Mai ales ouăle sunt vânate. Se strâng după aceea să le ciocnească în spatele mamelor, pe iarbă. Se întrec. Care sparge mai multe ouă se alege cu buzunarele pline. Aşa-i regula, oul spart merge la câştigător. Se alege şi pitica cu un colac şi o felie de cozonac de la naşa. Bâguie şoptit un „bogdeaproste” mic.

„Sărut mâna, naşă! Hristos a înviat!”

„Adevărat a înviat, fină! E fata Vioricăi?”– întreabă naşa mângâindu-i părul.  „Să treci cu ea pe la noi după masă, să-i dea naşa ceva bun.”

„Trecem naşă, trecem…”

Mesele se strâng la fel de repede cum s-au întins. Fiecare femeie se grăbeşte către casă unde o aşteapta o mie de treburi şi restul familiei să pună masa. În locul celor strânse se întind altele noi. E un du-te vino de sărbătoare cu parfum de liliac, straie înflorate şi copii gălăgioşi. Deasupra din cerul înalt cu soarele lui strălucitor priveşte peste sat cu îngăduinţă şi răbdare, Dumnezeu.

Mână în mână, bunică şi nepoată se îndreaptă uşurel către casă. Aventura s-a terminat.

„Hristos a înviat, daică Ioană!” „Adevărat a înviat, daică!”