Arhive lunare: Noiembrie 2013

Întunericul

În dimineaţa aceea i-a fost mai rău ca altă dată. O vineri grea, în care durerea nu numai că voia să-şi facă simţită prezenţa, ci avea chef s-o tortureze. S-a ridicat cu greu, a pregătit micul dejun, a dus copilaşii peste stradă la grădiniţă şi s-a întors să pună o oală cu mâncare la foc şi să facă curat. El trebuia să apară de la serviciu şi totul trebuia să strălucească până atunci, dacă voia linişte în casă. Erau atât de multe de făcut şi ea se mişca atât de greu… A apucat să aleagă nişte fasole, să pună oala la foc. S-a aşezat apoi un pic, să-şi tragă sufletul şi să lase piafenul luat să-şi facă efectul. Nu ştia de ce, în dimineaţa aceea durerea nu voia s-o lase deloc. A mai luat un piafen. De-a lungul lungilor luni de când hernia de disc o chinuia, piafenul devenise prietenul ei fidel, un soi de bomboane cae nu-şi mai atingeau demult scopul decât luat în cantităţi duble. Stomacul o durea, de mâncat nu putea mânca nimic, durerea îi dădea stări de greaţă violentă, ce-i întorcea stomacul pe dos. Nu reuşise decât să facă paturile. În garsoniera micuţă în care erau obligaţi să-şi ducă existenţa, cele două canapele pe care îşi împărţeau somnul scârţâiau nemulţumite de fiecare dată când trebuia să se întindă seara sau să se strângă dimineaţa. Aproape că ducea dorul patului de acasă pe care nu era nevoită să-l ridice şi să-l coboare zilnic. A uitat cum trece timpul. S-a auzit cheia în broască şi soţul, nervos, privind-o urât, a intrat în casă. 

  • Păi da, dormi! Nu ai avut o noapte întreagă la dispoziţie! Putoarea dracului…

Asta a fost în loc de bună dimineaţa.

  • Nu dorm, mă doare rău spatele. Iartă-mă, nu ştiu când a trecut timpul. Nu am reuşit decât să pun oala la foc. O să fac curat acum.

  • Acum, când trebuie să mă odihnesc eu! Te doare spatele, dumnezeii mă-tii cu spatele tău cu tot! Ai dormit ca mine pe scândură azinoapte!

  • ……

Nu mai îndrăznea să spună nimic. El avea chef de ceartă şi orice i-ar fi spus, nu ar fi făcut decât să amplifice conflictul. Aşa că a tăcut şi cu greu, s-a ridicat  să-şi termine curăţenia. A adunat hainele, le-a aşezat  la locul lor şi a luat mătura. Nervos şi nesatisfăcut, el a intrat în bucătărie. „Ar fi trebuit să spăl vasele înainte”, s-a gândit ea. Acum nu mai îndrăznea să intre în bucătăria minusculă, să fie atât de aproape de el. Tăcerea apăsătoare era spartă din când în când de câte un oftat prelung şi un geamăt scurt, menite să-i uşureze suferinţa. În bucătărie, cu chef de scandal, el fierbea de nervi. Oftatul acela chinuit, de femeie bătrână şi neputincioasă îl scotea din minţi. Era cu 10 ani mai mică decât el, dar era deja o epavă. Simpla ei prezenţă îi dădea o stare de nervi greu de descris. Oala fierbea liniştit lângă el. Avea nevoie să-i adauge cineva apă, dar aia nu avea de gând să se arate prin bucătărie. Să vezi ce-i face dacă strică aşa mâncarea.

Ea continua să-şi facă de lucru în cameră. Îi venea să urle de durere. Mătura o lăsase cocoşată şi nu reuşea să se mai îndrepte deloc. Stătea sprijinită de spătarul unui scaun, respirând greu, cu lacrimile curgând pe obraz, încercând să se îndrepte, să-şi mişte picioarele înfipte ca nişte cuţite ascuţite în şolduri. Rămâsese blocată şi nu îndrăznea să ceară ajutor. Stătea acolo plângând de durere, neîndrăznind nici să respire. La un moment dat a simţit cum îi zboară pe la ureche oala fierbinte. Toată casa s-a umplut de aburi şi de boabe de fasole umflate. Oala s-a izbit cu zgomot de perete şi i-a lăsat smalţul pe linoeumul ud şi fierbinte.

  • Tu-ţi morţii mă-tii de putoare împuţită! Nici să găteşti ceva nu eşti în stare!

Pumnul a plecat nervos, descărcând în capul ei toţi nervii ce s-au adunat fără motiv în timp ce omul fuma stând degeaba în bucătărie. Ea nu a reuşit nici măcar să ridice mâna să se apere. Cu toată voinţa de care mai era în stare, a făcut doi paşi până la pat şi s-a lăsat să cadă acolo, cu faţa la perete, aşteptând cu resemnare deznodământul. Nu-i mai păsa de nimic. Nici de oala împrăştiată prin casă, nici de munca ei, nici de loviturile pe care ştia că le va primi în continuare. A închis ochii lăsându-se pradă durerii. La un moment dat totul în jur s-a întunecat şi a simţit cum se afundă într-o noapte binefăcătoare în care orice durere s-a pierdut. Nu mai exista nimic în jur, doar sufletul ei eliberat, se ridicase în întuneric, golit de gânduri şi de orice fel de grijă.

S-a trezit târziu, cu perfuzii în mână, pe un pat de spital. În jur se auzeau femei vorbind, glasuri străine ce povesteau despre o femeie nesăbuită ce a luat un pumn de  pastile fără să-i pese că are doi copilaşi  mici de crescut. O poveste străină şi crudă, despre o femeie fără inimă, chinuită de cine ştie ce demoni. Când s-a dezmeticit şi-a dat seama că ea era acea femeie. Doctoriţa chemată de celelalte paciente, a venit s-o certe pentru gestul ei nesăbuit. Soţul le povestise cum luase ea un pumn de pastile din cauza durerilor de spate. Cum el încercase s-o împiedice, dar ea înnebunită de durere nu-l ascultase şi le luase una după alta, până intrase în comă.

Minciuna o îngrozea. îi venea să vomite, dar nu îndrăznea să spună un cuvânt în apărarea ei. Situaţia era atât de umilitoare, încât abia aştepta să-şi smulgă acul perfuziei şi să fugă oriunde vedea cu ochii. Se gândea cu groază la ce-or fi făcând copilaşii ei singuri de ieri, de când ea îşi pierduse cunoştinţa. În spital i se făcuseră spălături stomacale fără motiv, doar pentru că el încercase să-şi acopere nemernicia aruncând asupra ei o vină imaginară. Colegele de salon s-au apucat să-i povestească cum în lunga ei noapte de agonie îşi strigase în mod repetat copiii şi rugase o fiinţă nevăzută să-i dea drumul, să nu o mai chinuie. Ea nu-şi amintea nimic, decât noaptea odihnitoare ce îi înconjura toată fiinţa.

Într-un târziu a apărut şi el cu copilaşii speriaţi de mână şi cu o figură zâmbitoare şi îngrijorată de soţ iubitor. A început s-o mângâie şi s-o certe uşurel, cu blândeţe, sărutându-i mâna şi implorând-o să nu îi mai sperie niciodată aşa. Ea îl privea scârbită, cu lacrimi mari ce se prelingeau direct pe pernă. Voia să se ascundă de toată lumea aceea ipocrită care nici măcar nu se uitase la vânătăile ce se întindeau rânjind pe tot corpul, ci doar aplecase urechea la minciunile sfruntate ale unui om de nimic. Ar fi vrut să poată închide din nou ochii, să rămână acolo, în întunericul primitor ce o adăpostise o zi şi o noapte cu atâta blândeţe.

Reclame

4 comentarii

Din categoria Dezrădăcinare

Sfârşit de toamnă

A nins şi toată lumea a fost fascinată de această primă ninsoare. E poate primul an în care nu mă bucur de primii fulgi. Pentru că toamna asta prelungită şi fără sens m-a pus la pat cu guturai şi s-a găsit să ningă tocmai când nu am putut eu ieşi să mă bucur de fulgi. Şi nici măcar nu a nins frumos. A viscolit nervos şi nebuneşte, de parcă, după atâta vreme caldă s-ar fi răzbunat pe biata iarnă, biciuind-o cu crivăţul care nici măcar nu-şi găsea locul acum. Aşa că nu o să mă bucur, nu i-am făcut poze şi nici din alea vechi nu o să vă arăt, uite aşa, de-a naiba, să-i fac în ciudă!

Şi tot ca să-i fac în ciudă, o să postez poze cu ultimele flori ale lui noiembrie. Dacă m-aş simţi un pic mai bine, v-aş pune şi poze cu tămioara pe care a apucat-o înfloritul tocmai săptămâna trecută. Dar am privirea tulbure şi cititorul de carduri nu-mi este la îndemână să le descarc. Aşa că le păstrez pentru o dată viitoare, când mă voi ambiţiona să-i fac în ciudă iernii ce bate la uşă.

Fotografie-0619 Fotografie-0620

IMG_0969 IMG_0888

Na, să-i fie ruşine! Vreţi să vedeţi şi magnoliile Bucureştiului în august? Ia să vedeţi ce mândreţe de magnolii îmi străjuiau mie drumurile din serile târzii de august, când mă întorceam acasă după câte o zi epuizantă la birou. Când le-au descoperit prima dată am stat cu colega mea o jumătate de oră zgâindu-ne peste gard la ele şi contrazicându-ne. Ba că-s magnolii, ba că nu-s magnolii. Noroc că vin dintr-un oraş unde magnoliile se fac copaci seculari şi străjuesc zeci de ani casele aliniate frumos pe străduţele drepte şi linişţite de pe malul Dunării, alături de smochini. M-aş face de ruşine dacă nu aş recunoaşte o magnolie după frunză măcar. (Sinceră să fiu, am cam trişat un pic, pentru că le-am admirat în acelaşi loc şi în primăvară când podoaba florilor nu le era tulburată de nici măcar o frunză. Asta să nu-i spuneţi însă şi colegei mele, mi-ar ştirbi autoritatea de cunoscătoare în materie.)

Fotografie-0601 Fotografie-0592 Fotografie-0591 Fotografie-0590 Fotografie-0586 Fotografie-0587 Fotografie-0588 Fotografie-0589

 

Este că erau minunate? Acum să nu mă luaţi de urechi, că nu-s prea reuşite pozele. Sunt făcute în ceas târziu cu telefonul, că aşa căscată cum sunt, am uitat de fiecare dată aparatul foto acasă, iar la lumina zilei cine credeţi că stătea să le admire? Ultima este făcută pe la început de septembrie, pe strada mea preferată, cu caprifoi şi liniştea serilor din satul meu. Acum nu mai arată perfect, au mai răsărit nişte coloşi în locul caselor cochete de odinioară ce au fost lăsate în paragină înadins, să poată fi demolate fără probleme. Dar şi despre drama caselor o să scriu altădată, când febra nu-şi va mai face aşa de cap cu mine. Acum voiam doar să-mi râd un pic de vreme, de toamnă şi de răceala asta care se lipeşte de mine ca timbrul de scrisoare, când mi-e lumea mai dragă. De parcă nu ar mai găsi pe altcineva să-şi facă planul şi trebuie să mă recruteze pe mine de la prima boare de vânt. Şi iată câ m-am întins cât o zi de post. Vă las cu pozele, să visaţi frumos la vară, soare şi căldură.

18 comentarii

Din categoria Imagini

Răspuns la răspuns

Săptămânile trecute, când s-a pus în discuţie publică decizia de majorare a preţului călătoriei cu metroul m-am alăturat şi eu celor care au spus un Nu hotărât şi argumentat. Pentru că m-am săturat ca aceste companii de stat, saci fără fund ai economiei, să-şi permită creşteri salariale doar pe spinarea călătorilor, fără să facă nici măcar o umbră de îmbunătăţire în beneficiul călătorului. Nu vreau să ajung să plătesc pe metrou cât pe un bilet de trec şi să circul în aceleaşi condiţii din ce în ce mai proaste. Ca să nu mai spun că regia a aruncat decizia cu creşterea preţului pe piaţă, fără să justifice pentru ce vor folosi banii câştigaţi astfel.

Spre surprinderea mea, azi am primit un răspuns oficial, semnat, ştampilat şi scanat de către biroul de presă al onor directorului Metrorex. Mă uit la el de azidimineaţă şi sincer, nu-mi vine să cred cât tupeu pot avea unii oameni. Eu am motivat votul meu negativ şi am solicitat să ni se prezinte public un plan de măsuri care să justifice creşterea de preţ. Un plan credibil, nu vorbe în vânt. Cu estimări de incasări, cheltuieli lunare, investiţii. Pentru că mi se pare umilitor să ne ia pe toţi de proşti şi să mărească preţurile doar ca sa-şi mai pună câteva procente în plus la bonusuri şi aşa prea umflate. Să nu se înţeleagă că am ceva împotriva salariaţilor Metrorex sau că le neg dreptul la salarii decente. E dreptul lor şi chiar aş fi fericită ca toţi salariaţii din România să aibă salarii decente, să nu fie nevoiţi să se umilească de fiecare dată pentru banul pe care cu greu îl câştigă. Asta e însă altă discuţie. Voiam doar să ştiu şi eu şi oricine plăteşte preţul ăla umflat pe bilet unde se duc banii nostri.

În veşnica lor limbă de lemn, cu o umbră de iritare în plus mi se aduce la cunoştinţă că au înregistrat petiţia mea, au studiat-o şi ţin să-mi aducă la cunoştinţă că majorarea preţului biletului nu e nicidecum necesară pentru creşterea salarială, deşi domn director cu guriţa lui a afirmat public atunci când sindicatul ameninţa cu greva generală. Nuuu… Principalul motiv este sentimentul de bine pe care vor să-l asigure călătorilor. Şi îmi înşiră acolo tot felul de îmbunătăţiri pe care cică le-ar fi făcut în ultimul an Metrorex, printre care şi facilitarea accesului în staţiile de metrou pentru persoanele cu dizabilităţi şi, ţineţi-vă bine…. întreţinerea scărilor rulante! Da, s-au construit lifturi performante care facilitează accesul în staţie. De ce îi pare dumnului director un lucru ieşit din comun, nu ştiu. Sinceră să fiu, sunt convinsă că nu s-ar fi găsit soluţii pentru rezolvarea acestei probleme dacă nu i-ar fi obligat Uniunea Europeană.  Şi-mi mai bate domnul director obrazul reproşându-mi că pentru confortul meu, călător frecvent cu metroul a organizat spectacole şi expoziţii în staţiile de metrou. Voi vă daţi seama ce sacrificiu şi ce cheltuială a fost acolo?

Reiau aici câteva întrebări decente la care văd că nimeni nu vrea să-mi răspundă punctual:

– Unde se duc banii pe care Metrorex îi încasează din chiriile pe care comercianţii omniprezenţi în toate staţiile de metrou le plătesc lunar?

– Pentru ce se folosesc banii din reclamele ce împânzesc pereţii şi stâlpii pretutindeni unde întorci privirea?

– Cum se face că, deşi veniturile Metrorex nu au scăzut deloc, dincontră, nu s-au găsit în douăzeci de ani câteva perii cu care să se cureţe pereţii, dacă de dat cu vopsea nu poate fi vorba?

– Când va fi făcut public dosarul investiţiilor făcute până acum pentru fiecare staţie de metrou? – sau în general, că ştiu să calculez şi singură după aceea.

– Cum se face că mi se vorbeşte de extinderea reţelei de metrou, când în douăzeci de ani au fost în stare să dea în folosinţă nici mai mult nici mai puţin de două staţii în Bucureştii Noi? Când au promis că în cel mult trei ani Drumul Taberei va avea metrou, dar aproape imediat după începerea lucrărilor premierul Ponta a considerat indicat să oprească şantierul din lipsă de bani  şi să cheltuie o avere pe conservarea lui?

Până când conducerea Metrorex şi Ministerul Transporturilor nu ne va lămuri public măcar răspunzând la întrebările de mai sus,  refuzul meu rămâne ferm. Şi nu cred că doar al meu.

8 comentarii

Din categoria Cotidian

Greva sănătăţii

Dimineaţă, salariaţii din sistemul sanitar şi-au consumat greva de avertisment. Televiziunile au stat ca nişte ulii cu ochii pe ei, căutându-le nod în papură şi amplificând incidente minore, până le-au dat o tentă de dezastru. Că au aşteptat pacienţii pe la uşi, că nu au funcţionat nici casieriile, că timp de două ore s-a dat lumea peste cap. Ce păcat că în astea două ore nu a murit niciunul din cei aduşi în faţa camerelor să se plângă, vă daţi seama ce mană cerească ar fi fost pentru toate trusturile astea însetate de sânge proaspăt? Cine mă cunoaşte ştie că sunt una din persoanele care a sancţionat totdeauna cu vehemenţă tarele sistemului de asigurări de sănătate, lăcomia şi nesimţirea unora din medici sau asistenţi. Azi o să fac, însă, pe avocatul diavolului şi cu riscul de a primi pietre în creştetul capului o să mă declar cu toată fiinţa de partea celor ce şi-au revendicat dreptul la demnitate timp de două ore.

Urmăream aseara pe unul din posturile tv cum ministrul Nicolaescu, cu zâmbetu-i cretin, habar nu avea ce înseamnă grevă de avertisment. În grandomania sa i se părea imposibil ca salariaţii ministerului de care-şi bate joc de atâta timp îndrăznesc să se revolte. Acum, că sclavii au îndrăznit să se răscoale, a trimis echipe de control pe capul lor. Apoi pe seful CASS- un tinerel cu caş ca gură care prea repede a ajuns pe linie de partid de pe băncile facultăţii în fruntea bucatelor, un medic care habar nu are cum şi când să prescrie o aspirină unui pacient, care a văzut culoarele spitalelor doar în săptămânile de practică de la facultate, cum afirma plin de sine că salariatii din spitale nu trebuie să îndrăznească să facă grevă. Să nu îndrăznească- că ce? Sar şacalii pe ei, că le distrug afacerile şi tihna furăciunilor? Şi ce-o să le facă? O să le fure caii de la bicicletă, vă spun eu. Unui medic bun, cu rezultate şi ani mulţi de pregătire în spate nu-i va putea face nimeni nimic. Îl vor sancţiona? De parcă mare lucru îi pot lua din salariul ăla ce abia se vede pe fluturaşul lunar. Unui rezident îi pot pune beţe în roate la examene. Dar dacă se vor prezenta bine pregătiţi nu va avea nimeni ce să le facă. Ceilalţi nici nu merită pomeniţi, de ei nu se ia nimeni, pentru că oricum au ajuns în sistem pe pile, să mănânce şi gura lor o pâine albă când neamul nu va mai fi la putere. Ei sunt cei care măresc pata neagră de pe faţa corpului medical din România.semnaturigrevasanatate-1383934695

Asistentelor? Praful de pe tobă! Sunt atât de puţine şi atât de prost plătite pentru nişte condiţii de muncă extrem de proaste şi insalubre, că eu personal de multe ori m-am întrebat ce le face să se ridice în fiecare dimineaţă la ora 5 din pat să meargă la serviciu. Întră în tură la ora 6 sau 6,30 în spitale fără nici cea mai mică urmă de dotare, se ceartă cu pacienţi recalcitranţi, obosiţi de veşnicile plimbări de la un cabinet la altul, stresaţi de câţi bani trebuie să scoată din buzunar pretutindeni pe unde trec, cu aparţinători nevoiţi să meargă să cumpere până şi feşe pentru bandaje sau furtun pentru sondă, algocalmin şi naiba mai ştie ce mai e nevoie în anevoiosul proces de tratament din spitalele patronate de Ministerul Sănătăţii şi CASS. Peste toate astea trebuie să treacă şi să-şi facă meseria cu profesionalism, cu empatie, cu zâmbetul pe buze dacă se poate. Aş vrea să-i văd eu pe toţi detractorii lor cât de mult ar mai zâmbi dacă ar fi nevoiţi să suporte ţipetele şi jignirile tuturor zi de zi, pe toţi beţivii, nespălaţii, condiţiile acelea mizere din spital, unde oricând poţi contacta cine ştie ce boală molipsitoare. Să-i văd cum ar mai zâmbi după ture întregi în care nu ar avea timp să se odihnească un minut, prinşi între toanele medicilor şi cele ale pacienţilor. E uşor să le arăţi cu degetul şi să te enerveze lipsa lor de politeţe, însă  e nemaipomenit de greu să te pui în pielea lor.

greva-japoneza-in-sanatate-cadrele-medicale-cer-marirea-salariilor-si-o-finantare-mai-buna-pentru-sistemul-sanitar-229939DA, sunt de acord cu toate solicitările personalului medical. Nu este niciuna care să mă facă să spun : nu domnule, nu au dreptate, nu au dreptul!. 6% din PIB pentru sănătate mi se pare o sumă decentă. Sunt ţări în Europa care alocă pentru sănătatea cetăţenilor lor mult mai mult. Condiţii de muncă decente pentru ei înseamnă condiţii decente pentru bolnavii obligaţi să se interneze în spitale pentru a-şi redobândi sănătatea. O dotare corespunzătoare a spitalelor, înseamnă o sănătate mai bună a românilor. Salarii mai mari pentru medici şi asistente înseamnă şpăgi mai puţine. Înseamnă că li se redă şi lor şi nouă dreptul la decenţă. Lor pentru că nu se vor mai simţi nevoiţi să accepte mici „atenţii” pentru a putea supravieţui, nouă pentru că ni s-ar lua de pe suflet povara care ne face să ne simţim obligaţi să le băgăm plicul cu atenţii în buzunar. Atunci ar putea fi traşi la răspundere şi puşi la respect şpăgarii din sistem şi calitatea serviciilor oferite ar fi net superioară. Susţin din toată inima greva salariaţilor din spitalele de stat pentru că le respect rezistenţa şi munca şi nu în ultimul rând mă respect pe mine. Plătesc lunar suficienţi bani din venitul meu pentru asigurări de sănătate şi vreau ca statul să folosească aceşti bani fix pentru ceea ce-i dau, nu pentru a acoperi găurile uriaşe făcute de şpăgarii ajunşi în fruntea bucatelor.

13 comentarii

Din categoria Cotidian

De-ale lui Dorel

O nenorocită de răceală ce mă  ţine ţintuită la pat de două zile  mi-a restrâns drastic cercul ocupaţiilor curente. Mi-a lăsat butonatul tv-ului şi ascultatul ştirilor – asta când febra se îndură de mine şi mă lasă să mai deschid şi eu ochii uneori. Habar nu aveam că încă mai avem a ne lăuda cu ştiri demne de cartea recordurilor (în afară de bătaia antologică pe care naţionala de fotbal a luat-o de la micuţa dar ambiţioasa echipă a grecilor). A

flu şi eu cu întârziere că centura Craiovei a fost frumos construită în jurul unui stâlp de înaltă tensiune. Nu e o noutate, astfel de construcţii se fac frecvent mai prin toate zonele ţării, nu era să rămână tocmai oltenii mai prejos. Aseară, pe unul din posturile tv iese ministrul Sova şi mă asigură că stâlpul a dispărut, că centura nu va fi dată în folosinţă aşa şi că între timp, de la ultima sesizare tv, lucrurile s-au remediat. Că de, la noi până şi miniştrii află tot de la tv cum stă situaţia în ministerul din subordine. Zic: uite măi, oamenii au luat măsuri, chiar dacă un pic mai târziu. Ei, azi a trebuit să mă desumflu şi să înjur din nou în barbă. Stâlpul e frumos, la locul lui, bine semnalizat, să nu cumva să dea vreun nătărău neatent în el, ca ţăranul cu oiştea-n gard. 

stalp-in-mijlocul-drumului-centura-craiovaCompania de drumuri dă vina pe Transelectrica, Transelectrica tace. Adevărul e că să ceri tu, companie a statului, un milion jumate de lei noi doar ca să muţi un stâlp din mijlocul unui drum de utilitate publică atât de necesar unui oraş ce se vrea european, e demn de legile lui Murphy. Uite aşa mută statul român banii dintr-un buzunar în altul şi responsabilitatea de pe un picior pe altul, făcându-se că lucrează şi acoperindu-şi greşelile într-un hăţiş de hârţoage şi dosare ce greu mai pot fi descifrate. Mucaliţi, oltenii au venit şi cu soluţii pentru utilitatea stâlpului în mijlocul centurii. Că dacă tot au vrut să-l copieze pe Oprescu, să-i egaleze pe ieşeni, de ce nu ar face şi ceva original, nu? Drept urmare, se gândesc serios să facă un sens giratoriul în jurul stâlpului buclucaş. Nu ar ar fi nevoie de aşa ceva în plin câmp, dar na… oamenii trebuie să-şi păstreze renumele.

646x404Tot zilele astea aflu că bănăţenii şi-au tras şosea până în inima pădurii, la graniţa judeţelor Hunedoara şi Caraş Severin. Hunedorenii, oameni cu mai multă iniţiativă- se pare, au reuşit să pună mâna pe nişte bani europeni ca să reabiliteze o şosea ce devenise aproape impracticabilă în porţiunea Topliţa-Lunca Cernii – o zonă de o frumuseţe ieşită din comun văduvită înainte de reabilitare de vizita multor turişti dornici de frumos şi dispuşi să lase bani frumoşi bugetului local.  Toate bune şi frumoase, până şoseaua respectivă s-a hotărât să părăsească judeţul Hunedoara şi să păşească timid pe teritoriul judeţului Caraş-Severin. Spun timid, că tocmai în plină pădure sălbatică li s-a întrerupt drumul constructorilor şi asta doar pentru că autorităţile de la Caraş au fost mult prea încete (la minte) şi nu au întocmit la timp documentaţia necesară accesării de fonduri, nici nu au  considerat necesar să aloce din bugetul local fonduri pentru continuarea lucrărilor astfel încât să se facă legătura decentă între cele două judeţe. În consecinţă, dacă vreţi să ajungeţi să vedeţi minunatul ţinut al pădurenilor, ori scoateţi la înaintare maşinile de teren sau ATV-urile, ori aşteptaţi vremuri mai bune când veţi fi siguri că puteţi merge pe un drum forestier fără să vă rupeţi maşinile în două.

Să vă mai povestesc de cartierele bucureştene care încă aşteaptă să se îndure o primărie (că avem multe al naiba) să le toarne şi lor o mână de asfalt la poartă? Acolo oamenii trăiesc ca-n evul mediu, pe vremea în care veneau precupeţii cu carul cu boi la târg şi bucureşteanul se plimba cu caleaşca cu roţi de lemn încălţate cu şină metalică. Sau de trotuarele construite în plin câmp în Arad, sau de drumul naţional lung de fix 750 de metri de la Sebeş? Am face un roman, dacă am pune cap la cap toate dudele astea.

În consecinţă, în hăţişul zilnic al junglei în care trăim lucrurile s-au schimbat pe ici pe colo, dar nu prin părţile esenţiale. Europa încă aşteaptă ca românii să ia banii oferiţi cu generozitate ca să-şi întărească infrastructura, românii se laudă că au absorbit de două ori mai multe fonduri decât guvernarea dinainte. Adică un nimic mai mare – c-aşa e-n tenis. Iar meseriașul român bun la toate, acest Dorel de România, regele tuturor gafelor posibile și imposibile, a făcut istorie și ține cu tot dinadinsul să rămână în fruntea clasamentului pentru cel mai idiot muncitor. Celebrul slogan nouăzecist „noi muncim, nu gândim!” e mai actual ca oricând. Eu zic să profităm de ocazie şi să-l declarăm brand de ţară. Păi ce naiba, dacă tot nu reuşim să ţinem pasul cu niciunul din vecinii noştri europeni în privinţa dezvoltării, măcar să fim şi noi unici în ceva. Să-l revendicăm şi să-l înregistrăm pe Dorel cu jumătatea lui de creier, ca nu cumva să ni-l fure şi pe ăsta alţii.  Tot se apropie sărbătoarea naţională şi în domeniul militar nu prea mai avem cu ce ne lăuda. Vom ajunge în curând să defilăm cu o armată de Dorei mândri nevoie mare de tot ce au stricat în ţara asta.  În acest El Dorado european în care trăim de mai bine de douăzeci de ani totul este posibil!

11 comentarii

Din categoria Cotidian

Mi-e dor de acasă

E sâmbătă. Cafeaua abureşte lângă mine, castanul din faţa ferestrei îşi leapădă frunzele una câte una, ceaţa acoperă oameni şi maşini pe stradă. Miroase a iarnă şi a zăpadă proaspătă şi nouă.  Mi-e rău şi mi-e dor de acasă. Mi-e dor de sătucul meu cu uliţe prăfuite, de casa părintească în care e cald şi bine la ora asta. Mama a făcut focul şi oala fierbe încet pe plită, pisica se odihneşte după cuptor şi pe fereastră ceaţa se vălureşte deasupra grădinii dezgolite. În bucătărie miroase a bucate proaspete şi a dovleac copt şi e atât de cald şi bine, că  pleoapele se închid singure deasupra ochilor febrili. Mi-e dor de focul din sobă şi de trosnetul lemnelor de brad cu aromă de răşină fierbinte.734794_262145503912093_1730865386_n De afară, tata să aducă miros de iarnă şi zăpadă umedă şi rece când intră frecându-şi mâinile îngheţate şi apucă cleştele să aţâţe focul.

Mi-e dor de tot ce înseamă acasă.De sentimentul de siguranţă pe care mi-l dă căsuţa mică pitulată între copaci, de părinţii mei bătrâni, de traiul tihnit din satul meu unde viaţa curge încă în alt ritm, în alte timpuri. E cald în casă şi aici, în oraşul ăsta mare, în care toată lumea se grăbeşte. Căldura asta însă, nu-i suficientă. Încălzeşte corpuri, nu şi suflete. Sunt zile în care copilul din mine se simte stingher şi îngrozitor de singur, în mijlocul mulţimii cu inimi de gheaţă. Sunt zile în care mi-e cumplit de dor de acasă.

 

6 comentarii

Din categoria jurnal

Ceaţă

IMG_1038Iubesc dimineţile de toamnă târzie când ceaţa se aşterne lăptoasă şi deasă peste tot cenuşiul din jur. Deschid larg fereastra şi-mi trimit toate grijile la plimbare. Le dau drumul să rătăcească prin ceaţă, să se hârjonească şi să joace pituluşul ca-n copilărie, până îşi uită scopul şi redevin ridicol de copilăreşti. Păstrez cu mine doar visele frumoase şi speranţele. Mă îmbrac bine, încalţ cizmele lungi, pun poşeta pe umăr, le iau de mână şi plecăm împreuna aiurea pe străzi. Ceaţa ne ascunde complice de ochii iscoditori ai oamenilor răi şi nu ne lasă să vedem mizeria şi haosul din jur. În intimitatea ei visele prind aripi şi încep să mă convingă că pot deveni realitate. Întind aripile, îşi iau cutia cu creioane colorate şi însufleţesc  albul ceţii în toate culorile curcubeului numai pentru mine. Când mă întorc acasă părul îmi miroase a iarnă şi aduce în firele lui ceaţă umedă să se bucure şi ea de căldura unui cămin. Ceaiul abureşte vesel pe masă şi visele continuă să ciripească cât timp sângele capătă căldura zilelor de vară fierbinte din plantele aromate.

Iubesc dimineţile de toamnă târzie cu ceaţă. Mă ajută să-mi fac ordine în gânduri şi-mi spală toate temerile.

 

6 comentarii

Din categoria jurnal

In memoriam- baba Velca

-Măi năzdrăvanilor, treceţi odată la culcare!

-Nu vrem! răspunde încrezută fetiţa cât un nod cu mâinile aşezate bătăios în şolduri.

-Hai măi, Luci maică… vine mă-ta acum şi luaţi bătaie!

– Nu eşti maica mea! Şi dacă ne spui, te dau afară!

– Unde să mai dai, maică afară? Unde să mă duc?

– Nu mă interesează! Acasă la tine, să nu te mai văd!

– Bine, dacă tu aşa vrei, uite plec… dar să ştii că tu eşti vinovată dacă mă mănâncă câinii acuma noaptea….

– Nu mă interesează!

Şi pleacă baba. Iese pe uşă, iese şi pe poartă… Rămân copiii singurei, într-o tăcere apăsătoare. Cel mic, abia învăţat să meargă de-a buşilea stă să plângă. Fetiţa, răsuflând greu de nervi, încearcă să-l potolească.

-Lasă Titi, bine c-a plecat! Auzi, să facem noi ce vrea baba asta… nu-i e rusine, d’acului ea de babă urâtă! Mai bine ca a plecat… să se ducă acas’ la ea, să n-o mai văd!… Ţie ţi-e frică?

Cel mic dă încet din cap, cu bărbia tremurând şi ochii în lacrimi, privind întunericul de afară prin geamul uşii, aşteptându-se să apară de acolo cine ştie ce monstru care să-i mănânce.

-Lasă, că mie nu-mi e frică. Ce dacă e noapte! Nu vine peste noi, e uşa închisă!… Auzi, tu crezi că o s-o mănânce câinii pe babă? Da’ las’ c-aşa-i trebuie! Ce caută acasă la noi? Nu poate să stea acolo la casa ei? Nu plânge, lasă că nu o mănâncă. Câinii nu mănâncă oameni, mănâncă doar pisici.

Băieţelul plânge acum de-a binelea, cu suspine înfundate şi lacrimile înnodate în barbă. Parcă şi zgâtia de fată s-a muiat… dacă totuşi câinii mănâncă şi femei bătrâne? Se plimbă nehotărâtă şi îngândurată de la un capăt la altul al camerei. O urăşte pe baba asta pupăcioasă care toată ziua vine să-i pună buzele ei ca o ştampilă lipicoasă pe obraji. Îi e silă de ea şi parcă nu ar vrea s-o mai vadă niciodată, dar nici s-o mănânce câinii… O s-o găsească mâine oamenii pe drum făcută bucăţi, plină de sânge şi toată lumea se va supara că a dat-o afară din casă. Dacă moare baba, ea ce face?

-Lasă Titi că mă duc eu după ea. Stai cuminte acolo, că acum vin.

Titi urlă şi mai tare, speriat de perspectiva rămânerii singur în încăperea aceea imensă, luminată slab doar de o amărâtă de lampă cu gaz. Fetiţa vorbeşte mai mult cu ea însă, nu-i mai aude urletele. Îşi face curaj să iasă în noaptea de afară, să caute baba izgonită. Deschide uşa uşurel şi iese pe scară. Strigă: – „Baaabooo!” – nici un răspuns. Păşeşte şovăind şi privind peste umăr în curte. E o noapte senină, cu lună plină de mai mare frumuseţea. Curtea şi uliţa sunt luminate ca ziua. În depărtare se aud câinii urlând. Cât vezi cu ochii, uliţa-i pustie. Nici urmă de babă. „Tiiii… să vezi că pe baba asta chiar au mâncat-o câinii!  îşi spune în gând prichindelul şi lacrimile stau sa-i picure în praful drumului.O strigă de mai multe ori, abia şoptit:- Baaaaaaboooo!! Nici un răspuns. Nervii i-au dispărut ca prin farmec, locul lor fiind luat de o spaimă mai mare decât ea. „Ce mă fac dacă baba a murit?” Se întoarce cu umerii căzuţi la frăţiorul ce urlă cât îl ţin plămânii în casă. Când intră pe uşă, ochii lui mari şi căprui o privesc cu o rază de speranţă.

-Nu am găsit-o… dar stai liniştit, să nu mai plângi, sigur a ajuns acasă la ea. Câinii urlă departe… şi lacrimile îi curg singure pe obrajii rumeni de spaimă şi ruşine. Acum doi copii necăjiţi şi singuri plâng unul în braţele celuilalt, de mila unei babe izgonite în miez de noapte. Se înmoaie inima babei văzând atâta durere. Deschide uşa şi intră uşurel în casă.

– Of, babo, bine că ai venit! sare ştrengăriţa s-o întâmpine. Titi credea că te-au mâncat câinii.

-Nu m-au mâncat mamă că mi-a fost teamă când i-am văzut că-mi ies în cale şi m-am întors din drum.

-Bine ai făcut. Lasă, culcă-te la noi în noaptea asta, te duci mâine acasă. Stai aici până vin mama cu tata şi te duce tata acasă. Pe el nu-l mănâncă nimeni!

-Bine, dacă zici tu, rămân. Dar trebuie să vă culcaţi, că se supără mă-ta când vine acasă şi ne bate pe toţi.

Împăcaţi, cu lacrimile uscate pe obraji şi năsucurile şterse frumos, copiii adorm. Baba rămâne să-i vegheze până se întorc părinţii de la nuntă. Tare-i este greu cu năzdrăvana asta de fetiţă blondă cu ochi verzi scăpărători, aşa iute la mânie cum este ea, dar mult o mai iubeşte! Ar fi vrut să poată fi nepoata ei, s-o ia cu ea acasă, să-i lumineze cămăruţele triste şi goale în care trăieşte. Atâta viaţă a pus Dumnezeu în mâna aceea de om, că e imposibil să nu te legi cu tot sufletul de ea.

Baba Velca e baba satului de când se ştie. Subţire, ascuţită, îmbrăcată veşnic în negru, de parcă tot timpul avea pe cineva de jelit. Cândva a avut şi ea o familie – părinţi, o soră, un frate… Fratele s-a prăpădit demult. Sora i-a plecat la Bucureşti, nu a mai dat pe la ea de ani mulţi, abia dacă îşi mai aduce aminte cum arată. Părinţii i s-au dus în pământ. A rămas singură şi-a nimănui pe lume, în căsuţa bătrânească. Când era tânără nici unul din băieţii satului nu a vrut-o. Era prea amărâtă, prea săracă, nu aveau nici după ce bea apă. Aveau cea mai mică căsuţă din sat. Cât o cutie de chibrituri, cu vatră şi o cămăruţă în care abia încăpeau un pat, o măsuţă, o icoană deasupra ferestrei cât o palmă şi cufărul de zestre al maică-sii. Aşezată pe o pantă nisipoasă la marginea satului, în coasta cimitirului, pe malul gârlei unde slobozeau fetele apa cărată morţilor. Nimeni nu voia să vină să stea cu ea acolo, în căsuţa ei. Iar ei nu-i venea să plece din ea, că erau acolo, între pereţii aceia pomostiţi cu argilă şi paie, văruiţi în alb strălucitor, sufletelor părinţilor duşi. A rămas singură. Nici nu ştie cum i-a trecut viaţa muncind cu ziua pe la unul, pe la altul… De când au luat-o oamenii aceştia să aibă grijă de copiii lor, parcă s-a născut a doua oară. A găsit şi ea un rost pe lume, o familie. E rea asta mică, dar nu ar da-o pe nici un alt copil din sat.

Timpul a trecut repede. Copiii au crescut, mândreţea ei de fată e deja şcolăriţă. S-au mutat cu toţi în casă nouă, departe, tocmai în satul nou. Baba nu s-a îndurat să plece cu ei. Nu mai aveau nevoie de ea, de acum.. S-a dus să crească alţi copii. În fiecare duminică, însă, după ce trece pe la biserică, deschide poarta către căsuţa pitulată după tei în care stau copiii sufletului ei. De cele mai multe ori poartă în sân câte o scrisoare primită de la sora ei de departe. Îi scrie de nepoţi, de strănepoţi, de boli şi sănătate, îi mai trimite din când în când ceva bani… Nu deschide plicul până ajunge la Luci. Aşteaptă atunci cu sufletul la gură ca domnişorica crescută de ea să-i citească petecul de hârtie şi să aştearnă pentru ea câteva vorbe de răspuns. Nimeni nu se pricepe ca fata ei la ticluit scrisori. Merge, o pupă apăsat pe amândoi obrajii, iar ea se sterge cu dosul palmei, aşa cum făcea de când era mică. Acum nu o mai goneşte, cum făcea atunci.

Baba nu ştia carte. Bătrânii ei, săraci fiind, nu se învredniciseră s-o dea şi pe ea la şcoală, ca pe ceilalţi mai mari. O ţinuseră pe lângă casă, să înveţe să dea cu sapa, să muncească să-i ţină pe toţi. Privea fascinată acum la sprâncenele ce se încruntau deasupra ochilor, încercând să desluşească scrisul bătrân şi întortocheat al surorii ei. Toate le ştie fata asta, mânca-o-ar mama de fată! O priveşte cu ochii lăcrămoşi, cre plâng din ce în ce mai mult şi văd din ce în ce mai puţin. S-a adus de spate rău în ultimul timp. La profesoara asta de acum, de ai cărei copii are grijă, e tare rău tratată. Nu o lasă nici să mânânce şi ea o bucăţică cu ei la masă. Nici măcar resturi nu-i dau. O plătesc cu o sută de lei pe lună şi banii abia-i ajung să-şi acopere nevoile. Îi e drag să vină la copiii sufletului ei, Viorica o pune tot timpul la masă, ba pleacă de acolo de fiecare dată şi cu pacheţel pentru masa de seară. Mai bea o ţuică, mai plânge puţin…. Ia scrisoarea ticluită de Luci a ei şi o pune ca pe-o comoară în sân. Mâine o să i-o dea poştaşului, să i-o trimită şi ei… În urma ei Luci răsuflă uşurată, cu milă totuşi. „Bine că a plecat”, rosteşte cu năduf, dar în sufletul ei curge o lacrimă pentru neputinţa bietei babe…

Peste ani şi ani, când fetiţa de odinioară s-a întors cu copilaşii ei de mână în sat, la o răscruce, ochii i-au căzut pe o bătrână gârbovită şi zdrenţuită, ce şedea pe o piatră în drum, cu capul în pământ şi o sacoşă soioasă lângă ea. O bucată de pâine se ivea din sacoşa cu baiere legate deasupra unui băţ gros de alun. Din bătrâna curată şi îngrijită de odinioară, rămâsese doar numele. ” Vezi baba aia, tată? E Velca, aia care te-a crescut pe tine!”

-Ce faci, babo, aici? De ce nu te duci acasă? – strigă tata cam tare, că baba a surzit între timp.

– Aaaa? Tu eşti Viţule? Ia, mă odihnesc şi eu un pic, că nu mai poci deloc, babă…nu mai vor picioarele astea să mă ţină. Şi nu mă mai ia Dumnezeu odată, sunt vai de capul meu!

-Lasă, nu te mai văita. Uite, a venit Luci acasă, o mai cunoşti?

Ochii lăcrămoşi şi aproape orbi ai bătrânei se ridică şi o scrutează de sus până jos, tăcuţi şi parcă străini. La un moment dat lacrimi mari încep să-i curgă pe obrajii cu şanţuri adânci, pământii.

-Tu eşti Luci, maică? Fata mea!!!!! Vino să te pupe mama, că mare şi frumoasă te-ai mai făcut! Fata mamii, fata mea frumoasă, îţi mai aduci aminte de baba?

_ Da, babo, normal că-mi aduc aminte, rosteşte tânăra cu un nod dureros în gât, aplecându-se să primească pecetea buzelor bătrâne pe obrajii încă fragezi, în amintirea copilului de odinioară.

_ Maică, acum pot să şi mor! Am trăit să te mai văd o dată! Nu mai poate baba deloc, maică… deloc nu mai pot… şopteşte încet, lăsând privirea înapoi în pământ.

Au plecat cu sufletul greu mai departe. „Bătrâneţea, tată, ce să-i faci… şingură şi amărâtă de atâta timp…” Să mă ierţi, acum, Babo, oriunde te-ai afla. Iartă trufia copilăriei ce nu a putut să-şi dea seama atunci cât suflet a putut pune în creşterea ei o bătrână singură şi amărâta, fără nimeni altcineva pe lume.

 

 

3 comentarii

Din categoria Lumina de ceară

Izvor

DSC_1625

M-aş face izvor cu apă limpede în mijlocul pădurii, să-mi pun visele în tril de ciocârlie şi să le dau drumul să curgă în lume, repezi şi zglobii sărind peste pietre- mărgăritare de preţ ce se sparg  pe rând de mal, grăbindu-se unul după altul să ajungă-n vale.

Cerul să se oglindească în apa mea, muschiul să-mi aştearnă covor moale pe mal, stejari să-şi lepede frunza şi s-o lase purtată departe, sărutându-mi unda-mi plină de viaţă.

Primăvara mierla şă-şi spele în albia mea penele obosite de drum, vara să vină căprioarele să-şi adape puii .

Noaptea să şoptesc stelelor toate dorurile nespuse şi neîmplinite iar luna să-mi mângâie luciul cu lumina-i rece şi palidă tânjind de dorul soarelui.

Să ascult foşnetul fulgilor ce devin lacrimi topindu-se în spuma valului neobosit, să spun poveşti de gura sobei croşetate din aburul ceţii în dimineţile reci de iarnă.

Călătorii să se oprească şi să-şi stingă arşiţa setei cu apa-mi rece ce-aduce cu ea din fundul pământului zvon de viaţă şi de libertate.

Să-mi trimit sufletul să colinde pădurea şi văile până apele lui ar adăpa în drumul lor pământul crăpat de secetă ca mâinile muncite ale ţăranilor. Să le las să se întoarcă la matcă în răcoarea umedă a adâncurilor, închizând în inimă poveştile şoptite de guri însetate.

Să ies apoi din nou cu râs zglobiu la suprafaţă, să-mi duc dorurile în calea vietăţilor ce vor veni să-şi adape puii şi a copiilor ce-mi vor tulbura undele cu tălpile mici, desculţe.

M-aş face izvor cu apă limpede şi dulce, să pot potoli setea călătorilor rătăciţi pe drumul vieţii.

3 comentarii

Din categoria jurnal

Dezrădăcinare – Anghel

Maistrul Anghel era un om cu o vârstă incertă. Încărunţit înainte de vreme, părea că uitase de trecerea timpului şi să-şi mai întemeieze şi familie. Sau că viaţa îl învăţase că e mai bine să trăiască singur. La prima vedere părea om bun. Tăcut, la locul lui, tot timpul cu o mină preocupată, serioasă, lăsa senzaţia unui om cu adevărat capabil. Era greu să-ţi dai seama ce se ascunde în spatele măştii cu care te întâmpina. Nu ridica niciodată glasul, dar nici nu accepta să nu faci cum spune el, indiferent dacă ceea ce spunea era bine sau nu. Deţinea adevărul şi puterea în laboratorul lui şi ştia să se răzbune urât pe oricine reprezenta o ameninţare pentru el. Matache ajunsese un paria din cauza acestui maistru prea puţin stăpân pe meserie. Când Anghel şi-a dat seama că Matache e mult mai bine pregătit decât el, a început săl sape. Nu că omul acela ar fi atentat vreodată la postul de maistru. Deşi avea pregătirea necesară, era un om modest şi cu bun simţ. Avea atâtea probleme de rezolvat în viaţa personală, încât nu-i mai ardea să fie tras la răspundere şi pentru o mână de oameni destul de slab pregatiţi din punct de vedere profesional. Îi era suficient ca după cele opt ore de program obligatoriu să se închidă într-o cârciumă obscură, să-şi înnece din nou amarul. La început, Anghel îi ţinea isonul. Îl îmbăta bine şi-l ducea acasă pe sapte cărări, ca apoi să-l pună în discuţia organizaţiei de partid în cunoştinţă de cauză, cică. Zi dup zi, până când a fost sigur că Matache e în stare să-şi sape singur groapa. Când amărâtul ăsta s-a prins cât de prieten îi e Anghel, era deja prea târziu.

Ajunsă în laboratorul de presiuni şi debite al lui Anghel, proaspăta mămică a avut impresia că nu o să fie lucrurile aşa de grele. Maistrul o primise sobru, dar înţelegător, spunându-i că dacă îşi vede de treabă nu o să aibă nici o problemă la noul loc de muncă. Ei îi plăcea lucrul temeinic, bine făcut, îi plăcea să înveţe tot timpul câte ceva nou, munca ei să fie apreciată. Când a fost repartizată la munca de jos, în ture, nu şi-a făcut probleme. Şi colegele de acolo erau tot oameni, timpul dovedind că aveau mai mult creier decât multe alte persoane cu pretenţii din laborator. Şi-a făcut treaba cu conştiinciozitate, încercând să înveţe să facă şi altceva pe lângă sarcinile de zi cu zi.  Şi totuşi, nu reuşea să mulţumească pe nimeni. Cu cât muncea mai mult, cu atât i se repartiza mai mult. Când se obişnuia să facă ceva era imediat mutată la altă treabă, mai grea. Nu reuşea să înţeleagă nimic din ce se întâmpla în juru, l ei şi zilele deveneau din ce în ce mai stresante.  După şedinţa pe care o ţinea în fiecare dimineaţă Manea cu şefii laboratoarelor, Anghel venea cu câte o sarcină în plus pentru ea. Uneori păreau chiar imposibil de realizat şi pentru un bărbat în toată puterea, dar pentru o femeie tânără şi plăpândă, veşnic obosită ca ea. 

Dormea puţin de când născuse fata, deşi copilul nu stătea cu ei. Era obligată să se trezească noaptea să spele, sau să lucreze câte un puloveraş, sau pantaloni pentru copilaş, deoarece sâmbetele şi duminicile le petrecea la ţară, la socri. Şi dacă ea ar fi dormit, o trezea bărbatul, că de… dacă avea copilul cu ea tot aşa în nesimţire ar fi dormit? Trebuia să înghită şi să tacă, doar soacră-sa pierdea nopţile cu fetiţa ei… ” Aşa am făcut averea, mumă, dormind câte 2-3 ore pe noapte! Aprindeam lampa şi coseam, sau ţeseam, să fiu în rând cu lumea, să nu râdă cutare sau cutare de mine! ” Ea ar fi dormit toată noaptea, de… femeie tânără care lucra în condiţii ce îi dădea gata şi pe bărbaţi. O făceau să se simţă vinovată că e atât de leneşă şi de multe ori nu se poate trezi . Nu se ridica la înălţimea aşteptărilor familiei lor. Se străduia din răsputeri, dar… Oricum, ajungea la serviciu tot obosită. Dimineţile erau grele, atunci când toată lumea se trezea şi cu ea se învârtea casa şi se unduiau pereţii în jur.

Luni dimineaţa era cel mai rău din toată săptămâna. Atunci se întorcea de la ţară, de la copil. Nu mergea acolo doar să stea cu copilul. De obicei muncea de dimineaţa până noaptea târziu, să se revanşeze faţă de sacrificiul soacrei. Spăla, călca, gătea, făcea curăţenie, curăţa la păsari, la vite… tot tacâmul. Seara când intra în casă era ruptă în două şi de multe ori nu putea adormi de oboseală. Când ar fi reuşit să adoarmă, trebuia să se dea jos din pat, să facă bagajul şi să plece. Ca să ajungă la oraş trebuia să suporte două ore lungi pe drum. Rata pleca din sat dimineaţa la ora 4,15. Ca să apuci loc, trebuia să fii la uşa ei cel puţin la ora 3,30, altfel riscai să mergi tot drumul în picioare şi distanţa fiind atât de mare, până în oraş se aglomera încât erai nevoit să stai mai mult într-un picior, printre bagaje şi oameni mai mult sau mai puţin curaţi. Oricum ajungeai în oraş plin de parf şi în suflet, pentru că drumul neasfaltat era cea mai mare pudrieră existentă. Din cauza aglomeraţiei ajungea rareori la ora stabilită în autogară. Ca să poată ajunge la timp la serviciu trebuia să alerge cu bagajele acasă, să le lase pe hol şi să plece în grabă aşa cum era, nespălată şi ca vai de lume.

După un sfârşit de săptămână epuizant şi o astfel de noapte pe drum, maistrul Anghel îşi luase obiceiul s-o trimită în fiecare luni dimineaţă la pe turnul de apă la cota 50 pentru a citi aparatele de presiune. La început au încercat băieţii din laborator să facă această treabă în locul ei. Ca să ajungi pe turn la 50 de metri înălţime trebuia să urci pe o scară din plasă de metal exterioară până la cota 35, apoi pe o scară de fier beton, din aceea înconjurată de bare rotunde de jur împrejur, să atenueze o eventuală cădere. Era obligată să urce acolo, chiar dacă genunchii îi tremurau de oboseală şi nesomn şi pământul lua o viteză ameţitoare în mişcarea centrifugă de zi cu zi. Cei care au încercat s-o ajute fără ştirea maistrului au sfârşit sancţionaţi la salariu şi ameninţaţi cu desfacerea contractului de muncă pentru insubordonare. Aşa că, săptămânal, în fiecare luni îşi lua porţia de adrenalină urcând până la 50 de mietri deasupra lumii. E adevărat, priveliştea de acolo nu se compara cu nimic altceva, drumul până sus şi înapoi erau Golgota ei săptămânală.

Plătea astfel pentru vina de a exista şi a se încăpăţâna să reziste într-o lume ostilă şi dură, între oameni fără suflet.  Ba pe deasupra, de câte ori se anunţau restructurări în personalul TESA şi regie, ea era pusă în capul listei. Aproape lunar, trebuia să treacă pe la secretarul de partid să dea explicaţii despre comportamentul care o adusese din nou în fruntea listei de restructurări. A avut mare noroc cu acel secretar de partid care era om dincolo de funcţia pe care o deţinea şi ştia să aprecieze oamenii din jur după fapte, nu după bârfele celorlalţi. Profita şi el de ocazie de fiecare dată s-o facă pe fata asta încăpăţânată să se înscrie în organizaţia de partid. Nimic nu o putea îndupleca, nici rugăminţile, nici promisiunile, nici ameninţările. Când auzea de carnetul de membru parcă punea cineva foc sub ea. El era însă om înţelegător. Ştia că timpul le rezolvă pe toate. O întreba ce-a mai făcut, o servea cu o cafea cu năut, mai vorbeau de una de alta, de copii, îi povestea de nepoţi şi o trimitea înapoi la secţie. Niciodată nu a dat curs propunerilor făcute de Manea şi Anghel. Asta îi cam înnebunea pe cei doi, e adevărat.

După plecarea lui Manea şi ea a reuşit să scape din infern. În câteva luni Manea a reuşit să prejudicieze termocentrala cu peste un milion de lei, din comerţul făcut cu combustibil scos Dumnezeu ştie cum pe poarta intreprinderii. A fost prins şi a fost dat afară cu un dosar penal legat de coadă. E inutil să spun că plecarea lui a fost imediat legată de hărţuirea ei. Era imposibil să nu se fi plâns ea undeva, să nu-l fi dat în gât cu ceva… Nu a fost aşa. Într-o luni dimineaţa, a aflat cu stupoare că în locul ei la cota 50 va merge unul din băieţi. Pe la prânz, a început să circule zvonul că Manea este arestat. A fost printre ultimii salariaţi care au aflat vestea. Comportamentul lui Anghel a fost exemplar pentru câteva zile. După un timp, noul şef a mutat-o din acel laborator şi chiar dacă încă mai figura pe ştatul de plată în subordinea lui Anghel, nu a mai avut niciodată de a face cu el ca şef. Peste ani s-au reîntâlnit ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat la serbările şcolare. Băiatul lui Anghel ajunsese în clasă cu fetiţa ei, prin cine ştie ce ironie a sorţii. Nu l-a întrebat niciodată de ce s-a purtat ca un nemernic sau dacă nu s-a simţit niciodată vinovat pentru modul în care a înţeles să-şi facă „datoria”.

Scrie un comentariu

Din categoria Dezrădăcinare

Puţină moarte

Când anii adunaţi în urmă încep să bată sensibil către jumătatea de secol, veştile bune se cam răresc. Viaţa începe să-ţi ofere surprize din ce în ce mai neplăcute. Ba câte o boală te chinuie, ba câte un cunoscut a păţit ceva, ba părinţii devin neputincioşi. De unde până mai ieri îţi măsurai viaţa în vise frumoase, dragoste, premiile copiilor, constaţi că de la un timp începi să o măsori în boală, păr alb, moarte.

A murit Geo Costiniu. Actorul Geo Costiniu. Filmul-SeptembrieMărturisesc cu regret că în ultimii ani chiar nu mai auzisem nimic de el. Nu m-am învrednicit să merg la teatrul la care a profesat până când moartea i-a despărţit. Nu prea mă învrednicesc să merg la spectacole, am făcut un pact cu munca – ea să-mi asigure traiul de zi cu zi, eu să-i dăruiesc trei sferturi din timpul meu. Rău pact, sunt un foarte prost negociator. Am trăit şi eu  până mai ieri cu iluzia că am timp să le fac pe toate cândva şi tot rău am gândit, pentru că acest cândva din viitor nu aparţine oamenilor, nouă se pare că ne aparţine doar prezentul.

Îmi aduc aminte de Geo Costiniu tânăr. Bărbat frumos, şarmant, după care toate colegele mele adolescente suspinau. În camera de cămin una din ele avea un poster cu el ascuns pe interiorul uşii vestiarului, după ce o pedagogă acră şi neînţelegătoare încercase să i-l rupă când şi l-a lipit deasupra patului. Un actor bun, un soi de sex simbol al acelor vremuri, concurând cu succesc cu celebrul Alain Delon al francezilor. Mi-au plăcut toate filmele în care a jucat. Sunt însă subiectivă, pentru că eram şi eu o adolescentă visătoare pe vremea în care el era în culmea gloriei. Despre ele o să las prin urmare pe alţii să se pronunţe. Cert este că a ştiut să se facă cunoscut, să lase o urmă adâncă în cariera de actor.

Nu e ciudat cum majoritatea actorilor pe care îi agream cândva, ale căror roluri ne-au încântat anii cenuşii ai existenţei în perioada comunistă, au intrat brusc într-un con de umbră din care nu au mai reuşit să iasă? Dacă nu au ştiut să se învârtă, să apară în reclame, să se prostitueze sau să se prostească la tv, au devenit brusc neinteresanţi şi au dispărut ca şi cum cariera de o duceau în spate nu ar fi însemnat nimic. Geo Costiniu a fost unul dintre ei. Un om care a urcat cu plăcere pe scena unui teatru oarecare din capitală, a jucat roluri celebre, a fost admirat şi aplaudat de iubitori de teatru. Gurile rele vorbesc că această „uitare” i-ar fi adus si viciul băuturii. Nu mă pronunţ, nu am trăit în preajma lui să-l văd mergând pe patru cărări. Şi dacă l-aş fi văzut, poate nu l-aş fi cunoscut. Viaţa l-a schimbat mult, extrem de mult. Din bărbatul frumos de odinioară nu a rămmas nici măcar umbra. Boala i-a desăvârşit transformarea şi cred că l-aş fi asociat mai degrabă cu un cerşetor, decât cu marele actor de odinioară.  Cancerul de care suferea de câţiva ani l-a măcinat până când, într-un final de toamnă blândă, organismul i-a cedat şi moartea şi-a luat tainul. S-a dus trist şi anonim, pe un pat rece de spital, dorindu-şi probabil să moară.

Mă revoltă moartea lui pentru că reflectă condiţia artistului în România, a omului de valoare, lăsat să trăiască şi să piară în mizerie de o societate cu o scară de valori răsturnată, în care un manelist drogat e mult mai căutat decât un actor bun. A continuat să joace şi după ce cancerul s-a instalat bine în organismul lui. Suferind, cu dureri greu de imaginat, a urcat pe scenă şi a încercat să-i facă pe spectatorii lui să revină la spectacole şi a doua, şi a treia oară…  Colegii ce-au fost martorii suferinţei şi i-au rămas alături cum au putut în aceşti trişti ani de sfârşit l-au întrebat la un moment dat de ce mai joacă, dacă îi e atât de rău. Răspunsul te lasă fără cuvinte şi ar trebui să ne dea tuturor de gândit: „Pentru că aş muri de foame, dacă m-aş pensiona.” Avea un salariu de 1600 de lei după o viaţă pe scenă. Salariul i-a asigurat traiul la limita decenţei, nu şi tratamentul costisitor pentru cancer. I-a asigurat supravieţuirea, nu şi respectul de sine. Sistemul a mai înfrânt un destin, poate merge fericit mai departe.

De pe scena a mai dispărut un actor, televiziunile de ştiri mai au o perioadă  ştiri de senzaţie, vor scoate de la naftalină câteva filme  ce l-au făcut celebru şi în final pe existenţa lui efemeră şi sordidă se va aşterne praful. Viaţa îşi va continua cursul şi oamenii îl vor uita, cum au uitat deja atâţia mari artişti dispăruţi înainte de vreme. Contemporanii noştri vor fi mult prea ocupaţi cu divorţul Biancăi Drăguşanu anunţat în direct, decât cu moartea unui actor ce ajunsese să arate ca un cerşetor. Superficialitatea şi artificialul din fiinţa piţipoancei dau iluzia strălucitoare a unei existenţe râvnite de mulţi, pe când imaginea dezolantă a actorului muribund ne-ar arăta viaţa aşa cum este: tristă, rece, sordidă, fără importanţă.

Adio, maestre! Dumnezeu să te aibă în pază şi să fie mult mai blând şi înţelegător cu sufletul tău decât societatea în care ţi-ai dus existenţa.

6 comentarii

Din categoria Cotidian

Trăind în România

Să trăieşti în România anului de graţie 2013 a devenit un adevărat test de tărie. Dacă înainte de ’90 eram hăituiţi de securitate şi reduşi la tăcere de o instituţie extrem de eficientă, chiar dacă nu era dotată cu tehnologia de astăzi, azi ai dreptul să vorbeşti, că oricum nu te aude şi nu te bagă în seamă nimeni.

Atunci ţi-era teamă de vecini, de fraţi, de copii, pentru că nu ştiai care din ei va vorbi un pic mai mult faţă de cine nu trebuie. Dacă regimul comunist s-ar fi prelungit, am fi ajuns probabil o naţie de oameni muţi. Nu că nu ne-ar face bine să mai şi tăcem din când în când. A venit ’89 şi ne-a apucat aşa, brus o poftă de libertate. Ne săturasem să auzim că alţii au când noi muream de foame, că alţii pot vorbi când noi trebuia să ne înghiţim vorbele. Era şi păcat, la ce zestre de înjurături are acest minunat şi stoic popor. Mămăliga tăcută şi liniştită a explodat şi ne-am trezit dintr-o dată liberi ca păsările cerului. Colivia a fost spartă, gratiile au căzut, plasturele de pe gură nu mai avea lipici, ajunsesem acolo unde visasem o viaţă.

Şi totuşi…. prea mult timp petrecut în colivie, face pasărea să se teamă de înaltul cerului.  Ne-am văzut liberi şi ne-am speriat. Ne-am adunat toţi în mijlocul coliviei şi ne-am pus conducători oameni de care ştiam sigur că au fost apropiaţi ai vechiului regim opresiv. Ştiam dar eram mulţumiţi, pentru că ne era teamă de zbor, iar ei aveau promisiuni frumos ambalate. Ne asigurau că nimeni nu ne va mai impune vreodată să trăim înconjuraţi de gratii. A fost chiar frumos în primii ani, când încă mai aveam în ochi imaginea strălucitoare a unor vase de toaletă aurite care ar fi aparţinut cuplului mult prea urât. Ni s-a dat voie să visăm şi nici că ne-a trebuit altceva!

La început aveam aceleaşi locuri de muncă asigurate, ba chiar puteam cere drepturi utopice, bătând cu pumnul în masă pentru că, nu-i aşa, noi munceam nu gândeam şi brutalitatea fără creier a fost totdeauna o forţă. Aveam creşteri salariale periodice, că era de unde! Taxele erau suportabile, băncile au apărut ca ciupercile după ploaie şi ofertele erau atât de generoase că era şi păcat să nu profiţi de ele. Ne-am luat maşini-multe-, ne-am făcut case-mari, am plecat în concedii în străinătate, aruncând cu bani în stânga şi-n dreapta, că doar era de unde! Ajunsesem în rai! Numai că iluziile ţin puţin, ca orice minciună frumos ambalată. Timpul plăţilor a venit pe nesimţite, mult prea repede. Clasa aia politică, şarmantă şi binevoitoare a terminat repede de vândut ceea ce băiatul cuplului impuşcat credea că nu vom reuşi în 20 de ani nici să zugrăvim. Păcat că nu mai trăieşte acum, să-i arătăm că am fost în stare să distrugem până la ultima piatră de temelie ceea ce lui i se părea culmea progresului.

Nu ne pare rău. De ce ne-ar părea? Combinatele şi fabricile noastre lucrau încă cu utilaje achiziţionate în anii 70-80. Erau depăşite. Cei care ne-au impus să le închidem nu ne-au spus că utilajele alea au în mod normal o durată de viaţă, că şi ei le-au folosit cât au fost viabile, apoi le-au înlocuit cu altele mai noi, performante. Ce ne trebuia să mai investim în linii tehnologice noi când ei ne luau ochii cu produsele lor finite, strălucitoare şi accesibile? Mai bine să privatizaţi, ne-au zis ei. Găsiţi investitori străini dispuşi să producă ieftin la voi în ţară. Noi am găsit investitori. Repede i-am găsit. Şi le-am vândut coloşi de sute de milioane de dolari pe 1 leu, ca să se îmbogăţească şi ei peste noapte, săracii. Şi flămânzii noştri politicieni odată cu ei. De ce să retehnologizezi o industrie care poate fi distrusă? Că aveai piaţă de desfacere? Păi şi aia a fost distrusă odată cu căderea imperiului comunist. Să cauţi altă piaţă necesita prea multă bătaie de cap şi timp. Ori noi nu aveam timp şi nici nu mai voiam bătaie de cap. Voiam să ne trăim libertatea, să o savurăm atunci, ca pe o prăjitură care s-ar fi stricat dacă am fi ţinut-o prea mult în frigider. Atunci trebuia să facem totul! Să ne îmbogăţim, să ne plimbăm, să devenim cineva! Prin iluzie, nu prin muncă.

Pe nesimţite, gratiile au început să crească la loc în jurul nostru. Nu la fel ca celelalte, mai subtile, mai subţiri, uşor de ignorat, dar mult mai greu de distrus. Ne-am pierdut pe rând locurile de muncă călduţe de unde încă speram să ieşim la pensie. S-au închis porţile fabricilor şi uzinelor unde poate înainte au lucrat generaţii întregi de înaintaşi. În spatele porţilor închise a început jaful, numai că noi nu eram în stare să reacţionăm. Priveam prostiţi de parcă acele porţi cu lacăte grele se închiseseră peste minţile noastre şi obloanele ne fuseseră trase peste ochi, nu peste geamurile lor. Ne-au închis gura cu plăţi compensatorii din care am mai adăugat un etaj la casă. Cum, banii se termină aşa repede? Dar nouă nu ne-a spus nimeni!!! Am început să căutăm înfriguraţi alte locuri de muncă. Numai că, odată cu căderea primelor piese, dominoul a început să pice cu totul. Rând pe rând  s-au pus lacăte la toate porţile. Încotro te uiţi, vezi doar ruine şi buruieni.

Cei mai tineri, cu iniţiativă, şi-au întins aripile şi au experimentat zborul. Peste graniţă au descoperit că dacă nu munceşti nu ai nimic. Şi s-au apucat serios de muncă. Greu a fost la început, după ce ne îmbătasem cu toţii cu ideea că în anii de represiune comunistă se adunase avere pentru 23 de milioane de români care nu mai aveau nevoie să muncească după aceea cel puţin 3 generaţii. Dar au reuşit, s-au obişnuit, s-au integrat şi nu mai vor să zboare înapoi. Au fost şi naivi, naţionalişti, care nu şi-au părăsit cuibul, deşi s-au trezit. Aceştia au încercat să se apuce serios de muncă aici. Şi-au făcut firme, ferme, au cultivat pământul, s-au trezit dimineaţă şi au muncit până noaptea târziu, încercând să pună pe picioare o afacere după modelul celor occidentale. Numai că între timp s-au prins de mişcare şi escrocii care au găsit în nişa asta oportunitatea de a acumula mult, făcând afaceri cu statul.

Între timp, odată cu ridicarea noilor gratii, a apărut şi acest „stat”. Şi a mai apărut încă o categorie distinctă, cea a „contribuabililor”. Acolo am fost îngrămădiţi toţi cei ce muncim  şi încercăm să ne câştigăm traiul cinstit, de la vlădică la opincă . Statul are doar nevoi şi drepturi. Obligaţiile le-a pasat cu totul contribuabililor. Care contribuabili sunt nişte hoţi, evazionişti, nişte linge blide ce încearcă pe orice cale să fure de la gura statului şi a politicienilor. În privinţa lor nu există prezumţia de nevinovăţie! Totdeauna sunt vinovaţi! Fără excepţie. Sunt pasibili de pedeapsă, de ameninţări, de hărţuire. Dacă nu-i hărţuieşti se culcă pe o ureche şi nu mai plătesc, nu mai ascultă. Cu preferaţii statului e altceva… Ei pot fura cât mai mult, fără să-i tragă nimeni la răspundere, că de, sunt ai noştri. Nu mai are statul ce mânca, ce împărţi cu dărnicie propriilor copii născuţi din adulterul cu clasa politică, nu mai are cu ce plăti datoriile acumulate de pe la diverse bănci şi fonduri mondiale? Nu-i nimic! Mai inventează o taxă pentru contribuabili. Ia dă-i în mă-sa de leneşi! Să plătească dacă au ales să rămână aici! Nu-l interesează pe stat că nu mai ai de unde plăti, nu contează că nu o să mai ai ce mânca.

Oricum tu, contribuabil român ar trebui să trăieşti doar cu aer. Statul doar se face că-ţi oferă condiţii optime de lucru şi trai şi îţi taxează până şi wc-ul din fundul curţii, pentru că nu-i aşa, e o construcţie specială! Dacă te îmbolnăveşti îţi arată cu degetul spitalele comuniste rămase în picioare ca prin minune şi te asigură cu toată seriozitatea că poţi să mori liniştit, pentru că tratamentul costă. Beneficiază de el doar cei cu bani mulţi. Pentru că şi ăia i-au pus la ciorap, re-ar ai dracului de contribuabili graşi şi îmbuibaţi!

19 comentarii

Din categoria Cotidian

Îţi scriu

Îţi scriu târziu azi, dragostea mea.IMG_0925 Am cules o frunză galbenă şi-ţi scriu pe ea cu roşul aprins al dorului de noi. Dimineaţă o voi lega de piciorul vântului tomnatic şi-l voi ruga să ţi-o lase la poartă. Să te trezeşti devreme, puiul meu, să nu cumva să uite adresa şi să-i dea drumul la altă poartă. Să o culegi cu grijă, s-ar putea să se sfarme sub greutatea degetelor tale şi cuvintele se vor pierde fum în ceaţa dimineţii.

Sufletul mi s-a rătăcit în toamna asta târzie şi picioarele mi-au obosit căutându-te pe cărările pierdure sub frunze ruginite. Am mers mult şi mi-am pierdut pe rând clipă după clipă şi noapte după noapte căutând drumul către inima ta. Am tălpile pline de răni şi palmele-mi sângerează de cât m-am agăţat de crengi şi rădăcini, să mă pot ridica să merg mai departe de câte ori am căzut. Acum îmi tremură genunchii şi simt cum noaptea îmi apasă umerii. Aştept dimineaţa să-mi lumineze ochii şi să-mi deschidă zarea, să-ţi pot termina de scris. Sunt aproape, iubitul meu. Mai am doar o noapte rece până voi ieşi în luminişul ce-mi va conduce paşii către casă. Aşteaptă-mă cu focul aprins, c-am îngheţat desculţă pe drum. Strânge-mă în braţe, să-mi odihnesc inima obosită lângă inima ta. Mi-e dor să-ţi simt bătaia inimii în tâmplă, să-mi sting focul ce-mi mistuie pieptul cu apa vie picurată uşor cu sărutarea-ţi tandră, din gura ta iubită. Mi-e dor să văd cum se aprinde candelă în noapte castana ochilor ce-mi şoptesc atât de dulce „te iubesc”. Mai am puţin, iubitul meu. Aşteaptă-mă cu braţele deschise ţi strânge-mă tare la piept, să uit tot ce-am suferit rătăcind pe drumul către tine. Şi nu-mi mai da drumul, păstrează-mă strâns lipită de inima ta, mi-e teamă de spinii unui alt drum.

 

Scrie un comentariu

Din categoria Scrisorile iubirii

Condiţia angajatului

Angajatii-romani--printre-cei-mai-putin-profitabili-pentru-multinationaleA fost o vreme în ţara asta în care idealul unui om normal era să se angajeze, să astepte o repartiţie pentru casă şi să pună bazele unei familii. Oamenii lucrau câte 30 de ani în acelaşi loc, indiferent dacă erau ingineri sau simpli muncitori şi era o adevărată mândrie să ieşi la pensie din locul în care ai muncit o viaţă. Îţi cumpărau colegii pălărie nouă şi baston cu cap încrustat să poţi ieşi în parc cu nepoţii la plimbare în anii care vor veni, când nu mai ştii ce să faci cu timpul tău. Venea timpul să pentru o binemeritată odihnă, după o viaţă de muncă. Ei şi înainte nu erai foarte stresat de termene limită şi ore multe peste programul de lucru. Suna sirena de la fabrică în fiecare dimineaţă la ora 6, te trezeai, te spălai cu apă rece (caldă era deja un lux) şi plecai grăbit către serviciu. După 8 ore suna din nou sirena şi ieşeai pe poartă odată cu toţi ceilalţi două-trei  mii de colegi de muncă, urcai în autobuz, ajungeai acasă şi aveai timp să găteşti, să faci temele cu ăia mici, să cureţi, să speli sau să stai la o mică bârfă cu vecina la coadă la pâine, să ieşi în parc sau la „una mică” cu prietenii de familie. E adevărat, stăteai la coadă pentru orice, inclusiv pentru hârtie igienică. Dar aveai o linişte care acum a dispărut.

Între timp, foştii tăi şefi, oameni cu iniţiativă, „s-au privatizat”, au devenit „patroni”. Şi te-au luat să-i ajuţi să pornească pe noul drum cu dreptul, că de, în tine aveau încredere! Te urmăriseră atâţia ani ducând în spate o echipă întreagă în fabrică. Şi te-ai dus… că oricum la fabrică circulau tot felul de zvonuri şi noua conducere căuta disperată un „investitor strategic” care s-o scape de răspundere vânzând toate utilajele şi clădirile la fier vechi. Se puneau bazele solide ale noii orânduiri. Din când în când te mai întâlneai cu foştii colegi, rămaşi până la capăt legaţi de sirena fabricii. Le-ai ascultat tânguirile neputincioase şi te-ai bucurat în sinea ta că tu ai totuşi un loc de muncă asigurat, că şeful  îţi este pe jumătate prieten şi te bate pe umăr râzând când te laudă tuturor clienţilor pe care vrea să pună mâna. Munceşti  mai cu sârg, afacerea creşte văzând cu ochii, tu te bucuri de bunăstarea lui, pentru că simţi că ai pus serios umărul la creşterea profitului.

Nici nu mai ştii cum trece timpul. Şeful tău a ajuns în topul afaceriştilor din oraş. Şi-a făcut casă mare, cu camere multe, la bulevard. Şi-a trimis copiii la studii în străinătate- pe bani mulţi, şi-a luat maşină tare- gipan… A luat case şi maşini pentru tot neamul, face concedii în străinătate, pe Coasta de Azur, în Dubai, în locaţii din cele mai scumpe. Tu tot omul lui de încredere ai rămas. Daaa… tot la tine vine  când are câte o problemă, tot cu tine se consultă. TU rămâi stâlpul afacerii cât timp el colindă lumea! Tu ai grijă ca nu cumva profitul să scadă. Tu îi înveţi ucenicii şi pregăteşti cu bună credinţă pe cei ce-ţi vor lua locul când vei ieşi la pensie.

Bine, între timp nevasta ţi s-a făcut din ce în ce mai acră, pentru că pe ea nu ai mai dus-o în concediul de un secol, copiii ţi-au crescut, au făcut cum au putut o facultate de stat şi sunt şomeri, că nu se găseşte niciunde un loc de muncă şi pentru ei. Nici nu prea te recunosc de părinte, că au crescut tocmai când tu erai ocupat să consolidezi afacerea şefului. Apartamentul primit de la fabrică pe vremea în care te trezeai dimineaţa la 6 când suna sirena şi pe care ai reuşit slavă Domnului să-l cumperi după ’90 de la ICRAL stă să se prăbuşească, pentru că iniţial nu ai avut timp să-l renovezi, acum nu-ţi mai ajung banii. Noroc că ai serviciul ăsta unde te simţi cu adevărat util, apreciat pentru ceea ce faci, chiar dacă a trecut cam multişor de când nu ai mai primit nimic în plus la salariu.

Acum trei ani şeful te-a rugat să faci un efort să-l ajuţi să iasă din criza asta de rahat şi ai fost de acord să-ţi reducă timpul de muncă de pe contract la jumătate, cu salariul corespunzător. Doar pe câteva luni. Bineînţeles că de lucrat, tot câte zece ore pe zi aveai să lucrezi şi în mână tot banii ăia să-i iei. Puteai să zici nu, când el a avut atâta încredere în tine?  Câteva luni s-au întins pe doi ani, dar până la urmă a fost om de cuvânt şi ţi-a readus în acte salariul de inainte de criză şi ţi-a reîntregit oficial programul. O să te afecteze la pensie, dar nu te mai gândeşti la asta. În definitiv, doi ani din viaţă ce mai contează, atâta timp cât aţi rămas prieteni şi e singurul om care mai are încredere în tine? E adevărat că la înmormântarea tatălui tău ai ajuns în ultimul moment, dar asta este, ai serviciu, ai responsabilităţi. Că doar nu era să ratezi comanda ce trebuia să plece urgent pentru câteva ore în plus la căpătâiul unui muribund.

Acum sănătatea îţi e cam în pioneze. Dimineaţa te înţeapă inima şi parcă te ia cu ameţeală. Nu te duci la doctor încă, o să fii mai atent ce mănânci şi ce bei în viitor. Nu poţi risca să pierzi un loc de muncă atât de bun când sute de oameni flămânzi abia aşteaptă să-ţi ia locul. Aşa că mergi mai departe. Până când într-o dimineaţă prietenul tău, şeful, te cheamă la el în birou şi amical, ca de obicei, începe să-ţi spună că nu se mai descurcă să plătească atâţia angajaţi. Că are familie grea, că nu se înţelege cu nevasta şi a fost obligat să-şi angajeze cumnatul director adjunct, că a trebuit să mai ia sub aripa sa cine ştie ce nepot sărac de la Cucuieţii din deal, că secretara îi e bolnavă şi se simte obligat s-o ajute, că i-a stat alături atâta timp, copiii i-au crescut şi trebuie să-i ajute să se ridice pe picioarele lor în ţările în care s-au stabilit… şi că îţi mulţumeşte călduros pentru efortul depus, dar nu-şi mai permite să te ţină şi pe tine. Salariul tău îl costă prea mult, drept urmare, te roagă să fii pentru ultima dată înţelegător şi să îţi scrii demisia, că el ţi-o semnează pe loc şi drept mulţumire că l-ai ajutat să reuşească în viaţă, o să-ţi dea primă un salariu întreg, să-ţi ajungă până îţi găseşti de lucru în altă parte.

Zici că eşti prea bătrân şi nu te mai ia nimeni acum, în prag de pensie? Cum „bătrâne”!? Numai el ştie câte eşti în stare să faci tu, chiar şi acum! Nu-ţi face nici o grijă! Pentru oameni ca tine, tot timpul se va găsi ceva de lucru! Ce pensie? La pensie se duc ăia de-au muncit la stat, leneşii care au lucrat cel mult 8 ore pe zi şi alea trase de coadă! Tu trebuie să fii într-o continuă mişcare, să rămâi tânăr, să….Să mori făcându-ţi datoria. Faţă de stat, faţă de societate, faţă de patroni…doar faţă te tine trebuie să uiţi că ai o datorie. În definitiv eşti un amărât de angajat, ce naiba!

29 comentarii

Din categoria Cotidian

Culori… de toamnă

IMG_0969 IMG_0886
IMG_0888

IMG_1031

IMG_1030 IMG_1029 IMG_1028 IMG_1027 IMG_1026 IMG_1025 IMG_1024 IMG_1021 IMG_1020 IMG_1019 IMG_1018 IMG_1016 IMG_1015 IMG_1014IMG_1013 IMG_1022 IMG_1023 IMG_1032

Scrie un comentariu

Din categoria Imagini, Uncategorized

In memoriam- Taicu

candles-64177_640Să-l descriu pe Taicu, e cel mai greu. Era pur şi simplu… Taicu. Bătrân de când am deschis ochii, blând şi tăcut, cu părul negru şi ochii vii pe o faţă plină riduri. Purta în spate ca pe o povară o cocoaşă mare, care îl făcea să meargă mai tot timpul cu capul plecat şi-l făcea să pară mai scund. Copil fiind îl priveam de fiecare dată cu atenţie când îmbrăca cămaşa. Voiam tot timpul să-l ajut, să fiu acolo când va da jos din spate povara aceea grea ce nu-l lăsa să ridice capul cum trebuie. Eram nedumerită şi intrigată de faptul că nu-i venea niciodată să renunţe la povară.

– Ce-ai mata acolo, sub maieu, Taicule?

– Ei, tăicuţule… vezi-ţi tu de grijile tale, nu te uita la mine, că-s bătrân şi urât!

– De ce nu o dai jos? Nu te doare spatele de atâta greutate?

– Draga, tatii… Mă doare, cum nu! Dar nu are taicu cum să scape de ea! Lasă tu, gândeşte-te la ale tale, ofta din suflet bătrânul şi păstra cocoaşa acolo unde i-o lăsase Dumnezeu şi grijile de o viaţă întreagă.

Dincolo de această infirmitate fizică, era un om nemaipomenit de activ. Pensionar, lucra totuşi ca pândar pe câmpurile CAP-ului să-i adune şi Maică-i zile pentru a putea beneficia de pensie. Ea, bolnavă fiind, nu putuse ţine pasul cu femeile de vârsta ei şi Taicu oricum nu suporta să stea locului acasă. Cu un ciomag imens, un corn de vânătoare făcut din cornul unui tăuraş şi o căţea roşcată, lăţoasă după el, colinda de dimineaţa până seara printre lanurile de grâu, porumb sau floarea soarelui ale CAP-ului, speriind animalele scăpate în cultură, sau hoţii veniţi la furat. Era cel mai temut pândar din tot satul şi hoţii se informau unii pe alţii ce parcele trebuie să ocolească a doua zi, dacă au nevoie de ceva de luat din câmp. Nu gonea copiii care furau porumb de copt, sau femeile ce veneau cu sacul după graşiţă şi ştir pentru porci. Mai închidea ochii la câte o amărâtă de bătrână ce plângea că nu are ce da la păsări dimineaţa. Mulţi îl înjurau însă, dar se şi temeau de ghioaca lui ce lovea fără milă, deşi te-ai fi aşteptat ca un om aşa infirm şi firav, să nu aibă atâta putere. Nu de puţine ori s-au trezit diverşi „gospodari” cu animalele închise la ocol de a trebuit să plătească bani grei să le scoată de acolo. Nimeni nu îndrăznea însă să-i zică nimic. Era atât de drept în acţiunile lui, că nici măcar păgubiţii nu reuşeau să se supere pe temutul pândar cocoşat.

Când nu era pe câmp, se ocupa de tot felul de lucruri. Vara, ziua lui începea undeva înainte de răsărit şi se termina mult după apusul soarelui. În grădina de peste drum, pe unde trecea balta cu stuf şi papură ce „izvora” din apele Jieţului, îşi săpase cu mâinile lui un gropan pe care nu se ştie cum, îl populase cu ţipari. Noi, copiii, nu aveam voie singuri pe lângă gropanul cu ţipari al lui Taicu. Îmi plăcea totuşi să stau pe lângă el când îi culegea pentru câte o masă plină de delicatese. Mă aşezam pe ciuci, cu coatele sprijinite pe genunchi şi număram cu voce tare ţiparii pe care îi scotea pe rând din baltă şi-i arunca în găletuşa cu apă limpede. Nu-i lăsa să se zbată pe uscat. Îi părea rău de ei. Tiparii, lungi şi ameţiti de lumină, scoteau afară din apa limpede boturile mustăcioase şi ţipau scurt de fiecare dată când încercai să-i atingi. Îmi plăcea carnea lor albă şi dulce, dar şi mai mult îmi plăcea să privesc trupurile lor subţiri şi unduitoare sub apă şi ţipătul scurt, de pasăre de pradă pe care îl eliberau când se simţeau încolţiţi.

La un moment dat, a vrut să crească porumbei. Ne-am trezit cu el că a venit acasă cu o pereche de porumbei într-o paporniţă.

– Ce faci Costică, cu ăştia? Eşti copil mic, ai înnebunit?

-Taci, fa! a exclamat scrut, bombănind după aceea în barbă, ca pentru el „muierile astea… se bagă ele peste tot!”

Le-a făcut o cuşcă înaltă, proţăpită pe trunchiul uscat al unui zarzăr ce murise primăvara trecută. Îi tăiase coroana şi trunchiul rămâsese acolo, proţăpit în pământ, trist şi nemişcat, ca o dovadă nemişcată a măreţiei unei coroane pline de floare ce-l împodobea odinioară. Acum îl împodobea o cuscă de plasă de sărmă, cu doi porumbei speriaţi şi văduviţi de zbor în ea. Îmi părea rău de ei, cum încercau să întindă aripile să evadeze prin ochiurile plasei ce-i străngea. Nu ajungeam însă la uşa cuştii. Le-aş fi dat drumul şi l-aş fi lăsat pe Taicu fără obiectul pasiunii lui târzii. I-a ţinut aşa, închişi, până au scos pui. După aceea le-a deschis larg uşa, ei şi-au luat zborul, s-au învârtit de câteva ori deasupra ogrăzii şi s-au întors cuminţi înapoi la pui. Acolo au rămas. Cu timpul din doi, s-au făcut câteva zeci, apoi câteva sute… Adunase Taicu de pretutindeni, tot felul de rase, care mai de care mai frumoase, dar porumbeii lui de suflet, tot cei călători au rămas. Se învăţaseră şi coborau planând să-i ciugulească din palmă grăunţe şi firimituri, iar el găsea câte un nume şi câte o vorbă bună pentru fiecare. Se stabiliseră până la urmă în podul casei şi cât timp a mai putut, se urca o dată pe săptămână şi curăţa cu scrupulozitate cuiburile şi podul.

Iarna era perioada de hibernare. Ca un urs în mijlocul pădurii, iarna lui era mai mult somn. Ieşea doar dimineaţa devreme, că trebuia aprins focul ce se stinsese peste noapte şi de câte ori îl apostrofa Maica, exasperată de somnul lui instantaneu. Parcă cineva îi strecura în micul dejul somnifer pentru ziua întreagă. Intra în casă, punea capul pe pernă şi adormea instantaneu. Ne amuzam numărând secundele până începea să sforăie. Şi sforăia Taicu, de se trezeau vecinii de peste două case!

– Costică, ieşi şi taie lemne, că se stinge focul! –Sforăitul înceta brusc şi Taicu se imbrăca şi ieşea. Se intorcea cu miros proaspăt de ger în haine şi cu un braţ imens de lemne pe care le lăsa la gura sobei. Se dezbrăca de şuba îmblănită, se intindea la loc în pat şi cum inchidea ochii începea din nou să sforaie.

– Iar adormişi, Costică? Auzi că zbiară capra aia, du-te şi dă-i apă! Se ducea taicul.

– Dormi, Costică? Mai lasă-l dracu de somn, că o să dormi destul când oi muri! Du-te şi mai pune fân în iesle. Du-te şi dă la păsări!…Du-te şi-nchide găinile!… Vezi de închide gâstele!… Se ducea bietul Taicu de fiecare dată fără să comenteze.

– Ai dormit Costică şi la telejurnal. Ce mai faci la noapte?

– Pe dracu fac! Dorm că nu m-ai lasat un minut toată ziua!

Noi râdeam pe înfundate în pat, cu capul sub plapumă, să nu se supere Taicu.

-Se umflă şi păsatul în voi, fi-re-ti ai dracu! Hai la culcare ca acu se face dimineaţă! îşi descărca Maica năduful tot pe noi, că Taicu deja sforăia şi nu o mai asculta.

Viaţa l-a lăsat singur ani mulţi. După ce Maica a plecat într-o zi însorită de vară, Dădica a încercat să-l ia la ea. Nu a vrut să plece din casa lui. Atunci Dădica i-a golit casa, sperând ca astfel îl va convinge să o părăsească. Minte de femeie proastă. Bătrânul a plâns, a suferit ca un câine şi a rămas în casa goală. S-a dus tata şi i-a făcut o sobă cu plită din câteva bucăţi de teracotă disparată la care să se încălzească peste iarnă, i-a dus un pat cu grilaj de fier, de spital, pe care fiică-sa nu-l vrusese şi îi mai mobilase casa cu dulapul vechi de bucătărie, cu care venise maica de zestre când se măritase cu el. Pe jos îi pusese mama două bucăţi de preşuri de cârpe şi la geamuri lipise nişte ziare care îl fereau de privirile iscoditoare din drum. Şase ani şi-a dus amarul singur, uitat de fata căreia îi făcuse acte pe casă şi care, supărată că nu-l putuse desprinde de acolo să vândă, nici măcar bună ziua nu i-a mai dat.

S-a dus într-o iarnă, a doua zi de Crăciun, după o lungă şi grea suferinţă sufletească. Când sufletul i-a părăsit lumea asta, a făcut un ocol până la noi acasă, să-i dea de veste celui cei-i purta întreg numele -fratelui meu- că-l lasă cu bine. După înmormântare, Dădica a venit cu cumpărători, a dat casa care-i fusese atât de dragă şi mi-a rupt inima definitiv. Mult timp după aceea, de câte ori mergeam acasa, mă aşezam lângă gard şi plângeam după viaţa mea pierdută odată cu ei. Noii proprietari, oameni cu suflet, îmi deschideau poarta şi mă lăsau să-mi ostoiesc focul sufletului cu lacrimi amare, sub bolta de roşioară pe care cu atâta dragoste ridicase şi îngrijise de-a lungul vieţii Taicu şi pe care ei nu se îndurau s-o pună jos.

10 comentarii

Din categoria Lumina de ceară

In memoriam – Maica

Nu am avut totdeauna o viaţă uşoară. M-am născut într-o familie care şi-a început viaţa de cuplu cu stângul şi, deşi dorită, nu am reuşit prin naşterea mea să îmi fac părinţii să mă iubească. Îşi doreau foarte mult băiat. Eu le-am stricat planurile şi le-am atârnat tot timpul ca o piatră de moară de picioare. Nu ştiu de ce au considerat ei că îngrijirea şi creşterea mea necesită mult prea mulţă atenţie şi cheltuială. Am avut în schimb bunici de poveste şi pentru sufletele lor bune  vreau să aprind azi. pe rând, o lumină de ceară.  candle-11442_640

Maica

Maica e figura ce mi-a marcat toată copilăria. Dacă pe toţi ceilalţi bunici îi iubeam, pe ea o idolatrizam. Era mare şi bună ca pâinea caldă dacă apucai să-i intri în suflet. Cu privirea un pic piezişă, cu faţa ca o lună plină  luminată de zâmbet şi avea totdeauna chef de vorbă. Avea o vorbă repezită şi tăioasă, iar dacă nu o cunoşteai te temeai de biciul limbii ei. Era „afurisită” cum se caracteriza singură în momentele de maximă sinceritate. Supraponderală, a avut de când o ştiu probleme de sănătate. O copilărie grea, cu mulţi fraţi de crescut şi multe lipsuri a pricopsit-o cu un astm de care nu a scăpat toată viaţa. Grăsimea pe care era nevoită s-o după în spate i-au slăbit inima şi au făcut-o să se mişte greu. Mai în fiecare vară făcea exces de efort şi ne trezeam cu Taicu că vine să ne zică să mai trecem şi noi pe la ea pe la spital, că i s-a făcut rău şi a luat-o salvarea. Iarna nu ieşea din casă decât în caz de forţă majoră şi atunci când ieşea, era atât de înfofolită, că abia se mişca şi respira cu greutate prin broboada groasă cu ciucuri pe care şi-o înfăşura strâns peste gură şi nas, ca nu cumva aerul rece să-i taie respiraţia şi aşa greoaie.

Mai toţi se temeau de ea. Avea o gură cu care ar fi pus la punct şi pe vodă, dacă s-ar fi nimerit să-i iasă în cale şi s-o supere. Cu mama nu s-a înţeles de la bun început. Mama era frumoasă pe vremea aceea, tânără, şcolită, avea un păr minunat şi un glas de privighetoare. Avea însă un defect capital: era săracă. Şi aşa săracă cum a fost, nu s-a lăsat cu nimic mai prejos când era vorba de ceartă. Două pietre tari, nu aveau cum să se înţeleagă şi să trăiască împreună. Aşa că, după o ceartă violentă într-o luni dimineaţă, după o noapte petrecută la nuntă, ai mei, copii fără minte fiind, şi-au făcut bagajul şi au plecat din casă. Şi duşi au fost. Şi-au croit propriul drum aşa cum au crezut de cuviinţă, fără să se uite înapoi. Nu le-a fost uşor. Dar nici nu au vrut să dea satisfacţie bătrânei.

Tatei îi era mamă vitregă. El şi sora lui mai mare au avut nenorocul să aibă o mamă plăpândă şi delicată, ce nu a rezistat traiului greu de la începutul anilor 40. A contactat o boală de plămâni care a pus-o la pat imediat ce a rămas însărcinată cu tata. Cu ultimele puteri a luptat să-i dea viaţă. Nu a avut nici măcar ca ultimă bucurie, şansa de a-l ţine la piept. Celor din jur le-a fost teamă ca noul născut, sănătos prin minune, să nu se molipsească de cumplita boală care o făcea pe frumoasa şi muribunda lui mamă să-şi verse plămânii de câte ori tuşea. S-a stins ca o lumânare, când copilul nu împlinise încă două luni. Taicu, ţăran neaoş şi nepriceput în treburi femeieşti, a fost nevoit să se însoare repede pentru că habar nu avea cum să aibă grijă de doi copii mici. Nu a făcut o alegere prea bună pentru ei, maica fiind destul de egoistă şi neacceptându-i niciodată ca pe copiii ei. Şi-a făcut însă datoria, aşa rece şi dură cum a fost şi dacă nu a reuşit să le pătrundă în suflete, putea fi măcar mândră că i-a crescut oameni drepţi, frumoşi şi muncitori.

Şi cu noi, nepoţii, era părtinitoare. Eram mulţi. Eu cu frate-meu din partea tatei, din partea surorii lui mai mari încă doi mai – o fată şi-un băiat şi de la Dădica (sora mai mică a tatei şi unicul copil născut de maica) un băiat. Cinci în total. Nu pot spune că nu ne iubea pe toţi, avea însă pentru fiecare un alt fel de dragoste. Văru-meu Liviu, băiatul Dădicăi, era mezinul familiei şi sufletul ei. Venit pe lume când nimeni nu mai spera, era raza ei de soare. Îi accepta toate prostiile şi-l răsfăţa aşa cum nu cred că a răsfăţat în viaţa ei pe nimeni. Pe mine mă iubea că eram cuminte şi necăjită. Cum crescusem la propriu până aproape de 3 ani în curtea lor, aveam un statut aparte, privilegiat. Se bucura să mă aibă prin preajmă şi dacă ar fi putut, nu mi-ar mai fi dat drumul acasă. Ceilalţi erau aproape inexistenţi, nepoţii ei acceptaţi, dar copiii părinţilor lor în primul rând. Îi primea în vizită, le făcea câte o prăjitură, îi punea la masă şi îi trimitea fără rezerve acasă, când simţea că o obosesc prea tare. Cred că dacă ne-ar fi avut doar pe mine şi pe Liviu, ar fi fost cu adevărat fericită.

Avea mâini de aur. Tot ce am învăţat să lucrez în viaţă, de la ea am prins. Dormea puţin, că viaţa sedentară pe care o ducea şi vârsta îi cam mâncaseră somnul. Se trezea în miez de noapte, aprindea lumina, punea ochelarii pe nas, lua etamina şi acum şi trecea la cusut. Multe minuni lucrate de mână  cu acul şi cu croşeta, au luat calea pieţelor sârbeşti pentru a le rotunji veniturile destul de modeste asigurate doar de pensia lui Taicu. Cu acul şi cu aţa, cu mâinile  neobosite, şi-a îmbrăcat toată casa şi ne-a mai îmbrăcat şi pe noi, nepoţii ei preferaţi. Vara avea un pled preferat, pe care îl întindea la umbra casei şi lucra acolo, în aer liber, până se făcea seara şi ieşeau vecinele la poartă. Atunci muta pledul la poarta şi lucrul parcă mergea mai bine însoţit de bârfa zilnică.

S-a dus într-o amiază de vară, simplu şi uşor, aşa cum a trăit. Aveam o grădină situată undeva la baza unei coline nisipoase pe care puseseră vie. Casa, curtea şi grădina de peste drum erau zestrea cu care venise mireasă- mama tatei. Ea s-a dus, locurile au rămas. Au fost mai multe, dar până să apar eu pe lume, comuniştii le confiscaseră. Scăpase taicu ca prin minune cu acea grădină peste drum de casă, cu multe sacrificii şi plocoane date celor ce ajunseseră din săracii satului-conducători. Cerea ceva efort să cobori până în grădina de lângă baltă iar ca să urci, trebuia să te opreşti de câteva ori, să mai priveşti în stânga peste gard în grădinile vecinilor,  prin vie pe la struguri, peste vale la cimitirul ce se întindea pe dealul imediat următor, în zare. Să-ţi recapeţi suflul, cum ar veni. Unul din drumurile astea i-au furat sufletul. A  făcut infarct când se întorcea din grădină cu poala plină de roşii. Eu am aflat abia după câteva luni, când s-a dat de gol frate-meu. Vestea pierderii ei m-a durut ca o lovitură primită în plin, în plex. Mi-a tăiat respiraţia şi am plâns în ziua aceea cât pentru toaţă copilăria pierdută odată cu ea.

2 comentarii

Din categoria Lumina de ceară

Abuzurile statului

Mă intrigă de mult timp ce se întâmplă în România anului 2013. De săptămâni întregi oamenii protestează împotriva exploatărilor abuzive a resurselor naturale, fără să-i bage nimeni în seamă. Zeci de mii de oameni ies in stradă, cu consecvenţă, scandează, incearcă să atragă atenţia autorităţilor care rămân oarbe şi mute. Ba mai mult, se încearcă modificarea legii astfel încât oamenii să nu mai aibă voie să protesteze pentru că… ar bloca prea mult timp circulaţia şi protestele lor pătează imaginea guvernului! Protestatarii sunt puşi sub acuzare şi li se întocmesc dosare penale pentru tulburarea liniştii publice şi ultraj contra bunelor moravuri pentru că au avut curajul să-i strige în faţă unui ministru de toată jena, că e vândut şi trebuie să-şi dea demisia. S-a aruncat în el cu bani de hârtie şii monezi de jucărie, dar oamenii sunt acuzaţi că l-au agresat şi riscă puşcăria! În ce ţară trăim, oameni buni? În care din ţările civilizate ale lumii miniştrii unui guvern, fie el şi corupt, au nesimţitea şi tupeul să acuze mulţimea şi să ceară închiderea acestora doar pentru că s-a prins de faptul că e mituit? În ce ţară civilizată, în anul de graţie 2013 oamenii nu mai au voie să-şi apere avuţia naţională?

De câteva săptămâni locuitorii unui satul din Moldova stau in faţa utilajelor care ar trebui să  înceapă să foreze ca să descopere gaze de şist pe teritoriul comunei. Oamenii nu vor să fie făcute astfel de experimente pe pământul lor. De ce nu sunt luaţi în seamă? Cum de nu i-a întrebat nimeni înainte de concesionarea terenului respectiv către Cevron? De ce părerea lor nu contează? Chiar am ajuns să nu mai fim stăpâni nici pe viaţa noastră? Unde este dreptul inviolabil la proprietate?  De când are statul dreptul să decidă peste capetele proprietarilor?

whuett12Dincolo de toate, din ce în ce mai mulţi oameni de pe tot teritoriul ţării, se trezesc cu instalaţii de prospecţiuni montate pe terenurile proprietate personală, de către firme avide de îmbogăţire rapidă. Se caută gaze de şist în lanurile de porumb, gradinile de legume, curţile oamenilor fără ca aceştia să aibă habar! Se trezesc oamenii cu cablurile şi instalaţiile întinse prin curte şi nimeni nu le dă nici o explicaţie, nimeni nu ia atitudine! Scandalul a ajuns public, sunt oameni care au blocat masimile firmelor de prospecţiuni şi au confiscat echipamentele, s-au făcut plângeri la poliţie pentru violarea proprietăţii, s-au chemat televiziunile. Toată lumea fierbe şi nici măcar un reprezentant al unei astfel de firme nu iese în faţă să explice acţiunile respective. Nici un reprezentant al statului nu ia atitudine!! Nu înţeleg, oricât aş încerca. Cine mai respectă constituţia în statul de drept ce se numeşte România ?

Articolul 44 din Constituţia României prevede:

„Dreptul de proprietate privată

(1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.

(2) Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală.

Guvernanţii noştri au citit Constituţia, sau este cazul să îi obligăm s-o facă? Dacă ei nu respectă nici măcar articolele de bază din legea fundamentală a ţări, de ce au pretenţia ca populaţia să-i respecte pe ei, persoane publice plătite din munca noastră, ca pe nişte zei? Am senzaţia că abuzurile au atins cel mai înalt grad de nesimţire şi tupeu în ţara aceasta. O să ajungem să ne trezim daţi afară din case, fără drept de apel, doar pentru că o anumită firmă cu proprietari lacomi şi incerţi a mituit exact demnitarul potrivit pentru asta. Ni se astupă gura cu pământ mai rău ca pe vremea sclaviei. Au uitat că au câştigat nişte alegeri libere aşa cum le-au câştigat şi că au ajuns acolo tocmai înfierând aubuzurile vechilor guverne. Abuzuri care erau mici copiii pe lângă cele făcute de ei acum. Şi nimeni nu le-a acordat acest drept. Nimeni nu ar trebui să aibă dreptul de a ne desconsidera în casa noastră, chiar dacă acum îmbracă costume scorţoase şi se plimbă cu maşini cu geamuri fumurii pe banii noştri, indiferent ce funcţie ar ocupa!

 

20 comentarii

Din categoria Cotidian