Ce-a spus poetul

Un nou examen de bacalaureat incendiază spiritele şi în vara aceasta. E ca un deja-vu, ca un film de groază în care scenele cele mai scabroase se repetă la intervale regulate la infinit. An de an mii de cuvinte vin să înfiereze inteligenţa tânărului absolvent de liceu. Tânăr căruia nu prea i se dă de ales, pentru că societatea în care creşte îl vrea idiot şi-i oferă calea cea dreaptă şi netedă către idioţenie, nu către dezvoltare personală şi spirituală. Dacă tu pui în faţa unui copil o prăjitură şi un medicament amar, niciodata nu o să aleagă medicamentul, alege prăjitura, normal.

Noi venim cu modele gen Elena Udrea, Sânziana Buruiană sau Tonciu, le băgăm pe gât toate inepţiile maneliştilor şi cocalarilor, le croim scări de valori în care inteligenţa se măsoară în bani câştigaţi fără muncă, nu în dezvoltarea creierului dar luăm foc dacă pică examenul de bacalaureat. Care examen, hai să fim serioşi, nu e decât o măsurare a prostiei tuturor! O mână de incompetenţi învechiţi şi îndobitociţi păstrează de mai bine de douăzeci de ani învăţământul în starea de inerţie în care era înainte de revoluţie. Oameni care au ajuns în funcţii călduţe fără să aibă reale calităţi pedagogice şi intelectuale, au încărcat programa şcolară cu tot felul de tâmpenii nefolositoare şi i-au îngropat pe profesori sub maldăre de rapoarte cu care nu se pot şterge nici măcar la fund, în loc să-i trimită la cursuri de specializare sau în schimburi de experienţă peste hotare, dacă tot vrem învăţământ de nivel european.

Tot vorbim de modele din afară dar nici măcar un amărât de profesor obligat să-şi scrie fiecare pas pe care o să-l urmeze lecţia lui la şcoală nu a văzut cu ochii lui ce înseamnă acel model atât de mult lăudat. Îi impunem să urmeze stric paşii rigizi învăţaţi pe dinafară în anii de şcoală comunistă, punem accent pe memorare, nu pe creativitate şi gândire liberă şi avem pretenţia ca şcoala noastră să scoată genii în toate domeniile. Măi să fie! Când nimeni nu l-a învăţat pe profesorul de română că elevul are un creier pe care şi-l poate folosi cu succes să gândească şi singur şi chiar îl foloseşte ca să judece inepţiile pe care i le bagi pe gât cu pretenţie de adevăr suprem, cum v-aţi putea aştepta voi, creatori de subiecte de evaluare naţională ca acel elev să vă facă vouă opere literare pe coala de examen?! Păi, înguştilor, amărâtul ăla de elev a învăţat pe dinafată tone de comentarii inutile şi nefolositoare, pentru că aşa i s-a impus! Nimeni nu l-a lăsat să citească opera respectivă întâi apoi să-i asculte părerea pe care şi-a format-o singur despre ea ca să o combată, eventual, cu argumente.

A învăţat să urască şcoala şi profesorii care-i impun să digere o materie greoaie, amară şi plină de minciuni, doar pentru că aşa au gândit-o minţi luminate, cu doctorate şi lucrări tipărite în cine ştie ce reviste obscure de profil. Profesorul care predă an de an acelasi comentariu la o poezie şi are pretenţia ca elevul să i-l memoreze şi să i-l redea cuvânt cu cuvânt, nu va scoate niciodată genii din mâinile sale. Se iau două versuri dintr-o poezie oarecare şi se începe cu veşnica şi idioata întrebare  „Ce-a vrut să spună poetul aici?”. Păi poetul poate că era într-o pasă proastă şi a vrut să se sinucidă după ce lasă posterităţii un crâmpei de lumină ce i-a trecut prin creier. Sau poate că era deja prea beat ca să mai realizeze şi singur ce-a vrut să spună. De unde ştii tu profesor robotizat că acel comentariu pe care tu îl reciţi ca pe tatăl nostru oră de oră deţine adevărul absolut?

Literatura e frumoasă tocmai pentru că nu e previzibilă. E rodul imaginaţiei unor oameni al căror creier funcţionează un pic diferit de restul creierelor umane, ceea ce îi face pe  scriitori să fie unici. Nimeni nu poate explica şi pretinde că ştie exact ce s-a întâmplat în acele creiere în momentul în care au scris o frază şi au azvârlit-o posterităţii şi care a fost gândul creatorului la fiecare frază. Asta e o aberaţie mai mare decât noi toţi la un loc.

Copiii sunt extrem de uşor de modelat atunci când vrei cu adevărat să-i modelezi frumos. Ni se nasc copii din ce în ce mai inteligenţi, a căror putere de înţelegere depăşeşte cu mult pe aceea a înaintaşilor lor. Copii pe care noi ne străduim în ani lungi de şcoală să îi reducem la nivelul nostru. Copii pe care nici măcar părinţii care i-au făcut nu reuşesc să-i înţeleagă şi să-i ajute. Şi aceşti copii se răzbună urându-ne. Pe noi, societatea noastră, toate lucrurile inutile şi inepte pe care încercăm să le vârâm cu forţa în creierele lor. V-aţi întrebat vreodată unde se pierd copiii buni care ies din clasele primare cu coroniţă de premiant? Aţi stat vreodată să vă gândiţi unde se produce ruptura, unde adolescentul rămâne fără repere şi abandonează educaţia preferând distracţii care nu-i fac neapărat bine? V-aţi întrebat de ce, deşi de atâta timp toţi ne dăm cu fundul de pământ după examene, văzând procentul minuscul de promovabilitate şi răspunsurile date de elevi, data viitoare rezultatul e şi mai dezastruos?

Atâta timp cât doar ne plângem şi iscăm discuţii interminabile pe la televiziuni unde moderatori cu facultate de jurnalism şi pretenţii infatuate pronunţă greşit de fiecare dată cuvinte banale, dar vin să pună întrebări „incomode” şi să facă o radiografie a sistemului de învăţământ din care ei au ieşit fără să înţeleagă mare lucru, nimic nu se va schimba. Schimbarea trebuie să se producă întâi la noi, la adulţii care avem pretenţia că suntem în stare să ne educăm copiii. Pentru că ei, copiii noştri sunt oglinda în care trebuie să ne privim. Nu s-au făcut singuri aşa, noi i-am creat. Noi îi vrem limitaţi şi ei nu fac altceva decât să se revolte şi să urmeze calea pe care cu ostentaţie le-o arătăm, în mod absurd, din revoltă! Ne e nevoie să vină un Tudor Chirilă să le spună adolescenţilor să citească şi să înveţe. Nu e nevoie de un articol al cine ştie cărui blogger necunoscut ca o întreagă generaţie să se trezească şi să îşi schimbe valorile. E nevoie de efortul colectiv al unei întregi societăţi. De la părinţi la politicieni, toţi ar trebui să dea un exemplu pozitiv adolescenţilor. Pentru că puterea exemplului e cea care contează, nu lamentările, nu impunerile, nu ochelarii de cal!