Defect

Car în piept o inimă grea

ca piatra de moară.

Mă clatin, genunchii îmi tremură,

pasu-mi e şovăitor.

Broboane mari de sudoare se adună

pe frunte

şi cad grele ca picurii ploii în ţărâna.

Aceasta îi soarbe însetată şi buzele-i crapă

de dor.

Sunt sărate ca lacrimile.

Oamenii trec pe lângă mine grăbiţi

şi mă rănesc nepăsători.

Le încurc paşii cu inima mea

mare.

Hei, doamnă, nu vezi pe unde calci!?

Ce dacă e aşa, uriaşă, crezi că nu-o doare

pasul tău

plin de ură?

Pardon, domnule, fie-ţi milă, n-o lovi,

că nu ştii cât suferă!

Ce-ai, cucoană?

Treci printre noi cu inima ta uriaşă

şi-ai vrea ca noi să avem grijă de ea?

Du-o la ospiciu, nu are ce căuta

printre noi,

oamenii normali!

E un monstru,

un defect genetic,

vrei să ne molipsim de

boala ei?

Noi suntem ocupaţi, nu avem

timp şi nici chef

să menajăm ciudaţi ca tine.

Fugi din calea noastră!

Pun privirea în pământ

şi-mi strâng

lacrimile-n palmă.

Mă strecor încet

pe lângă ziduri,

pe alei întunecate.

Cândva îmi agăţam privirea de cer

şi-ntindeam aripile a zbor.

Aveam un vis

ce-mi uşura povara.

Acum, visul meu a murit.

Îmi adun lacrimile-n căuşul palmei şi

pun privirea în pământ.

Oamenilor nu le plac defectele.

Eu nu mai văd cerul iar el

se-ntunecă de lipsa mea.