Iezi, miei…teamă

Am promis ieri că o să revin cu o poveste despre iezii Dorinei.  Nu am fost cu totul sinceră când am spus că lungimea postării m-a făcut să nu vorbesc despre ei. De fapt nu pot vorbi despre iezi fără să fac legătura cu venirea Paştelui. Ochii lor mă fac să-mi adun gândurile  greu.

Normal că şi Dorina mea, ca orice capră sănătoasă şi cuminte, ne-a adus în fiecare an obolul ei de iezi mici si frumoşi. Toţi albi, toţi imaculaţi, veseli, jucăuşi şi dulci. Aţi avut ocazia să vedeţi vreodată iezi? Nu aşa, la televizor, ci pe viu, în ţarcul din bătătură. Iezii abia născuţi, cu blăniţa umedă şi picioruşe nesigure pe care îţi vine să-i pupi pe botic doar pentru că te privesc cu nişte ochi incredibili de mari şi blânzi? Totdeauna am avut slăbiciune pentru puiuţi. Pentru puii tuturor animalelor.

Iezii au ocupat un loc de frunte în ierarhia tuturor puilor îngrijiţi vreodată de mâinile mele. După ce Dorina îi curăţa gospodăreşte cu limba ei aspră şi sugeau primii stropi de lapte, parcă primeau energie din ţâţele ei , ca şi cum nu ar fi fost suficient că le-a dat viaţă, mai păstrase ceva din acel început şi pentru mai târziu, să nu cumva puiul  să şi-o ia în cap şi să uite cui îi e dator. Picioruşele tremurânde căpătau putere ca prin farmec şi genunchii nu se mai muiau ca înainte cu câteva minute când nici măcar nu puteau susţine corpul firav abia născut. Dacă se năşteau prea devreme, când gerul muşca încă din urechi, îi luam în casă şi-i puneam înveliţi în câte un ţol gros lângă sobă, să se usuce şi să se încălzească. Când foamea începea să stângă stomacurile micuţe şi nerăbdarea devenea atât de mare încât nu mai aveau stare să stea liniştiţi unde au fost puşi, începeau să sară prin casă şi să strige în gura mare după mama lor. E incredibil cum se pot înţelege animalele cu puii lor încă din primele minute de după naştere. Puii de om au nevoie de ani până învaţă să vorbească. Ei strigau din casă, Dorina le răspundea nerăbdătoare din curte. Până la urmă îi lua tata ca pe nişte proşti ce erau şi-i dădea afară, să se sature de supt. Nu-i mai aducea înapoi. Lăpticul cald odată ajuns în stomăcel le dădea aripi.

După câteva zile erau circarii curţii. Nu stăteau un minut locului, făceau tumbe şi săreau de nebuni pe tot ce apucau: pe baloţii de paie, în iesle, pe maică-sa, în spinarea tatei când venea să o mulgă pe Dorina. Avea atât de mult lapte încât ei nu au fost niciodată în stare să-l mănânce pe tot, trebuia mulsă încă din primele zile ca nu cumva să şi-l piardă, sau să facă mastită, Doamne fereşte. Erau micile mele minuni veşnic vii şi puse pe şotii. Pentru că eram atât de ataşată de ei, nu cred că stăteam în casă mai mult decât cu iezii pe bătătură. Săream cu ei, le dădeam să mănânce din mână, îi ţineam în braţe totdeauna mai mult decât era permis.

În primii doi ani Dorina nu ne-a gratulat decât cu câte o feţiţă. Bucuria mea pentru că, habar nu am de ce, am avut totdeauna slăbiciune pentru fetiţe. Au fost iezi frumoşi, puternici şi au avut o soartă bună. Ambele fete au ajuns la bunicul meu care s-a îndrăgostit instantaneu de capre văzând cât de bun e laptele Dorinei. Prima fetiţă a luat-o fără discuţie. Nimeni nu a avut nici un cuvânt de spus. A doua a mers firesc după prima, ca nu cumva să se plictisească aia singură. Cât era de bătrân şi de cocoşat săracul Taicu, a vrut să-i demonstreze tatei că e mai gospodar decât el.

Al treilea an, pentru că era a treia naştere s-a gândit să rupă gura târgului şi a făcut trei. Trei iezi, cucuieţi… Nu vă daţi seama cât de mândră eram de capra mea minune şi de cei trei iezi ai ei.  Când i-a făcut erau nişte mâţi minusculi care nici măcar nu aveau toţi loc la supt. Capra nu avea decât două ţâţe. Aşa că pe cel mai mic l-am adoptat şi l-am crescut cu biberonul. Se ţinea după mine prin curte de parcă eu eram maică-sa şi când îl vedeam cum dă din codiţă atunci când suge mă topeam de dragul lui. Oricâtă grijă am avut de el, tot nu a crescut ca ei doi rămaşi în grija Dorinei. Dar poate că ăsta a fost norocul lui.

De Paşti tata a tăiat primul ied. Pe cel mai mare. A fost prima şi singura dată când a făcut asta cu mine acasă. Nu ştiu ce s-a întâmplat în anii următori. Totdeauna când voia să taie un animal din curte o făcea când nu eram acasă. Am zăcut atunci o săptămână. Am plâns până am făcut febră şi am stat ţintuită în pat o săptămână încheiată. Nu voi uita cât voi trăi jalea Dorinei, cum îl căuta şi l-a strigat după aceea zile în şir, de nu-mi puteam opri plânsul când o auzeam. Poate părea o formă de ipocrizie această reacţie destul de exagerată. Mâncam şi mâncasem carne de ied sau  de miel şi înainte. De când mă ştiam am avut pe masa de Paşte şi de multe alte sărbători carne de miel pe masă. Nu erau însă crescuţi de mine. Atunci nu realizam prea bine de ce doar de animalele mele mi-e milă. Am plecat apoi la şcoală la oraş, primeam totul la pachet, nu mai aveam contact direct cu ce se întamplă în ogradă.

M-am căsătorit apoi şi am fost nevoită să stau mulţi ani cu socrii la ţară. Oameni gospodari, aveau curtea plină de animale de tot felul şi de păsări. În anii petrecuţi cu socrii mei am avut ocazia să cunosc cruzimea ţăranului român în adevărata ei măsură. Sintagma aceea cu tăranul român bun, harnic şi săritor e o evidenţiere nedreaptă a unor calitări reale, scoase din context. Pe lângă „omenia” cu care te întâmpină există o doză de sălbăticie pe care mintea mea defectă nu a fost în stare să o înţeleagă. Ştiu şi înţeleg totul teoretic. Omul trebuie să se hrănească, creşte animale în acest scop le taie şi le vinde în acelaşi scop. Totuşi… Cum de niciunul nu vede ochii animalelor cărora le dau în cap şi le omoară? Cum nu simt durerea mamei în faţa căreia e sacrificat puiul? Cum nu-i inpresionează groază şi implorarea oglindite în ochii tăcuţi ai mieilor, iezilor, viţeilor duşi la tăiere? Sunt ani mulţi de când nu mai mănânc carne de miel, de ied, de vită. Nu pot scoate din minte groaza exprimată de ochii lor în momentul sacrificării. Groaza şi imposibilitatea de a se apăra.

Acum mulţi ani în urmă am avut nefericita ocazie să trec pe lângă un târg de animale în preajma Paştelui. Ciobani veniţi la oraş cu turma întreagă erau primiţi de primăria oraşului de atunci în ţarcuri special amenajate unde aveau să ţină animalele pe perioada sacrificării şi unde se sacrificau la propriu mieii. Mergeau orăşenii, işi alegeau mielul dorit care era sacrificat pe loc, tranşat şi ambalat. Un adevărat măcel, zeci de pui de animal sacrificaţi sub ochii îngroziţi ai mamelor lor, bălţi de sânge, ciobani cu mâinile pline de sânge şi şorturi cândva albe stropite de pete roşii mai vechi sau mai vii şi zeci de oameni asistând nepăsători şi flămânzi la măcelul ce se desfăşura sub ochii lor. Deasupra tuturor o rugă disperată strigată de ochii oilor ce nu-şi puteau apăra puii. Disperare ce îmi strânge stomacul şi nu mă lasă să vorbesc despre iezi, fără să îmi aduc aminte ochii animalelor atunci când le e teamă.