Ieri

Mi-am îngropat tinereţea ieri.
Am plecat de dimineaţă, cu zorile. Drumul a fost lung.
„Tataie, de ce e aşa moale bumbacul?”
„Aşa trebuie să fie tată, să nu se înţepe femeia când îl toarce şi nici omul când îmbracă cămaşa.”
„Da când îl culegi de ce înţeapă?”
„Nu e muncă fără sacrificii, puiul tatei… cineva trebuie să-şi rănească mâinile ca să iasă lucru bun.”
Culegeam bumbacul semănat în grădina de pe malul Jiului. Tataie cu un săcui mare trecut pe după gât. Eu, mai mică decât tufele ce mă înconjurau cu măciuliile lor albe. Tulpinile erau uscate şi aspre, doar măciuliile erau pufoase, calde şi atât de moi la atingere, că-mi venea tot timpul să duc la buze cocoloşul imaculat de vată. Adunam şi eu cu el, în şorţul prefăcut în sac, cusut de mamaie. Nu rezista tataie rugăminţilor mele. Avea şi el în viaţa lui tăcută şi curată, o slăbiciune: fetiţa mică şi bucălată, cu ochi verzi şi părul tuns scurt, în care soarele îşi juca roşu auriu razele. Şi aşa a rămas până a închis ochii, deşi viaţa ne-a despărţit şi nu s-a plâns nimănui niciodată.
„Tare mi-ar plăcea să am şi eu un ceas la mână, tataie. Am văzut eu la magazin un ceas micuţ, aşa frumos!”
„Şi nu-i zici mă-tii să-ţi ia?”
„Ei, lasă, nu au bani… Doar ziceam aşa că am văzut la toate fetele.”
Eram în clasa a şaptea. A tăcut tataie. Doar a clipit o dată, acoperind albastrul ochilor cu pleoapele tivite cu gene albe şi a oftat. Eu am dat uitării doleanţa, mă învăţasem să renunţ. Nimeni nu avea bani pentru mine, el cu atât mai puţin. Nici nu ştia cât are pensie, nu pusese de ani întregi mâna pe banii luni. Şi totuşi…
Un an întreg a pus leu pe leu până a adunat 200 de lei. Când a avut suma întreagă a venit cu carul lui cu boi la poartă, s-a aşezat pe scaun şi i-a deşertat pe toţi pe masă.
„Viorică, tată, ai aici 200 de lei. Acum mai puneţi şi voi 50 şi îmi promiteţi că vă duceţi să-i luaţi ceasul ăla fetei. Tată, da trebuie să-mi promiţi că i-l cumpăraţi, vreau eu să-i fac cadoul ăsta şi am adunat un an întreg bani!”.
Nu ştiu de ce tocmai amintirile astea mi-au revenit în minte după atâta timp. Tataie s-a stins săracul când eu eram prea tânără şi prea nefericită, ancorată în zorii unei căsnicii fără orizont.
*
Am ajuns la destinaţie cu primăvara. Soarele încălzea blând crengi înmugurite şi înviase stupii flămânzi. După 29 de ani, m-am plimbat ieri prin oraşul supliciului meu, fără nici o grijă, fără stres, fără să mă tem că am întârziat acasă, că am cheltuit prea mult, sau am întâlnit în drumul meu persoane nepotrivite, care să-mi declanşeze acasă un nou scandal. Şi mi-a fost chiar bine. Am găsit oraşul neschimbat şi totuşi altul. Fiecare magazin era la locul lui: acolo băcănia, acolo magazinaşul înghesuit de unde cumpăram farfurii din porţelan chinezesc, la mare modă odinioară, farmacia fitosanitară, cafenelele, cabinetul oftalmologului meu de odinioară, magazinul cu mărfuri confiscate ce era veşnic închis era închis şi ieri, magazinul alimentar de unde îmi făceam aprovizionarea, piaţa, stomatologul. Până şi puieţii se vindeau în acelaşi loc. După 7 ani le-am regăsit pe toate aşa cum le-am lăsat. Doar că acum totul strălucea. În soarele blând al primăverii străzile curate, clădirile cu faţade refăcute, parcurile îngrijite şi lipsa mea de griji şi-au dat mâna să-mi facă plimbarea asta minunată. Am descoperit ieri că viaţa poate fi cu adevărat frumoasă, dacă o trăieşti pentru tine, cum vrei tu, nu cum îţi dictează ceilalţi. Pentru o zi am fost o anonimă ce şi-a condus pe ultimul drum tinereţea îngropată într-un orăşel pe malul Dunării.

Am ajuns cu primăvara şi am plecat pe întuneric. Ca viaţa mea trecută. Ieri am murit şi am renăscut. Mi-e primăvară acum.