Uneori

Mi se face uneori teamă. O teamă organică, de parcă aş simţi răul suflându-mi în ceafă exact când sunt mai fericită.

Nu prea am cunoscut în viaţă sentimentul acela de fericire supremă. Cum e să te trezeşti dimineaţa, să deschizi ochii şi să-ţi spui că lumea e cu adevărat frumoasă pentru că ţie îţi merg toate din plin? Eu nu ştiu. Totdeauna mi-am câştigat fărâmele de fericire cu mari eforturi. Aşa am învăţat să nu mai mai bucur deplin de o realizare sau de un mare bine, ca nu cumva hazardul, acest copil obraznic ce se joacă sadic cu soarta oamenilor, să se simtă invitat să-mi mai tragă câte o palmă dureroasă.

Mi-am tras energia şi puterea din bucurii mărunte pe care le-am împodobit cu aripi străvezii şi le-am dat drumul în văzduh purtând în piept zâmbet cald. Le-am adunat rând pe rând şi mi-am făcut cerul meu senin brăzdat ziua doar uneori de nori albi pufoşi, atunci când aripile li s-au împreunat şi noaptea spuzit de stele mii, atunci când ochii le deveneau strălucitori. Cu timpul cerul mi s-a îmbogăţit cu stele dragi, ce-au ales să plece şi să mă lase singură aici, pe pământ. Mi-a fost greu – singurătatea e ca o piatră rotundă de moară, ce nu se micşorează niciodată, indiferent câte grăunţe s-ar măcina pe ea. Uneori pământul e prea pustiu şi-n marea de oameni ce te înconjoară nu e nici un suflet pereche care să-ţi simtă durerea şi să-ţi şteargă lacrima.

Cândva, demult, când aveam cea mai mare nevoie de ajutor, tata mi-a spus „Ai grijă tată, începând de azi tu nu mai ai nici o rudă. Singurele tale rude sunt copiii tăi. În rest nimeni nu te mai cunoaşte, nimeni nu te va ajuta pentru că nimeni nu va mai vrea să-ţi vadă lacrima, zbuciumul tău, nimeni nu-ţi va mai simţi durerea. Tu trebuie să fii tare şi să nu ceri ajutorul nimănui.” Credeam că sunt slabă şi că se va prăbuşi cerul pe mine.

S-a prăbuşit. Şi m-a îngropat în cer, nu în pământ. M-a învăluit în ceaţa norilor când am plâns, mi-a pus în ochi lumina de stele şi mi-i i-a colorat cu valul mării-uneori verzi când ziua îmi e lină, alteori cenuşii când nori negri se îngrămădesc la orizont, din când în când aurii când soarele se reflectă pentru o clipă în ei. Nu am mai cerut niciodată ajutor. Din când în când am înflorit, de multe ori am plâns şi ploaia lacrimilor a udat pământul ce-a-nverzit, uneori îmi îngânam durerea în versuri de cântec. Nimeni nu m-a mai ascultat. Doar de acolo, de sus, o aripă a stat veşnic întinsă peste destinul meu şi m-a apărat de ploi  furtunoase, de ninsori îngheţate, de grindină furioasă. Când totul în jur se clătina îmi netezea calea să nu cumva să cad. Când zilele erau senine îmi deschidea orizontul şi mă lăsa să-mi întind aripile şi să visez frumos cât pentru o viaţă întreagă.

Şi am ajuns aici, acum, cu prea mult argint în păr, să-mi fie teamă că viaţa mă va învinge până la urmă. Cine mai poate înţelege sufletul ce-a îndurat prea multe lovituri? Cum îl mai poţi linişti? A putut evita cineva ceea ce e inevitabil?