Arhive pe categorii: Scrisorile iubirii

Azi

Azi vine iarna peste noi,
anume
Şi ne găseşte singuri
pe-amândoi
În câte-un colţ întunecat
de lume
Tânjind la vremea când, încă,
eram doi.

294976_283521961774447_370803491_nŞi bate crivăţul
pe la ferestre
Iar lemnul geme greu
cu icnet lung
Petalele sucombă trist
în glastre
Şi-un greier mic îşi tace
cântecu-n
amurg.
Nori cenuşii coboară grei
din munte
Să stingă-ncet viaţa-n ochi
ce ard,
Deasupra noastră stele
însingurate
Se scutură-ameţite
din înalt.
Azi mor şi eu cu fiecare
clipă
Ce-aşterne flori de gheaţă
pe asfalt.

Şi vine iarna peste noi,
iubite
Nici nu mai ştim de-am fost
vreodată doi.
Când reci zăpezi ne-au troienit
cernite
Şi-orice gând a îngheţat
în noi.

8 comentarii

Noiembrie 17, 2015 · 8:18 am

Frig fără tine

Pictură de John Atkinson Grimshaw

Pictură de John Atkinson Grimshaw

Mi-e frig
fără tine
azi.
Aş vrea
să stau
în braţele tale
o vreme,
să îmi odihnesc
capul
pe pieptul tău
şi să mă încălzesc
la dogoarea
inimii tale.
Febra îmi aprinde
ochii
şi mă face
să tremur,
mâinile,
ah mâinile
mi-au îngheţat
de dorul
atingerii tale
iar vântul câinos
mi-a pârlit
buzele
flămânde
de gura ta.
Ia un chibrit
cu fosforul
intact
şi-aprinde
în sobă,
focul.
Aşteaptă-mă
cu toţi copacii
goi şi luna
aprinsă,
azi mi-e cumplit
de frig
după mâinile tale,
toamna
inimii mele.

Un comentariu

Septembrie 16, 2015 · 1:21 pm

Crochiu

Un pas lângă alt pas fac drumul.
Un umăr lângă alt umăr fac putere.
Un gând lângă alt gând dau bunătate.
O rază cu o rază fac un răsărit.
O lacrimă cu o altă lacrimă fac un curcubeu.
Un zâmbet lângă alt zâmbet fac lumină.
O bătaie de inimă lângă altă bătaie de inimă înseamnă
o prietenie.
O privire lângă altă privire ating un orizont.
Un suflet lângă alt suflet se contopesc şi
nasc o iubire curgătoare.

Viaţă

Viaţă

8 comentarii

Iulie 20, 2015 · 8:53 am

Când cuvintele mor

Când laşi cuvintele să moară omori cu ele o parte din tine.IMG_1829

Te trezeşti într-un târziu că ai uitat să-ţi dai drumul gândurilor iar ele, gândurile, nu mai ştiu părăsi spaţiul în care s-au plimbat în cerc, silite de lanţul imaginar cu care ai legat verbele. În faţa lor rămâne zidul imaginar pe care l-au tot săpat, încercând să evadeze atâta timp, încât acum, dincolo de el le e străin şi stingher.

Străinul gândurilor ce se tot nasc şi-nfloresc în spaţiul strâmt în care le-ai închis în mintea ta se numeşte „ce rost mai are?”. Gura nu se mai deschide, buzele rămân pecetluite, doar ochii ar ţipa, numai că ei nu au glas de auzit, au doar privire de citit.

„Ce rost mai are?” creşte până capătă dimensiuni impresionante şi acoperă cu opacitatea lui orice rază de speranţă. Atunci până şi ochii se pleacă şi boabe mari de lacrimi, prea mult timp înfrânate, îi inundă şi-şi dau drumul sinucigaş pe panta obrajilor ce-au uitat demult ce-nseamnă un zâmbet.

Pe caldarâm lacrima se sparge sucombând în linişte şi sparge odată cu ea şi inima ce-a tot sângerat tăcută atâta timp. Rămâne pustiul îmbrăcat de doliul în veşnicul cenuşiu al zilelor care vin şi pleacă fără nicio bucurie. Te-nchizi în el ca-ntr-o cetate cu ziduri groase de piatră ale cărei ferestre crenelate nu mai ascund demult puştile asediaţilor. Oricum asediatorul eşti chiar tu.

Te usuci şi mori fără ca nimeni să poată bănui cât de multe ai fi avut de spus, câte te-au durut , câte te-au bucurat, câte te-au rănit sau câte te-au înălţat în spatele lui „ce rost mai are?” ce ţi-a ucis întâi cuvintele, apoi visele, apoi şi-a întregit opera luându-ţi sufletul.

Cel ce ţi-a aşteptat cuvintele, va sfârşi fără să bănuiască ce zbucium şi ce luptă s-a dus în mintea ta, până ai reuşit să mori secundă cu secundă, începând cu uciderea primului cuvânt. Se va resemna, poate, va încerca să râdă, să glumească, să-şi îndrepte visele şi speranţele în altă direcţie şi va ajunge să se gândească din ce în ce mai puţin că aşteaptă încă de la tine cuvinte ce-au murit din faşă.

Îşi va ridica ochii, sau din contra, îşi va pleca capul şi va merge mai departe, punând peste amintire o lespede grea, de granit.  Îşi va închide speranţa şi-o va lăsa să moară singură şi tristă, căci, ce rost ar mai avea s-o lase să supravieţuiască, nu-i aşa?

13 comentarii

Iulie 16, 2015 · 9:50 am

Zidul

M-am trezit într-o dimineaţă, mi-am băut cafeaua, am privit răsăritul, mi-am spălat liniştită ceaşca, am pus-o în rastelul de ceşti, mi-am luat bagajul şi-am plecat. Ştiam că nu mă pot întoarce, drumul pe care mergeam avea o singură bandă, doar dus. N-am privit înapoi, nu voiam să iau nimic cu mine, nici măcar o amintire pe un colţ de retină.

Mi-a fost un pic teamă, na, te cam ia cu tremurat când vezi în faţa ta un drum care nu are nici cale de-ntors, nici popas şi al cărui capăt ascunde lucruri ce pot fi mai rele ca cele lăsate în urmă. Am ezitat, recunosc, totdeauna eziti când trebuie să dai piept cu destinul. Poţi să-l fentezi, să rămâi pe loc, dincolo de zidul sigur pe care l-ai ridicat, dar atunci când trebuie să-l înfrunţi eşti cu mâinile goale în faţa lui.

Da, am avut grijă şi eu, ca toată lumea, să pun cărămidă peste cărămidă şi să mă baricadez în atâta amar de vreme. Am făcut şi-o poartă, tot ca orice om şi i-am făcut şi cheie. Am terminat de zidit, am încuiat de două ori şi-am aruncat cheia. Aşa îşi încuie porţile oamenii încercaţi de soartă. De două ori. Să fie siguri că nimeni nu mai trece dincoace de ele. Am rămas eu cu mine şi un timp mi-a fost bine. Mă simţeam în siguranţă cu sufletul meu, închisă acolo, aşa e dincolo de ziduri, te obişnuieşti să vorbeşti doar în gând şi uiţi că eşti om, că lumea freamătă şi râde dincolo de închisoarea ta, că oamenii trăiesc, iau viaţa în piept aşa cum vine, cu bune, cu rele.

La mine nu mai venea, ea, viaţa asta. A venit, odată, şi-a bătut la poartă. De două ori a bătut, am auzit-o clar. Cred că ea bate de fiecare dată de câte două ori la porţi închise. N-am răspuns. Ea s-a aşezat pe o piatră  în faţa porţii şi-a aşteptat. Dincolo de poartă, eu am tăcut. Laşă. Am uitat şi să respir de teamă să nu mă simtă să bată din nou, mi-ar fi fost greu s-o mai las în vacarmul de afară. Ea, ca şi mine, a tăcut şi-a ascultat, spera să fac eu prima mişcare. Eu am prins rădăcini şi-am aşteptat să plece, ea s-a uscat timidă, cu capul rezemat de stâlpul porţii. Într-un târziu mi-am luat inima în dinţi, am respirat adânc şi am deschis cât să scot două degete şi-o privire. Poarta a scârţâit lugubru, ruginise de atâta nemişcare. Mi-am tras degetele şi-am tăcut. Curând mi-am dat seama că nu mai aveam de ce mă teme, viaţa-mi sucombase demult. Stătea acolo, chircită şi uscată ca o stafidă veche, cu fruntea lipită de stâlpul porţii şi ochii stinşi în orbite.

M-am speriat şi-am încuiat din nou. Am lăsat-o acolo, mărturie morţii ce-mi cuprinsese demult, de la prima cărămidă, fiinţa. Liniştea se spărsese, însă, se împrăştiase în  mii de cioburi pe nisip şi-mi smulsese rădăcinile pe care le credeam adânci. Prin crăpătura porţii pătrunsese neliniştea ce începuse să sape adânc în tăcerea mea, asurzindu-mă. Nu mai voiam să stau acolo singură, zidul mă strângea, gratiile mă sufocau. Aşa am decis să ies şi să încui poarta după mine, să las în urmă ruinele convieţuirii mele cu mine. Mi-am cules viaţa de la poartă şi-am luat-o în braţe, chiar de eram conştientă că uşor nu-mi va fi cu o viaţă stafidită după mine.Drumul

Urma, din nou,  drumul. Nu mi-a fost cald. Am tras de mine, m-am ferit de oameni, mă răneau cu vorbele lor prea vii, prea ascuţite, mă murdăreau cu gândurile lor negre, ascunse. Ei nu-şi dădeau seama că eu nu eram decât un mort viu plecat la drum de prea multă tristeţe. Nici viaţa mea stafidită nu o băgau în seamă, era invizibilă aşa cum o strângeam la piept cu mâinile amândouă. Mă străduiam să râd şi o făceam oarecum prosteşte, nefiresc, de parcă nu era râsul meu. Mă miram şi eu de dincolo de buzele cu colţurile agăţate de tâmple. Cine era femeia aceea tânără, cochetă, cu veselia ei zgomotoasă? Cum reuşea să atragă atâţia fluturi ce zburau bezmetic în jurul ei ca-n jurul unui bec aprins, atraşi de lumina lui fierbinte, cu riscul de a-şi pierde aripile?

Nu mă recunoşteam. Eram eu şi totuşi, altcineva străin şi rece locuia în existenţa mea.

Apoi te-am întâlnit şi m-am aşezat răsuflând adânc la capăt de drum. Aşa credeam, c-am atins capătul şi drumul m-a răsplătit cu odihna. Băusem din apa vie a iubirii şi până şi stafidita mea viaţă dădea semne de resuscitare. Era magic. Doar că magia se spulberă până la urmă ca ceaţa ridicată de vânt. Odată cu ea s-a spulberat, din nou, liniştea mea.

În faţa mea s-a deschis acum alt drum îngust, numai că tălpile-mi sângerează şi genunchii mi-au îmbătrânit de când tot merg pe o cărare fără popas şi parapeţi. M-am aşezat într-o poiană şi mâinile, învăţate cu greul, au început să modeleze cărămizi pe care o să le aşez una peste alta, peste alta… Zidul o să prindă contur. De data asta am să-l întăresc cu pietre mari, de râu. Nu-i mai fac poartă, ce rost ar mai avea? Peste viaţă mi s-a aşternut toamna.

9 comentarii

Iulie 12, 2015 · 11:00 pm

Dantelă cu iubire

Într-una din zile, când vacanţa de iarnă se apropia cu paşi mari, Vali aştepta zgribulit la poarta facultăţii. Vântul sufla subţire, rece şi pătrundea adânc pe sub haine înţepând cu mii de ace pielea sensibilă. Obrajii erau roşii de ger, urechile îi îngheţaseră şi sufla în pumnii strâşi să-şi încălzească un pic mâinile. Ana l-a sărutat grăbită, şi-a trecut mâna pe sub braţul lui şi au plecat aşa, lipiţi şi grăbiţi către casă. Răsuflau greu scoţând aburi pe nas, împiedicaţi de vântul ce le venea furios în faţă. Părea că în afară de ei şi vântul îngheţat nimeni nu mai era în jur. Oamenii stăteau la adăpostul cald al căminelor proprii, păsările amuţiseră, cerul cenuşiu coborâse până pe creştetele lor şi o linişte ireală se aşezase peste oraş. Dacă ar fi ridicat ochii şi ar fi întins mâinile ar fi putut prinde cerul de poale. Ei mergeau însă grăbiţi cu ochii în pământ, îmbrăţişaţi şi pierduţi în gândurile lor. Un fulg rătăcit a zburat ameţit o perioadă şi s-a topit imediat pe nasul roşu al Anei. Fata a tresărit şi a ridicat privirea. Din văzduhul cenuşiu, fulgii se alergau şi se urmăreau unul pe celălalt în goana lor ameţită către pământ.
– Uite, Vali, ninge!!!!!
Băiatul a tresărit. Avea gândul trimis adânc, în el, căutând să se lămurească şi să-şi potolească un imbold ce devenea din ce în ce mai sâcâitor. A ridicat ochii şi un fulg uriaş i-a picat pe pleoapa stângă împrăştiindu-se în cioburi de gheaţă albă pe genele negre. Ana a râs, i-a aplecat capul şi i l-a adunat cu buzele fierbinţi. El s-a înfiorat şi a întins mâinile să poată cuprinde în braţe întreg cerul acela posomorât ce le trimitea steluţe albe să-i acopere şi să le cureţe drumul. Ninsoarea se înteţea iar ei uitaseră şi de frig şi de vântul înţepător. Alergau pe trotuar încercând să prindă fulgii graşi în palmele întinse şi să-i soarbă înainte de a se topi. Râdeau. În oraşul încremenit redeveniseră într-o clipă copii.

Când au ajuns acasă era deja întuneric. Ziua se sfârşise la amiază, pe nesimţite, închizând pleoapele sub povara norilor încărcaţi de zăpadă. Au deschis uşa şi au dat să aprindă lumina. Nu era curent. Ana a râs şi-a aruncat geanta pe cuier, s-a descălţat şi a intrat în bucătărie să caute un chibrit şi o lumânare. S-a întors cu lumânarea aprinsă în mână. Lumina ei tremurătoare arunca umbre calde pe obrajii îmbujoraţi şi-i făcea ochii să sclipească. Vali apucase să-şi dea jos paltonul şi cizmele. A privit-o intens cu ochii lui de păcat şi a sărutat-o aşa cum nu o făcuse niciodată. Lung, tandru, delicat, infiorător. Îi ţinea obrajii încălziţi în palme şi-şi plimba lent vârful limbi peste buzele ei fierbinţi. Ana a tresărit. Băiatul s-a desprins şi a întins mâna după palton. Ea l-a prins de mânecă şi l-a oprit.
– Rămâi, te rog.
– Nu pot, Ana. Azi nu sunt stăpân pe mine.
– Rămâi. Vreau să rămâi!
L-a luat de mână şi l-a condus tăcută în dormitor. A aşezat lumânarea pe noptieră, s-a întors şi l-a sărutat la rândul ei, gustându-i buzele. El a prins-o de umeri, şi-a afundat privirea până în fundul sufletului ei, iar mâinile lui au început să-i exploreze corpul, dezbrăcând-o uşurel. Fata tresărea la fiecare atingere şi inima i se zbătea făcând-o să tremure ca frunza bătută de vânt. Pe măsură ce hainele cădeau, gura lui acoperea flămândă pielea rămasă liberă, dându-i fetei senzaţii greu de suportat.
– Ţi-e frig?
– Mmmmmm
– Vrei să mă opresc?
– Nu!! te rog.
Când s-au întins pe pat dorinţa era atât de mare că niciunul nu şi-a mai dat seama cum se întâmplă lucrurile. El ar fi vrut să nu se grăbească, să-i guste pe rând fiecare răsuflare, să-i descifreze fiecare şoaptă, să se îmbete de parfumul corpului fraged, ea l-ar fi atras şi l-ar fi respins în acelaşi timp. Flacăra ochilor lui negri nu s-a dezlipit o clipă de pe faţa fetei iubite sorbindu-i toate umbrele şi fulgerele, urmărindu-i fiecare gest, ghidându-i corpul după grimasele pe care i le citea în colţul gurii. O secundă şi-au pierdut capul amândoi şi un ţipăt scurt a pus capăt frământării trupurilor flămânde. Se întregiseră. Lumânarea se stinsese demult de la respiraţia lor şuierată, cearşaful se adunase grămadă sub corpurile transpirate de atâta frământare. Cu mâinile atârnând pe lângă corp, Ana privea în întuneric la zecile de steluţe colorate ce-i luminau privirea. Două boabe de lacrimă se prelingeau încet din colţul ochilor. Le-a lăsat să-şi urmeze drumul. Toată sperietura dispăruse. Rămâsese doar zbaterea stomacului şi o mare linişte. Nici nu-i venea să respire ca nu cumva să tulbure atâta pace. Vali a întins mâna şi a simţit lacrimile.
– Plângi! Ana, ţi-am făcut rău!?
– Nu mi-ai făcut nimic. Doar taci, te rog.
Bâjbâind pe întuneric băiatul s-a ridicat şi a aprins din nou lumânarea. Camera arăta ca după război cu hainele lor împrăştiate peste tot şi patul răvăşit. Ana zăcea în aceeaşi poziţie şi lacrimile curgeau în voie, udându-i părul şi perna. S-a întins înapoi lângă ea, a luat-o în braţe şi a început s-o legene şi să-i şoptească uşor printre sărutări.
– Iubita mea, fetiţa mea, mimoza mea, lacrima mea… Te rog să nu mai plângi! Uită-te la mine!
Cu mâinile amândouă i-a prins obrajii şi i-a privit adânc în ochi, până i-a simţit corpul vibrând. Ochii lui ardeau, ai ei îşi domoliseră focul în lacrimi purificatoare. Zâmbea.
– Eşti o mică scorpie, ştii?! Ce mi-ai făcut?
Zâmbind fără răspuns, Ana şi-a agăţat din nou privirea în tavan. Ţesea vise cu fulgi argintii. Sprijinit într-un cot Vali a privit-o un timp, printre gene. Părea o umbră luminoasă în semiobscuritatea camerei. S-a aplecat apoi umil, i-a luat mâna şi i-a sărutat-o. Fata şi-a strâns degetele peste palma lui şi-a ridicat capul şi i-a sărutat la rândul ei podul palmei. El a simţit arsura, ca şi cum un fulger l-ar fi străbătut de acolo până în tălpi.
– Mulţumesc.
– Tu?! Eu îţi mulţumesc, plângăcioasă mică! Mimoza o să te strig de acum!
– Numai să îndrăzneşti!
Lumânarea se terminase, afară strada îşi aprinsese felinarele şi lumina lor aurea blând zăpada de pe trotuar, făcând-o să strălucească. Inimile lor îşi şopteau uşurel vorbe doar de ele auzite, fruntea ei se odihnea cald lângă inima lui, sânul stâng se iţea obraznic în menghina îmbrăţişării, cel drept îşi cerşea leneş dreptul la mângâiere. Liniştea era spartă doar de şoaptele fulgilor ce-nfoiau plapuma zăpezii sub felinare.

Scrie un comentariu

Iulie 12, 2015 · 7:28 am

Pe altarul verii

Ai pus pe altarul verii
aurul curat al pâinii
de toate zilele.
Vara ta
a zâmbit fierbinte
şi m-a născut
pe mine.

Recunoscătoare,
Vara mea
te-a cules
din nisipul fierbinte
şi mi te-a dăruit
spre pârguire.IMG_1652

7 comentarii

Iulie 9, 2015 · 6:54 am

Cerul tău cu cerul meu

Cerul meu albastru s-a-ndrăgostit
de cerul tău înalt.
Cerul tău înalt a zâmbit.
Cerul meu albastru s-a-mbujorat.
Din dragostea noastră s-a născut un vis.
Acum locuim într-o aripă
de pescăruş
ce strigă peste lume
povestea cerului tău înalt
şi cerului meu albastru
contopite într-un vis.IMG_20150526_100243

5 comentarii

Iulie 8, 2015 · 8:14 am

Sunt

Sunt Fata Morgana
ce-ţi aduce în ochi mirajul oazelor răcoroase
în deşertul zilelor toride
în care
buzele-ţi sunt arse de dor.

Eu ard ca rugul ridicat pe malul Gangelui,
când suflete i se încredinţează
spre a renaşte.
Dragostea mea topeşte gheţari şi
mută munţi înmărmuriţi
de atâtea secole
de statornicie.

Mâinile-mi poartă sub piele
cea mai fină mângâiere de mătase
ţesută vreodată de un ţesător chinez
orbit de-atâta trudă
migăloasă.
Buzele-mi au atingeri de zbor de fluturi,
sunt făcute să aline.

Sunt soţia ce urcă de bună voie
pe rugul soţului
pierdut.
Iubirea mea-i rotundă, grea,
cât o sărutare pioasă depusă cu drag
de iubită pe mâna
ce i-a clocotit sângele în timp ce
buzele-ţi i-au supt sufletul într-un
ultim suspin.

Inima mea ştie vorbi toate limbile
lumii şi
doar la glasul inimi tale tresare.
Ochi-mi ascund sub pleoape
poveşti de Sheherezadă
din nopţi cu păcat pe care le-ai dori
eterne, fără dimineţi
cu tăceri.

Sunt visul ce te părăseşte-n zori
ca să revină viu şi proaspăt
în nopţi târzii de singurătate
în care
doar luna-ţi vorbeşte de dor.
Sunt tot ce ţi-ai dorit şi
n-ai ştiut păstra.

KONICA MINOLTA DIGITAL CAMERA

Fata Morgana

Scrie un comentariu

Iulie 5, 2015 · 10:31 pm

Lacrima

Plâng nori întunecaţi deasupra mea.

Picuri mari de ploaie cad uşor, translucizi, se unesc, se contopesc şi lovesc pământul cu-ncrâncenare. Poc, poc, poc. Pământul îi suge însetat. De prea multă aşteptare are buzele crăpate.

Ridic ochii spre cer. Îi văd. Sunt transparenţi, adună în ei frânturi de viaţă. Un colt de frunză, un colţ de cer, o crenguţă cât un vârf de ac, sfertul sfertului de petală de floare. Le strâng la piept şi-aşa, cu viaţa-n braţe se grăbesc să moară zdrobiţi pe caldarâm.

În goana lor se lovesc de copaci, de case, de oameni, şi se sparg în sute de stropi mici cărora le împart frăţeşte viaţa adunată în cădere. Unuia un colţ de colţ de cer, altuia un sfert de sfert de sfert de petală. Fiecare are partea lui de viaţă furată.thumb-1400x733

Unul mi-a picat în creştet. Îl simt cum se prelinge rece prin păr, pe frunte, pe gene. S-a încălzit, a furat din viaţa mea. Un gând dureros şi rebel s-a agăţat în alunecare de el. Îl ţine atârnat pe pleoapă, într-un echilibru precar. Mi-s ochii uscaţi, l-ar bea în loc de lacrimă. Gândul nu vrea, cheamă la suprafaţă lacrimile ce mi s-au încrustat demult în carne.

Lacrimile vuies şi depăşesc clocotind bariera retinei. Glasul lor doare, carnea ţipă, inima se sparge. Mă ţin strâns în braţe, s-o domolesc. De-aş lăsa-o s-ar împrăştia cioburi rubinii în praful drumului şi drumul le-ar fura strălucirea.

Hai, veniţi, ajutaţi-mă, desprindeţi-mă de aici!”, le strigă lacrima ploii agăţată-n gene iar ele dau năvală s-o îmbrăţişeze. Se-adună pe rând în picur greu cât lacrima de cleştar din poveste. Întind palma s-o prind, nu-mi vine s-o las să plece aşa. Cleştarul ei se-adună cald în palma întinsă. Îmi împrumută un colţ de retină şi gândul rebel.

O privesc cu jale şi alte şi alte lacrimi se adună-n căuş, iar inima-mi urlă, o doare locul rămas gol după desprinderea lor. Acoperiseră o rană, rana acum sângerează. În căuşul palmei adun amintiri adormite şi cuvinte omorâte în faşă de-atâta nerostire şi le încrustez adânc în sfera translucidă. Pământul îmi cheamă genunchii şi-mi frânge spatele, cleştarul din palmă atârnă greu, cât o viaţă de om.

Îţi scriu pe-o lacrimă, iubire. Mi-e dor de noi, cei ce-am fost când nu uitasem să dezlegăm cuvintele. Întinde palma şi primeşte-o, e cea mai preţioasă lacrimă de cleştar. I-am dat un colţ de inimă şi-am învelit-o cu fiinţa mea. E vie, poartă cu ea întreaga mea viaţă.

3 comentarii

Iulie 3, 2015 · 8:42 am

Sunt iubire

Am trăit şi-am fost iubire. Am iubit copilăreşte lumina zilei cu tot ce mi-a dezvăluit. Parfumul florilor nu-mi e străin, l-am sorbit cu nesaţ în primăveri târzii şi-n veri fierbinţi scăldate-n soare.

Am iubit curat, adolescentin, când ochii mi-au ridicat perdeaua emoţiilor cu bătăi de inimă. M-am iubit mângâindu-mi cu ochii rotunjimi abia înmugurite şi-am iubit privirea limpede a unui băiat ce-mi zâmbea şi-mi zicea că se-nsoară cu mine când va veni timpul. Şi timpul n-a avut răbdare cu noi, l-a luat şi l-a dus pe drumul fără de-ntoarcere de unul singur. M-a chemat, o, da! Am plâns şi am rămas privind în urma lui. Mi-a fost teamă de întuneric, iubeam prea mult,  lumina zilei.

M-am îndrăgostit apoi de un bărbat căruia-i tremurau mâinile când mă vedea. L-am iubit cu ochii, cu mintea, cu inima, cu mâinile şi trupul. Mi-a intrat în suflet cu zâmbetul strâmb şi emoţiile primei întâlniri. I-am iubit mâinile şi pielea sidefie, parfumată, înainte de-ai gusta buzele. Cu buricele degetelor am iubit-o. Am închis ochii, l-am atins şi sângele mi-a dat în clocot. Atunci mi-a intrat în sânge şi l-am purtat cu mine pretutindeni, în cutia pieptului, la adăpostul pleoapelor, sub amprente.

esti-iubitul-mintii-inimii-si-trupului-meu-esti-pr_953064a8a63abbM-a iubit cu patimă. Mi-a iubit corpul cu mâinile amândouă şi ochii larg deschişi. L-a gustat pe îndelete cu buze flămânde şi şoapte fără şir. M-am încolăcit ca o liană în jurul lui şi l-am iubit cu toată fiinţa. L-am gustat pe îndelete cu buze flămânde şi şoapte fără şir. L-am privit adânc în ochi şi mi-am umplut privirea de sufletul lui. Mi-am pus apoi iubirea la el în piept,  la adăpost.  Mi l-am făcut idol şi-am îngenunchiat cu fruntea-n ţărână să-i sărut tălpile. Ne-am iubit rotund, complet, cu fiecare fibră. Am refăcut , doar noi doi, întregul primordial.

Are buze dulci, umede, parfumate cu ambră şi o tentă masculină de tutun. Miroase aţâţător a trup făcut pentru iubit şi are mâini de amant, făcute pentru mângâieri păgâne. Îi iubesc ochii, buzele şi zâmbetul,  fruntea cu picuri de rouă după ce facem dragoste, şi corpul întreg, celulă cu celulă.  Facem dragoste cu ochii larg deschişi, ca şi cum amprenta reţinută pe retină în clipele acelea ne-ar defini întreaga existenţă. Îmi odihnesc apoi ochii sub buzele lui, îşi odihneşte fruntea în palma mea.

Dragostea-i în doi. În bătăi de inimă şi-n suflet, în ochi cu patimă şi-n trupuri flămânde ce nu se pot hrăni decât unul din celălalt, în felul în care omul de lângă tine te completează, în felul în care tu-l întregeşti. Nu ține de vârstă, de mușchi, de diete, de bani. Nu se numără în cât sex ai făcut și câți parteneri ai avut. Nu are nevoie de popularitate, de infatuare, de vorbe umflate. Nu are nevoie de public și aplauze. Iubirea omenească e cu aripi şi înălţare şi în acelaşi timp e ardere cu păcat. Nu poate trăi dacă nu arde cu flacără mare, încinsă. Când flacăra topeşte două suflete le face să devină unul singur şi le lipeşte pe veşnicie. Atunci când se stinge rămâne întregul. Niciodată nu o regăseşti la fel cu altcineva. E unică. Poţi crede că iubeşti de mai multe ori în viaţă, niciodată nu mai e, însă, la fel pentru că întregul nu-l găseşti decât într-un singur om. Nu-mi e teamă de trecerea timpului. Am un întreg. Sunt iubire, sunt ardere, sunt păcat. Şi nu-mi pare rău.

4 comentarii

Martie 10, 2015 · 10:39 am

Mi-e dor de tinereţe

Mi-e dor de-o zi de tinereţe, iubirea mea. Aş vrea să pot întoarce timpul să mai fiu măcar o zi o tânără fată, fără planuri de viitor. Să îmbrac rochia albă cu broderie verde, să încalţ sandalele cu toc şi să mă bucur de soare, de vară, de viaţă.

Îmi pare rău că am gonit-o. De-aş putea i-aş cere iertare şi aş ruga-o să revină măcar din când în când, să facem împreună tot ce nu am apucat să facem atunci. M-am grăbit să scap de ea deşi m-a implorat cu lacrimi amare să o mai ţin cu mine. Ardeam de nerăbdare să trec mai repede prin viaţă, să mă maturizez mult prea curând. Tinereţea mea nu a cunoscut marea, nu a respirat muntele, nu a iubit. Am adunat peste ea toamne reci, cu crengi goale şi vânturi duşmănoase, i-am închis ochii cu nopţi fără somn şi multă muncă, am pus-o să crească copii când ea încă s-ar fi jucat cu păpuşi, am obligat-o să suporte oameni care nu o suportau. Oameni ce nu au meritat sacrificiul.

M-am trezit târziu, ea plecase demult. Rămâsesem singură, cu mâinile întinse spre un viitor ce-mi era străin, cu părul albit şi ochii trişti. Ochii ce-mi fuseseră ferestre deschise spre soare, acum sunt doar umbre murdare şi oarbe, prin care abia mai răzbeşte uneori câte o rază. Atunci când mă ţinea de mână, mergeam grăbită către viitor, fără să mă gândesc că pas cu pas îmi las în urmă întreaga viaţă. Acum mă uit înapoi şi nu mai ştiu de unde am plecat. Mă uit înainte şi capătul drumului mi se pare atât de aproape că mi se face frică. Am încetinit pasul şi aş vrea  să pot opri timpul în loc. Să mă pot întoarce până la răscrucea în care am pierdut-o şi s-o implor eu de data aceasta să mă însoţească la drum, să mă sprijine şi să-mi dea curaj. Să vin la tine cu ea de mână. Să i te prezint simplu : „el e iubitul meu, cel ce mi-a deschis drumul înapoi spre tine” şi s-o privesc îmbrăţişându-te. Mi-e dor de tinereţea mea ca de tine, iubitul meu. 

14 comentarii

Din categoria Scrisorile iubirii

De dragoste

Iubire

Când iubeşti cu adevărat nu încerci să-l sufoci pe celălalt cu prezenţa ta, îi laşi spaţiu, nu-l legi cu lanţuri grele ca nu cumva să-ţi scape. E al tău doar în măsura în care singur alege să rămână. Omul nu e o proprietate, e o entitate liberă.

Când iubeşti nu aştepţi ca omul de lângă tine să-ţi ghicească sentimentele. I-o spui curat. „Te iubesc” nu spui de ochii lumii, să vadă străinii ce relaţie perfectă aveţi voi, nu faci declaraţii în public ca nu cumva vreo persoană răuvoitoare să se prindă că sentimentele-ţi sunt superficiale şi să-i ofere tot ce tu n-ai fost în stare.

Când iubeşti îţi porţi sufletul  în pieptul deschis, la vedere. Ochii îţi sunt plini de el şi tot corpul tău emană linişte şi împăcare. Vorbele îţi curg lin, simplu şi poartă în ele toată strălucirea aurului curat, pentru că în fiecare e pusă câte o părticică din fiinţa ta. Îi spui „dragul meu” cu gura plină şi mâna întinsă a mângâiere, îi alini durerile, îl sprijini când e la pământ şi-l ajuţi să se ridice fără să pretinzi să-ţi ridice statuie pentru asta. Când spui „te iubesc” în glas să ai inima întreagă smulsă din piept, pulsând, vie, dătătoare de viaţă.

Nu-l iubeşti pentru ce-ţi dă, nici pentru ce este, sau pentru ce a fost, nici pentru felul în care te face să te simţi când sunteţi împreună. Nu-l iubeşti pentru că aveţi interese comune, pentru că te ridică, pentru că are prieteni sus-puşi sau pentru că aveţi copii sau avere împreună. Îl iubeşti pentru că fără el nu ai mai fi tu.

Îl iubeşti pentru că face parte din fiinţa ta cu totul şi dacă ar pleca tu nu ai mai exista. Ai rămâne schiloadă, ciuntită, plină de cicatrici, viaţa ţi-ar fi un permanent chin. Îl iubeşti pentru că-ţi este oxigenul necesar respiraţiei, apa dătătoare de viaţă, pâinea ce-ţi potoleşte foamea. Te hrăneşti cu dragostea lui şi-ţi cresc aripi atunci când sunteţi împreună. Ţi-e drag să te poarte de mână, priveşti lumea cu trufie, mândrindu-te că-l ai alături, corpul tău strigă prin toţi porii acel „te iubesc” pe care orice muritor îşi doreşte să-l simtă la persoana de alături.

Dragostea e ca o respiraţie adâncă într-o dimineaţă limpede în mijlocul pădurii. Respiri cu nesaţ şi-ţi încarci plămânii de câteva ori ca pentru o mare călătorie. Iei să-ţi ajungă pe drum lung. Dragostea e pură, limpede ca apa rece a izvorului de munte în care îţi stingi setea într-o zi însorită de vară.

Dragostea e ca păsările cerului, născută pentru a zbura. Orice colivie îi scurtează zilele şi-o usucă, făcând-o să moară înainte de vreme. Nu e un lucru de preţ cu care să te mândreşti din când în când, dezvelindu-l şi arătându-l cu mândrie musafirilor, ca apoi să-l acoperi şi să-l pui la loc pentru o eventuală vizită viitoare. E o bijuterie care îşi pierde strălucirea când e închisă, chiar dacă închisoarea îi e bătută în pietre scumpe.

De dragoste nu are parte oricine. E doar a celor care ştiu s-o preţuiască, care o respiră, care se adapă din ea, se hrănesc din ea. E a celor care fără ea ar muri sufocaţi.

 

 

4 comentarii

Din categoria Scrisorile iubirii

Te iubesc

Nu te iubesc pentru ce-mi dai, nici pentru ce eşti sau pentru ce ai fost, nici pentru felul în care mă faci să mă simt când suntem împreună. Te iubesc pentru că fără tine nu aş mai fi eu. Faci parte din fiinţa mea care fără dragostea ta ar fi ciuntită şi plină de cicatrici atât de adânci, că viaţa mi-ar fi un permanent chin. Te iubesc ca pe aerul pe care-l respir, apa cu care-mi potolesc setea atunci când arde, pâinea al cărui gust îmi pare dumnezeiesc atunci când mi-e foame.

Dragostea mea e ca o respiraţie adâncă într-o dimineaţă limpede în mijlocul pădurii. Respiri cu nesaţ şi-ţi încarci plămânii de câteva ori ca pentru o mare călătorie. Iei să-ţi ajungă pe drum lung. Dragostea mea e pură, limpede ca apa rece a izvorului de munte în care îţi stingi setea într-o zi însorită de vară.  E dragostea celor care ştiu s-o preţuiască, care o respiră, se adapă din ea, se hrănesc din ea. E a celor care fără ea ar muri sufocaţi. Nu îi e dat oricărui muritor s-o cunoască.

Te iubesc, dragul meu. Simplu, firesc, omeneşte. Te respir, te doresc în zilele fierbinţi şi-n nopţile cu lună, atunci când cerul plânge furios şi când ninge liniştit. Îmi eşti indispensabil ca oxigenul dătător de viaţă. Te iubesc aşa cum îşi iubeşte ziua răsăritul şi noaptea stelele, cum îşi iubeşte floarea bobocii, copacul frunzele, luna soarele. Total, ireversibil, iremediabil, te iubesc.

10 comentarii

Din categoria Scrisorile iubirii

A doua naştere

Mamă, mai naşte-mă o dată! Prima viaţă nu prea mi-a ieşit. Cui nu i se poate întâmpla să nu trăiască după pofta inimii? Dar poate a doua oară… Tu nu te speria numai din atâta şi naşte-mă mereu.

Lilium-candidum-3Deschideam larg fereastra, îmi culcam capul pe mâna întinsă pe pervaz şi visam. Îmi încărcam ochii de stele şi plămânii de parfum de crini albi, teiul în floare de la poartă mă îmbăta şi privighetorile se întreceau cu greierii în cântece. Mi-era un dor nelămurit de viaţă. Nu mai aveam loc în copilărie, m-aş fi vrut mare direct, aş fi vrut să strălucesc, viaţa să râdă pentru mine, drumul să-mi fie lin, parfumat cu flori de tei, să am copii frumoşi şi mulţi, o casă cu ferestre râzând în soare, un rai să-mi fie sufletul.

Când s-au dus anii? Ce s-a ales de fetiţa firavă cu ochii plini de stele şi sufletul încărcat de parfum? Aş întoarce timpul azi şi l-aş opri în loc, să păstrez în suflet vise mari în nopţi albe înstelate şi înmiresmate. Aşa colorate şi mândre-mi erau visele pe atunci!

Stau şi acum trează în noapte de multe ori şi visez încă cu ochii larg deschişi. Viaţa nu mi-a fost generoasă de prea multe ori. Anii au trecut pe lângă mine fără să-mi dau seama. Numărul lor creşte şi cu fiecare zi ce trece copilăria curată şi naivă rămâne din ce în ce mai mult în urmă. Nu ştiu ce-mi rezervă viitorul. Anii ce vin sunt tot mai greu de pronunţat, cu atât mai greu de acceptat. Cândva m-aş fi crezut bătrână şi mi-aş fi spus în barbă că am trăit destul.

Mi se face teamă. Mă uit în ochii tăi adânci şi-aş vrea să pot întoarce timpul pentru ei. Să mă mai nasc odată şi să te visez din nou în nopţi cu lună plină în cer şi în obraji. Aş şti acum să nu-ţi mai uit chipul şi să-ţi recunosc mâinile. Să-ţi caut mângâierea fără să mă rătăcesc pe cărări lăturalnice şi spinoase.

Închid ochii şi-ţi las mâinile să se plimbe în voie pe trupul meu adus lor ofrandă târzie. Fiori dulci mă trec şi-mi fac inima să tresară ca-n zorii primei iubiri. Sunt tânără prin tine, iubitul meu şi-aş vrea să rămânem tineri o viaţă.

Ştii, poate Sorescu avea dreptate. Vine o zi în care trebuie să tragem linie şi să socotim. Să adunăm momentele când era să fim fericiţi, cu cele când era să ne iubim şi poate mama se îndură de noi şi ne mai naşte o dată – unul pentru celălalt, unul în celălalt, o singură fiinţă o viaţă întreagă. Să fim pregătiţi, iubitul meu, să nu ratăm momentul celei ce-a doua naşteri întru nemurire.

 

8 comentarii

Din categoria Scrisorile iubirii, Uncategorized

Fără tine

dune-del-deserto-30243920Eu fără tine.

Grăunte de nisip purtat de vânt pe vasta întindere a deşertului arid. Buzele-mi uscate de dor tânjesc după ploaia dătătoare de viaţă a sărutărilor tale fierbinţi. Soarele mă arde, vântul mă biciuie, nopţile mă îngheaţă cu cerul înalt, înstelat, rece şi atât de departat. Din când în când mirajul deşertului îmi joacă feste şi mă face să întind mâna către iluzia dulce a chipului tău. Rămân cu mâna întinsă şi buzele arse în bătaia vântului ce mă poartă departe, pe altă dună de nisip fierbinte fără viaţă, alături de miliarde de alte grăunţe însetate. Mi-e sufletul greu de întrebări. Mă vei recunoaşte oare între ele atunci când vei veni? Vei descoperi inima bătând în palma ce a rămas întinsă, aşteptându-te?

Suflet gol în bătaia vântului. Aceasta-s eu fără tine.

Scrie un comentariu

Din categoria Scrisorile iubirii

Ne plânge primăvara

Ne plânge primăvara. A înflorit alb şi nu ne-am înclinat.
A suflat verde crud în tei şi nu ne-am oprit să-i admirăm. S-a îmbrăcat pe rând în flori de cais, de cireş, de piersic, în roşu de lalele şi alb de lăcrămioare iar noi, prea grăbiţi, nu i-am spus niciodată cât de frumoasă este. Şi-a adus berzele şi a pus privighetorile să ne cânte la geam în fiecare dimineaţă şi noi, prea obosiţi, nu le-am auzit.
Azi, când şi-a deschis florile gingaşe de liliac, noi suntem prea departe să le putem fura parfumul. Acum plânge cu cer plumburiu peste frunze de ochi verzi, cu furie şi neputinţă- poate, poate va reuşi cu lacrima să ne ajungă în adâncul sufletului, acolo unde ne-am închis bucuria şi iubirea.
Plouă şi nori furioşi stau îngrămădiţi peste creştetele noastre în timp ce noi suntem prea grăbiţi şi nu găsim o secundă să ridicăm ochii ca ploaia să ne spele obrajii cu stropi curaţi de rouă. În căsuţa noastră soba aşteaptă focul să ne încălzească şi aşternuturile îngheaţă îmbrăţişându-se singure de dorul corpurilor noastre fierbinţi. Unde ne grăbim, suflete? Hai să ne oprim o clipă, să ne tragem răsuflarea şi să ne iubim cald, cu patimă şi dor sub crengile de meri în floare, petale catifelate să ne acopere pudic şi să ne ferească dragostea de început de lume.

Opreşte-te o clipă, iubire. Ne plânge primăvara!

Un comentariu

Din categoria Scrisorile iubirii

81-Nichita

E luni, e ultima zi de martie, e Nichita. Ar fi împlinit azi 81 de ani. S-a dus prea devreme. A ars repede, lumânare de ceară curată, prea curând picurătoare. A greşit, a abuzat de corpul şi de mintea lui, a luminat o întreagă generaţie. S-a gândit să joace o festă vieţii, aşa cum a făcut-o la naştere, venind pe lume înainte de 1 aprilie. Doar nu era s-o ia în serios. Nichita trebuie sărbătorit de fiecare dată ca şi cum ar fi nu ca şi cum a fost. Pentru că şi în nefiinţă, necuvintele lui strălucesc ca nişte astre. Acum, la ceas aniversar, nimic nu poate fi mai minunat decât una din poeziile lui.

Pentru tine, iubitul meu şi pentru toţi îndrăgostiţii din lume!
Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des.
Eu stăteam la o margine-a orei,
tu – la cealaltă,
ca două toarte de amforă.
Numai cuvintele zburau între noi,
înainte şi înapoi.
Vârtejul lor putea fi aproape zărit,
şi deodată,
îmi lăsam un genunchi,
iar cotul mi-infigeam în pământ,
numai ca să privesc iarba-nclinată
de căderea vreunui cuvânt,
ca pe sub laba unui leu alergând.
Cuvintele se roteau, se roteau între noi,
înainte şi înapoi,
şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât
repetau, într-un vârtej aproape văzut,
structura materiei, de la-nceput.

Poveste sentimentală

Inegalabil şi inconfundabil, Nichita Stănescu

2 comentarii

Din categoria Scrisorile iubirii

Desprimăvărare

IMG_1325Se desprimăvăra şi grădiniţa îmi trimitea bezele cu lăstari viteji ce şi înălţau zi cu zi capetele semeţe în soare. Le pândeam şi le măsuram zilnic cu ochii strălucind verde crud. În cutii înalte de carton căptuşit, mama scotea la soare puişori aurii ce-mprumutau pentru puful lor strălucirea soarelui. Simţeam cu viaţa urcă clocotind ca un izvor limpede în mine, chemându-mă, sărind peste ani şi viaţă ca peste pietre lustruite în soare. Stropi mari  mă adăpau şi-mi trezeau doruri nelămurite.

Se desprimăvăra şi ciocârliile cântau de dragoste croindu-şi cuiburi noi cu dor de pui golaşi. Ne opream în pădurea cu muguri râzând în soare şi brebenei grei de floare cărora albinele le dădeau bineţe. Deschideai larg uşile şi lăsai să mă pătrundă aerul tare, parfumat şi freamătul vieţii să mă cuprindă. Mâinile-ţi erau calde şi buzele moi, parfumate. Simţeam cu viaţa urcă prin vene şi rădăcinile-mi fremătau cu dor de dragoste şi necuprins dor de tine. Mă adăpam cu sete din sărutări pătimaşe şi ochii mei împrumutau din auriul razelor blânde de soare şi albastru curat de cer înalt. Visam, iubeam, trăiam.

Se desprimăvărează şi azi mi-e dor de tot ce-a fost. Rădăcinile-mi tânjesc uscat după sevă proaspătă cu parfum crud amărui de copac în floare. Violetele îmi îmbată nările şi-mi strâng inima de dorul pădurii ce mă aşteaptă cu palmele tale deschise şi buze moi, parfumate dornice să mă adape. Mi-e dor de tine, viaţă! Mi-e primăvară târzie şi mi-e sete de buzele tale, iubite.

2 comentarii

Din categoria Scrisorile iubirii

Dacă ai veni

IMG_1011Daca m-ai chema, ar zvacni
O mie de pasari in colivii ;
O mie de usi s-ar da-n laturi
Si s-ar umple vazduhul de pasari
Si – ca legatura de chei a pamantului –
Ar zangani apele sub mainile vantului
Si s-ar vesti dezghetul pretutindeni !
Izvoarele-ar capata calcaie si pinteni
Si-ar incepe sa calareasca la vale
Pe trunchiuri de copaci, peste pietrele aspre si goale ;
Sloiul albastru al singuratatii s-ar sparge in hau –
Tu, dezghetul meu, soarele meu !

Nina Cassian

Scrie un comentariu

Din categoria Scrisorile iubirii