Un gând

A venit primăvara brusc, aşa cum vin toate peste noi. E soare şi prea cald pentru luna martie, cerul prea albastru, verdele prea crud şi prea puţin. E-o primăvară ciudată în care parcă sufletu-mi ar vrea să evadeze. Nu-mi vine să mai stau închisă, pereţii mă apasă şi umeri-mi resimt povara de ani, de întâmplări, de amintiri. Mi-aş strânge cioburile-n braţe, fâşiile de suflet zdrenţuit  le-aş aduna-n mănunchi şi aş pleca să-mi fac casă-n pădure. Mi-aş linge rănile şi le-aş vindeca cu tril de ciocârlii în zori. Mi-aş şterge lacrima cu parfum de tămâioare şi boabe de rouă strălucitoare şi aş lăsa în urmă oraşul cu tot ce mă omoară şi mă sfâşie zilnic. Îmi îmbăt privirea cu soare în drumul fiecărei dimineţi şi fiecare mugur nou mă doare până la sânge.

Paşii grăbiţi ai dimineţii de ieri m-au purtat pentru câteva minute pe aleile din Cişmigiu. Un concert de triluri înfiorător de pline de viaţă mi-au răscolit amintiri ce încă dor. Sub soarele strălucitor şi paşii veseli ai sutelor de oameni bucuroşi de vremea bună şi căldură, grădina plânge. Copacii sunt încă goi, florile ce-i înveseleau odinioară obrazul sunt doar o palidă umbră. Prin plopii plângători înfloresc încă becurile colorate ale instalaţiilor de Crăciun, rondurile sunt goale şi doar din loc în loc, în smocuri, florile anului trecut încearcă să revină încet la viaţă. Numai pe sub brazi, în iarba crudă, tămâioara şi brebeneii râd cu petale colorate în soare şi cheamă neobositele albine să se îndestuleze după o prea lungă hibernare. Fântânile sunt seci, lacul abia mai respiră. Fără băncile înţesate de copii şi bătrâni ce animă peisajul, grădina ar plânge amar, ca un bătrân abandonat.

Ciudat, în loc să mă simt tânără în primăvara nouă, am durerosul sentiment că mi-a trecut timpul ca parcului pe care nimeni nu are timp să-l îngrijească azi. Ca şi el, sufletul meu priveşte mirat la învelişul pe care nu-l mai recunoaşte. Îmi privesc mâinile şi ochii în oglindă şi mă întreb unde sunt eu, cea cu care eram obişnuită, pe care o plăceam. În lacrima ce veşnic stă să pice peste privirea obosită nu mai regăsesc nimic din licărul ce-mi dădea speranţă cândva.

Timpul curge implacabil şi noi ne încăpăţânăm să ne ascundem sufletele tinere sub straturi succesive de ani ce ne schimbă înfăţişarea şi ne fac să ne simţim dintr-o dată straniu, ca-ntr-o casă străină ce nu ne reprezintă. Trecem pe drumul vieţii anonimi, noi cu gândurile noastre, cu sensibilitatea şi sufletul în palmă şi nimeni nu poate ghici dincolo de ridurile noi, pielea pătată şi privirea tristă, ce comoară însorită ascundem de ochii lor sub învelişul învechit.

Din cei care-mi citiţi sufletul aici, câţi m-aţi recunoaşte şi m-aţi mai plăcea dacă aş trece pe lângă voi pe stradă?