Caietele mele

Nu am ştiut niciodată să scriu frumos. Fiecare literă mi-a mâncat pagini întregi de caiet, risipite aiurea pe podea, ude de lacrimi amare şi însoţite de cuvintele grele ale mamei care nu s-a împăcat niciodată cu gândul că fata ei nu o să aibă scrisul desluşit şi frumos de care ea era atât de mândră. Avea un scris rotund, egal,  făcea literele pline, legate perfect, egale. Şcoala de comerţ îşi pusese amprenta asupra scrisului ei cu care se lăuda pe bună dreptate ori de cate ori avea ocazia. I-ar fi plăcut s-o moştenesc, dar eu, copil prostuţ şi încăpăţânat, cu mâna tremurândă, nu m-am putut ridica niciodată la înălţimea aşteptărilor ei. De aici cuvintele grele şi imensa  dezamăgire pe care i-am pricinuit-o. În ochii ei nu avea să se aleagă nimic de capul meu dacă nici să scriu cum trebuie nu eram în stare.

Departe de a se  regla în timp, handicapul a rămas şi s-a dezvoltat. Am rămas cu regretul şi convingerea că nu voi reusi niciodată să scriu la fel  de frumos precum colegele mele mult mai sigure pe mâinile lor. Ele ştiau să ţină perfect creionul şi stiloul în mână, eu prin clasa a patra încă mai încercam  pozitii noi, care să-mi asigure o mai bună stabilitate a încheieturii şi să-mi rotunjească cum trebuie vocalele. Am ajuns în liceu şi tot nu reuşisem să aflu care e cea mai bună poziţie a mâinii pe hârtie.

Caietele lor respirau curăţenie. Işi purtau linia perfectă la fiecare pagină, uneori câte două, paralele, fiecare perfect intinsă, paragraful începea frumos, cu o literă mare perfectă,  cerneala curgea egal, fără pete şi îngroşări neavenite. La mine, din loc în loc lăsa câte o pată mare şi inestetică ce trecea până în partea cealaltă a foii, literele se îngroşau uneori până despicau peniţa, erau o groază de ştersături, reluări, repetiţii. Ce să mai spun, caietele mele erau cerşetoarele anorexice ale caietelor şcolare. Atâtea pagini pierdeau pe parcurs, încât, atunci când le abandonam pline, abia se mai ţineau cu mâinile amândouă de copertă, să nu cumva să rămână în pielea goală şi să se facă de ruşine arătându-şi public goliciunea dezordonată şi murdară.

Când mă grăbeam,  dezastrul era total. Scriam  dezlânat, inegal, depăşeam spaţiile liniate, ştergeam, scriam la loc, îngroşam litere la care nu reuşeam niciodată să conectez creierul la mână. Una comanda creierul, alta scria mâna. Să vă mai povestesc cum descifram  cursurile când am ajuns la facultate? Dacă profesorul nu era suficient de inspirat cât să-mi capteze atenţia în timpul predării, astfel încât să reţin în mare parte pe loc ce ni se preda, îmi lua o zi întreagă doar prima lectură. Aveam senzaţia că citesc scrisul altcuiva, mult mai ingalat decât eram eu.

Am compensat oarecum handicapul caligrafic îndrăgostindu-mă iremediabil de gramatică şi de regulile ei. Ea s-a prins cu atâta putere de mine, încât şi acum mă obsedează. Am judecat totdeauna oamenii în funcţie de cum scriu din punct de vedere gramatical. Lipsa unei cratime, a unui acord, multiplele i-uri adăugate acolo unde nu trebuie, au redus până la zero şansele persoanelor respective de  a-mi intra în graţii. Păstrez încă obiceiul de a  judeca oamenii  după scris, în sensul că, indiferent cât de bine-şi formula  ideea, o mică greşeală gramaticală strecurată în text l-am respins din start. Poate că nu sunt o persoană extraordinar de ordonată în viaţa de zi cu zi, în scris însă sunt un călău. Adevărul e că poate mi-ar fi folosit organizarea asta şi în celelalte domenii ale vieţii, poate aş fi fost mai atentă la alegerile făcute.

Ce m-a deranjat însă toată viaţa, a fost faptul că nici măcar o cerere nu am fost în stare să scriu pe o coală albă de hârtie, fără să urc ca hipnotizată către coltul drept al colii. Va daţi seama când am crescut şi a trebuit să scriu şi eu că tot omul scrisori prietenelor şi prietenilor mei! Primeam  scrisori frumoase, ingrijite, pe hârtie fină, colorată, parfumată uneori, groasă sau subţire ca o foiţă de mătase, toate scrise egal, frumos, rând după rând. La mine, după ce primul rând tânjea să sărute data pusă cuminte în dreapta sus, restul încercau să se ţină de primul în timp ce eu încercam să le trag în jos. Ieşea o nebunie. Am invidiat totdeauna oamenii care şi-au putut încadra corect scrisul în spaţiul bine definit al unei coli. Al meu încă tinde către infinit, de parcă literele s-ar înveseli pe măsură ce se aştern  cuminţi una lângă cealaltă şi, prinse de mână, ar încerca să-şi ia zborul ca un stol de cocori toamna la plecare.

Mare noroc cu tehnologia asta.Prost e ca o să ajung probabil să uit să scriu altfel decât pe tastatură, tocmai acum cand m-am prins cât de cât să fac şi eu literele rotunde, egale şi îngrijite. Dacă nu mă grăbesc.