Grea boală invidia!

Era cândva un banc, care suna cam aşa: „Se duce sfântul Petru într-o vizită de lucru în iad. Acolo, plânsul şi suspinul! Pretutindeni cazane cu zmoală, pucioasă încinsă, focuri până la cer şi suflete chinuindu-se în fiecare cazan, în funcţie de păcatele făcute în viaţă. Pretutindeni, în jurul cazanelor era plin de draci. Unii atâţau focul, alţii cu furcile caudine în mâini îi împingeau la loc în cazan pe cei care se străduiau să scoată capul la lumină. Numai în fundul iadului, lângă un cazan imens, un singur drac, plictisit, arunca din când în când lemne pe foc. Sfântul Petru, intrigat, l-a întrebat atunci pe Scaraoţchi: – Bine, bine, văd organizare peste tot, cazane pline, disciplină, dar de ce la restul cazanelor sunt împrejur cel puţin zece draci şi la ăsta nu e decât unul plictisit şi amărât? – Ei, Sfinte! La toate celelalte e nevoie, că sufletele chinuite se ajută unul pe altul să urce să iasă la lumină, trebuie să ne luptăm cu ei! În cazanul ăsta nu-i nici un pericol! E plin cu români şi ăştia, de invidie, de câte ori văd că unul reuşeşte să scoată capul îl trag imediat toţi de picioare înapoi! Unul nu a scăpat până acum!”

Caracterele infecte ies la lumină atunci când ai cel mai mare succes. Când tu reuşeşti prin efort propriu să faci mai mult decât au reuşit ei vreodată, oricât s-au străduit, oricât au furat sau şi-au însuşit cu nesimţire meritele altora, încep să scuipe flăcări şi să împroaşte cu noroi, de parcă sunt posedaţi de diavol. Invidia asta, mânca-o-ar focul, grea şi urâtă boală este! Şi nu face cinste nimănui. Am o oarecare experienţă de viaţă şi Dumnezeu mi-a scos în cale extrem de mulţi oameni prefăcuţi. La un moment dat chiar ajunsesem să cred că nimeni nu poate fi cinstit, nici măcar cu el însuşi, cu atât mai puţin în relaţiile cu ceilalţi, că toţi urmăresc un anume interes atunci când te roagă să-i ajuţi cu ceva, sau te laudă pentru ceea ce faci.  În mare parte e chiar adevărat şi evenimentele din ultimele zile mi-au confirmat aceasta.

Am avut şi şefi care veneau să culeagă soluţii de la noi ca apoi să se împăuneze cu ele la conducere şi colegi care mi-au cerut ajutorul ca după aceea să se laude că au făcut singuri lucrările şi şi-au stors creierii să iasă totul perfect, am cunoscut curve ordinare în ochii cărora toate celelalte femei erau curve dar ascundeau sub preş faptul că ele îşi furaseră bărbaţii de la altele, libidinoşi frustraţi că femeia după care bălesc nu se uită la ei, scriitoraşi de duzină care se îneacă în propria vomă când văd că alţii sunt publicaţi, citiţi şi apreciaţi. Sunt unii care ştiu cel mai bine, se pricep cel mai bine, vorbesc cel mai bine- despre alţii tot timpul- doar ca să-şi ascundă propriile neputinţe şi eşecuri.

Nu am întâlnit, însă, nicicând atâţia frustraţi pe metru pătrat cum am văzut acum, de când Simona Halep a ajuns să joace o finală de grand slam cu Sharapova. Wow, a ieşit fierea la iveală în oameni la care nu m-aş fi aşteptat în veci! Că a avut noroc, că nu ştie să joace, că nu e româncă, că nu avem de ce să fim mândri de ea şi de realizările ei, că e pitică, că nu va împărţi banii cu noi şi mai ştiu eu câte tâmpenii, care mai de care mai mari. Trist este că unele din ele au fost debitate de oameni care chiar nu aveau de ce să-şi mânjească numele debitând inepţii, cum a fost cazul lui Ilie Năstase.

Fraţilor, fata aceasta, chiar dacă nu a câştigat până acum nici un mare turneu, ne-a demonstrat tuturor că dacă eşti serios şi munceşti pentru ceea ce-ţi doreşti, visul ţi se împlineşte până la urmă! Ce vă interesează câţi bani a câştigat de pe urma turneului, aţi contribuit vreunul la cheltuielile pe care le-a avut pe parcurs? Nu e româncă? Ia ghiciţi voi la bugetul cărei ţări merg banii din impozitele pe câştigul ăla din muncă proprie la care vă sclipesc atât ochii? Machedonii nu sunt români? Poate că ar trebui să ne dorim cu toţii să fim machedoni, sau evrei, sau nemţi şi nu români. Astfel am ştii să ne ridicăm prin forţe proprii, nu să ne îmbătăm cu vorbe goale şi să ne mândrim cu nimic. În definitiv, mândria noastră e mai găunoasă ca un măr strălucitor la suprafaţă şi putred pe interior.

Înainte de a deschide gura şi a arăta cu degetul către ceilalţi, hai să ne curăţăm ochii de bârnele proprii care sunt atât de mari că abia ne lasă să mai zărim ceva dincolo de orgoliile noastre incomensurabile. Hai să ne vedem fiecare de ograda noastră şi să ne curăţăm întâi propria conştiinţă, apoi să ne dăm cocoşi în faţa altora. Poate atunci am evolua şi noi şi n-am mai rămâne la stadiul de babe bârfitoare pe radio şanţ, alea care sunt invidioase că bărbaţii care le făceau curte odinioară se uită după unele mai tinere, mai puţin acre şi mai cu nuri. Dacă nu ştiaţi până acum, cine zice ăla e!

Hoţul va striga totdeauna cel mai tare „săriţi, hoţii!!”, curva va arăta cu degetul totdeauna prima, prostul va ieşi ca păduchele în frunte spunând tâmpenii cu prima ocazie. Oamenii care ştiu ce vor de la viaţă şi care vor lăsa urmă pe pământ sunt cei ce tac şi-şi văd de treaba lor indiferent ce-ar zice unul şi altul despre ei. Simona Halep e un astfel de om, aşa că lăsaţi-o să-şi savureze în tihna victoria binemeritată. Pentru că ea va câştiga şi va urca în continuare, frustraţii vor rămâne la frustrările lor.