Un gând

A venit primăvara brusc, aşa cum vin toate peste noi. E soare şi prea cald pentru luna martie, cerul prea albastru, verdele prea crud şi prea puţin. E-o primăvară ciudată în care parcă sufletu-mi ar vrea să evadeze. Nu-mi vine să mai stau închisă, pereţii mă apasă şi umeri-mi resimt povara de ani, de întâmplări, de amintiri. Mi-aş strânge cioburile-n braţe, fâşiile de suflet zdrenţuit  le-aş aduna-n mănunchi şi aş pleca să-mi fac casă-n pădure. Mi-aş linge rănile şi le-aş vindeca cu tril de ciocârlii în zori. Mi-aş şterge lacrima cu parfum de tămâioare şi boabe de rouă strălucitoare şi aş lăsa în urmă oraşul cu tot ce mă omoară şi mă sfâşie zilnic. Îmi îmbăt privirea cu soare în drumul fiecărei dimineţi şi fiecare mugur nou mă doare până la sânge.

Paşii grăbiţi ai dimineţii de ieri m-au purtat pentru câteva minute pe aleile din Cişmigiu. Un concert de triluri înfiorător de pline de viaţă mi-au răscolit amintiri ce încă dor. Sub soarele strălucitor şi paşii veseli ai sutelor de oameni bucuroşi de vremea bună şi căldură, grădina plânge. Copacii sunt încă goi, florile ce-i înveseleau odinioară obrazul sunt doar o palidă umbră. Prin plopii plângători înfloresc încă becurile colorate ale instalaţiilor de Crăciun, rondurile sunt goale şi doar din loc în loc, în smocuri, florile anului trecut încearcă să revină încet la viaţă. Numai pe sub brazi, în iarba crudă, tămâioara şi brebeneii râd cu petale colorate în soare şi cheamă neobositele albine să se îndestuleze după o prea lungă hibernare. Fântânile sunt seci, lacul abia mai respiră. Fără băncile înţesate de copii şi bătrâni ce animă peisajul, grădina ar plânge amar, ca un bătrân abandonat.

Ciudat, în loc să mă simt tânără în primăvara nouă, am durerosul sentiment că mi-a trecut timpul ca parcului pe care nimeni nu are timp să-l îngrijească azi. Ca şi el, sufletul meu priveşte mirat la învelişul pe care nu-l mai recunoaşte. Îmi privesc mâinile şi ochii în oglindă şi mă întreb unde sunt eu, cea cu care eram obişnuită, pe care o plăceam. În lacrima ce veşnic stă să pice peste privirea obosită nu mai regăsesc nimic din licărul ce-mi dădea speranţă cândva.

Timpul curge implacabil şi noi ne încăpăţânăm să ne ascundem sufletele tinere sub straturi succesive de ani ce ne schimbă înfăţişarea şi ne fac să ne simţim dintr-o dată straniu, ca-ntr-o casă străină ce nu ne reprezintă. Trecem pe drumul vieţii anonimi, noi cu gândurile noastre, cu sensibilitatea şi sufletul în palmă şi nimeni nu poate ghici dincolo de ridurile noi, pielea pătată şi privirea tristă, ce comoară însorită ascundem de ochii lor sub învelişul învechit.

Din cei care-mi citiţi sufletul aici, câţi m-aţi recunoaşte şi m-aţi mai plăcea dacă aş trece pe lângă voi pe stradă?

Anunțuri

14 comentarii

Din categoria Gând răzleţ

14 răspunsuri la „Un gând

  1. Nimeni nu te-ar recunoaște, dar asta fiindcă și ceilalți ar fi prinși în/cu/de „primăvara nouă”. 😉

    Apreciază

  2. Corpul imbatraneste, incepem sa fim obositi de viata… Imi place sa cred ca am sta la o cafea, avand povesti de impartasit.

    Apreciază

  3. S-ar putea să te recunosc la un ceai, dacă mă lași să te ascult pe îndelete. 😎

    Apreciază

  4. Tristețile acestei primăveri le simțim cu toții, căci parcă ne-a cuprins astenia de primăvară! Și poate ne-au cuprins neîmplinirile acumulate, de care nu știm să scăpăm.

    Apreciază

    • Nu stiu daca neimpliniri… Daca e sa ma uit in urma eu chiar nu as avea de ce sa ma plang. Desi greu si tarziu, am reusit sa fac ce altii nu sunt in stare nici daca sunt sprijiniti o viata intreaga. E orasul asta care ma apasa. Cand eram adolescenta la tara, tanjeam sa ajung sa traiesc ca rudele mele bune de la oras. Mi se parea ca diferenta e enorma. Acum m-am convins, diferenta e extrem de mare, dar nu in sensul in care credeam eu si as da orice sa ma pot intoarce de unde am plecat. Din pacate, nu se poate.

      Apreciază

      • Eu cred că am norocul de a putea să mă întorc în locul de baștină, dar numai atunci când voi ajunge la pensie. Sunt destul de aproape de acest loc, pe care-l vizitez periodic. Deși o perioadă am cam rupt legătura, astăzi mă simt mult mai aproape de orașul copilăriei mele!
        Iar Bucureștiul, va rămâne în urma mea, un conglomerat de oameni și obiceiuri, un vis urât de care sper să pot scăpa!

        Apreciază

  5. Dan

    Nu știu dacă „te-aș recunoaște”. Îndrăznesc să spun că întrebarea a fost un pic aiurea pusă fiindcă noi ne cunoaștem doar sufletele. Pentru că doar ele contează cu adevărat. Strada-i cu totul altă poveste.

    Apreciază

    • Ideea e că în realitate judecăm oamenii după înfăţişare, nu după suflet. Sufletul nu e la vedere, ori noi suntem tentaţi să credem ce vedem înainte de a studia atent caracterul unui om. În situaţia asta cât mai contează sufletul? Întrebarea mi-a venit după ce am citit niste versuri minunate-de dragoste- scrise de cineva trecut bine de vârsta a doua, pe care nu ai fi dat nici doi bani. Atunci când mă privesc în oglindă mă întreb: oare, e în stare să ghicească cineva cine se ascunde sub înfăţişarea asta anostă, lipsită de zâmbet de multe ori?

      Apreciază

  6. Some genuinely choice posts on this site, bookmarked .

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s