Uuu Gheorghe

  • Hai, la masă, Uuuu, că după aia vreau să mergem să luăm iarbă pentru porci. Am văzut eu în porumbi o postaţă bună cu o graşiţă de mai mare dragul.
  • Mergem, taică, de ce să nu mergem!

  • Hai să mâncăm întâi, că am leşinat de foame.

S-au aşezat la masă oamenii. Erau flămânzi şi obosiţi de la curăţat curtea porcilor. Da, la ei, porcii nu creşteau închişi în coteţ, aveau propria lor curte, mare, încăpătoare, să nu cumva să se streseze. Asta când nu umblau de bezmetici prin toată bătătura, până ajungeau să-şi facă nevoile lângă gardul ce-i despărţea de bucătăria de vară. Când aveau purcei stăteau separaţi, să nu se bată şi să nu-şi calce scroafele una alteia purceluşii rozalii.

  • Ahaha! Vrei nişte ardei iute, Uuuu?
  • Nu mai vreau taică! Nu mai pun gura cât oi trăi!

  • Păi nu ziceai că mănânci iute, mă?

  • Mănânc şi eu ca omul, nu foc de-la de-a adus cuscru’ de la el! Eu l-am crezut când mi-a zis că e puţin iute şi era să mor. De-atunci nu mai pun gura pe ardei, orice-ar fi!

  • Ia mă de ăsta, de-al nostru, că nu e iute! Merge la ciorbă!

  • Bietul Gheorghe al lui Soare… Se înecase cu ardei iute la nunta noastră, de era să facă satul  şi-o înmormântare după nuntă.

    La nuntă, ca la nuntă. Lume multă, agitaţie, treabă pe măsură. A venit şi timpul mesei şi toată lumea s-a aşezat flămândă pe lângă oala cu ciorbă de potroace. Tata, oltean până-n măduva oaselor, venise cu ardeiul lui de acasă. Că la el iuţeala era a doua natură. Şi-n mâncare şi-n fire. Şi nu orice ardei îi satisfăcea nevoia de usturime. A pus şi pe masa asta o mână bună. Vreo zece ardei roşii, strălucitori, iuţi ca focul. Gheorghe se uita cu jind cum omul ăsta subţire ca un ţâr muşcă cu poftă din ardeiul parfumat. Şi i-a lăsat gura apă.

    • Dă-mi, mă, cuscrule şi mie un ardei. E iute?
  • Nu e cine ştie ce, aşa puţin! Io îţi dau, dacă vrei, da’ să nu mă înjuri după aia! Şi-i întinde un ardei subţire şi proaspăt ce abia aştepta muşcătura.

  • Gheorghe, de bună credinţă, îl ia şi muşcă cu sete. Măăă, săracul Gheorghe! Odată s-a roşit, ochii i-au ieşit din orbite, a deschis larg gura, să poată trage aer, că nu-i mai ajungea deloc în plămâni şi lacrimile au început să-i picure grăbite în farfurie.

    • Îîîuuuu! Ce făcuşi, Viţule, fi-ţ-ar chelea a naiba să-ţi fie ţie! Îl omorâşi! a strigat speriată mama, sărind să-i dea omului repede ulciorul cu apă rece, să-şi ostoiască focul. Ia, nea Gheorghe, ia repede o gură de apă şi-nghite! Şi respiră odată că mori! Olele, moare omul la masă, mă! Deschideţi uşa, faceţi-i vânt!
  • Mă, Gheorghe, fi-ţar făcutu’ al dracu’ de om prost, ce făcuşi, mă?, a sărit revoltat şi socru-meu! Cin’ te pusă mă, dobitocule să iei ardei, tu eşti de mâncat iuţeală. mă? Ai, mă Gheorghe, toată ziua te vaiţi de stomac şi te găsiţi acu’ să faci pe viteazu’, să-mi strici nunta copilului! Dă-te mă, dracu’ de prost! Ieşi afară la aer odată şi să nu te prind că mori că te strâng de gât, auzi?!

  • Sărmanul Gheorghe, lăcrima în continuare, pământiu la faţă, că roşul devenise vânăt şi acum căpătase deja o tentă cenuşie.

    • Săriţi, mă, că moare omul aci!, s-a trezit şi soacră-mea de lângă plită. A luat un pahar cu apă şi fleosc, i l-a deşertat direct în ochi omului. Fii’alimănitului tu Gheorghe, că prost mai eşti, mă! De trei zile ne auzi că vorbim cât de iute mănâncă cuscru, vezi bine că nimeni nu a îndrăznit să se atingă de ardeii lui şi te găsişi tocmai tu să de dai mare acu’! Bă, da cine poate fi mai prost ca tine?

    S-a dus naiba liniştea mesei. Doar tata, zâmbind tacticos, în colţul gurii, din buzele-i subţiri, repeta cu prefăcută supărare:

    • Na, el m-a întrebat, eu i-am răspus. I-am spus că e puţin iute, da’ eu ştiu cât de iute mănâncă el? Pentru mine e puţin iute, na! şi mai muşca încă o dată ostentativ din ardeiul căruia i se vedeau deja seminţele. Cu tot cu seminţe-l mânca şi nu se clintea nici măcar un muşchi pe faţa lui. Iote! Abia acu’ îl simt un pic iute. Ce să-i fac? Io i-am spus! Dacă ştia că nu poate, să nu fi cerut! A cerut, io i-am dat. Doar nu era să-l las să mă creadă vreun zgârcit care nu vrea să împartă cu el o bucătură. I-am dat. Ce vină am io? Nu ceruşi tu, mă Gheorghe? Nu ceruşi tu? Nu-ţi spusăi io că e iute? Tu de ce ceri dacă ştii că nu mănânci iute?
  • Oleo, fi-r-aş al dracului, cuscre! Da’ cine crezu că e aşa iute de-ţi ia răsuflarea? Crezui şi io că e puţin iute, cum zâseşi matale şi mi se lăsă, că prea muşcai cu poftă din el! Muşcai şi io, ce să fac, reuşeşte Gheorghe să articuleze într-un final, printre lacrimi.

  • Să-ţi fie învăţătură de minte, fi-ţ-ar capu’ al dracu’ de prost! Păi tu te pui cu cuscru, mă? Nu mă pui io şi te găsişi tu! Ia dracu şi mănâncă aclolo, că se răcii ciorba din cauza ta! Când să ne simţim şi noi bine, te găsişi tu să ne strici masa! Să nu te mai prind că mai pui gura, că te spui lu’ Lenuţa şi nu mai mănânci cald o lună, auzi!

  • Nu-mi mai trebuie cât oi trăi, fi-r-aş al dracu’! Cât oi trăi, nu-mi mai trebuie! Cuscru ăsta nu e om, e drac! Altfel n-ar putea mânca iuţeala aia!

  • Tata rânjea în barbă, Gheorghe lăcrima, socru-meu râdea de prostia lui şi în final am reuşit să terminăm şi de mâncat. S-a şi ţinut de cuvânt Gheorghe. Nu a mai pus niciodată iute pe limbă, se speriase rău, săracul, când a fost cât pe ce să dea mâna cu moartea.

    Gras, cu-n cap mare şi blond, cam molâu, Gheorghe era un om bun până în măduva oaselor. Pe el nu-l scoteai niciodată din ritmul lui, nu îl vedeai nervos iar când se supăra era sărbătoare pentru Aghiuţă. Noroc că nu-l ţinea mult supărarea aia, care-l posomora şi-l făcea din tăcut, mai tăcut decât pământul. Dacă se simţea jignit până în fundul sufletului lui de copil mare şi bun îl durea şi pleca capul precum un câine credincios lovit pe nedrept.

    Avea părul aspru, mâini mari, muncite, ochi albaştri , luminoşi pe care îi transmisese şi unicului lui copil, Mădălina. Era mândria vieţii lui. Frumoasă de pus în cadră şi cumiiinteee, de nu ridica ochii din pământ când vorbeai cu ea. Se simţea împlinit, avea şi el o familie şi era mândru de fata lui, ca de-o comoară. N-o fi fost el bogat, dar comoara cea mai de preţ o avea.

    Lenuţa, nevastă-sa, femeie măruntă şi veşnic nemulţumită, avea buzele subţiri ca o aţă şi o permanentă cută între sprâncenele-i înfoiate. Se certa cu soacră-sa ca la uşa cortului, ocăra pe toată lumea care o înfrunta, avea o guurăă de-o ştiau trei sate împrejur când se mânia, dar era iute şi îndemânatică la treabă. Ea ţinea toată casă şi considera că asta îi dă dreptul să se urce în capul tuturor.

    Baba era şchioapă şi neputincioasă, dar lasă că nici când era în putere nu putuse intra în voia aprigei ei nurori. La ei în casă cânta găina din revărsat de zi până în miez de noapte. Doar când venea la noi să ajute se simţea şi el mai liniştit. Nu lua plată – doar dacă voiau ei să-i dea aşa, câte ceva din prea plinul lor, primea. El nici măcar nu cerea, spre nemulţumirea muierii care nu mai contenea cicălindu-l. De asta era şi uşor de înşelat.

    Cu porecla lui ciudată se alesese de când îl strigase prima dată găgălicea mea de fată. Era mică, mică şi plângea tot timpul. Lui îi părea rău când o auzea plângând acolo în casă toată ziua… Ar fi împăcat-o el, dar nu ştia cum… Se frământa legănându-se de pe un picior pe altul şi venea la uşă, să privească în încăpere, poate, poate…

    • Hai în casă, mă nea Gheorghe! Intră şi mata un pic la ea!
  • Ba, taică… sunt murdar de la animale. Stau aci’, la uşă.

  • Păi de acolo nici nu o vezi bine! Şi nici ea nu te vede.

  • Lasă că ştie ea…

  • Avea el convingerea că pruncul ăla urlător trebuie să ştie că el e la uşă acolo şi trebuie să se liniştească. Bătea uşurel cu degetul în geam şi făcea „uuu, uuu” ca un porumbel răguşit. Auzindu-l, bebeluşul tăcea şi se concentra asupra zgomotului.  Fericit, Gheorghe continua până îl striga socru-meu în bătătură la treabă. Atunci pleca râzând cu gura până la urechi, fericit nevoie mare că a reuşit şi el să ajute fata să se liniştească. Ştia el ce ştia… ăştia nu aveau răbdare cu fata, nu erau în stare să-i facă jucării ca el. Când fetiţa se ridicase şi începuse să rupă cuvintele, lui i-a zis simplu „Uuuu” şi Uuu i-a rămas numele. Nu se supăra, îi era drag aşa cum dragă îi era şi gămălia aceea numai ochişori care râdea ori de câte ori se apropia el de geamul camerei.

    • Hai Uuu, ce facem? Ne odihnim un pic, sau plecăm de-acu’? E mult de mers până la loc.
  • Hai taică să mergem. Ne-om odihni la noapte.

  • Bine, hai să punem iapa la căruţă. Du-te şi adu-mi hamul.

  • S-au tot învârtit pe lângă căruţă. Iapa, nărăvaşă, nu prea voia să facă pe voia lor. Abia trecuse de crucea zilei şi n-avea nici un chef să tragă de căruţa aia grea pe câmp. Iar bărbatu-meu nu-i plăcea deloc, era tot timpul nervos şi se încurca în comenzi, de nu mai ştia nici ea cum să meargă. Lângă ea, un mânz de vreun an cenuşiu, cu bănuţi albi pe el, se apăra nepăsător de muşte.

    • Îl luăm şi pe ăsta cu noi, Petre?
  • Sigur că-l luăm! E mare, nană, trebuie să se înveţe şi el de-acu’ cu munca!

  • Mă, da’ tu nu vezi că îi e lene şi să respire?

  • Lasă că scapă de lene! Leagă-l colea, lângă mă-sa. Dacă fuge asta, musai să se mişte şi el!

  • Bine taică, dacă spui tu. Io n-am mai văzut aşa cal puturos de când sunt, să ştii!

  • Ei, lasă că i-o trece lui. Dacă nu-i trece îl vinde ăl bătrân, că nu l-o ţine degeaba în bătătură!

  • Adevărul e că mânzul ăsta era undeva în lumea lui de când s-a făcut. L-a fătat mă-sa pe câmp şi i-a găsit un sătean dimineaţa, nici nu apucase să-l lingă bine. L-a urcat în căruţă şi i l-a adus lui socru-meu la poartă.

    • Bă, nea Lache, vino bă la poartă! Hai că-ţi adusă-i copilul acasă!

    S-a dus Lache într-un suflet, nu înţelesese bine despre ce copil era vorba. La poartă Doina lui îl privea cu ochii ăia lăcrimoşi, din spatele căruţei şi necheza peste poartă. În căruţă, mânzul ei abia fătat încerca să se ridice şovăitor în picioare. Îi pusese numele Costică, după omul ăla de-l adusese la poartă. Îi era naş, carecum ar veni. Se întremase mânzul, crescuse frumos, dar era atât de puturos, că-i era greu până să se şi încure şi el ca un mânz obişnuit. Se născuse bătrân, se pare.

    Au înhămat ăştia iapa şi au plecat. Pe Costică l-au luat cu ei, legat lângă gâtul mă-sii să se înveţe să meargă. Cu el în dreapta însă, iapa nu voia să tragă mai deloc. Abia păşea. Să nu se streseze mânzul prea tare. Nervos, Petre o tot pleznea cu biciul, până când Gheorghe, milos, a coborât din căruţă şi i-a zis că el nu mai merge mai departe dacă mai bate iapa. Ăsta nu a mai bătut-o, vezi bine, că altfel rămânea singur la adunat buruieni de  porci.

    Târâş-grăpis au ajuns şi în lanul de porumb. Au tras căruţa în marginea locului, au desfăcut hamul iepei şi au împiedicat-o ca să nu plece, i-au tăiat câţiva coceni verzi şi i-au pus în faţă să aibă ce roade şi să fie mulţumită, iar ei au intrat prin porumb. Pe Costică  l–au lăsat liber, că oricum nu pleca el de lângă mă-sa.

    Când munceşti timpul trece repede. Au tăiat graşiţa, au cărat-o la căruţă, au mai cosit ceva şi pentru ieslea cailor de acasă, să aibă ce roade peste noapte şi s-au pregătit de plecare. Până au ieşit din câmp, Gheorghe nu s-a mai urcat pe capră, să nu-i fie iepei greu. Mergea aşa, alene după căruţă şi-l mai împungea din când în când pe Costică cu un băţ. Mânzul dădea din coadă plictisit, apărându-se ca de muşte.

    • Mă Uuu, dă-te de la coada calului că nu ştii ce-i vine, mă!
  • Cui tată, ăstuia? N-am eu grijă! Nu-l vezi cum târâie picioarele de parcă i-ar fi frică să nu se rupă ceva în el dacă păşeşte cum trebuie? Uită-te şi tu la el!

  • Mă, nană Gheorghe, lasă-l mă că nu ştii ce gândeşte animalul!

  • Gheorghe se distra nevoie mare încercând să facă mânzul să aibă altă reacţie decât datul din coadă şi nici că-i păsa cât de aproape e de copitele lui.

    • Uite mă, îi iau şi de coadă şi nu face nimic!

    Când s-a întors tânărul să se uite, Gheorghe se ţinea de coada mânzului c-o mână şi cu cealaltă îl împungea cu nuiaua.

    • Mă, nană Gheorghe….

    Şi cu atât a rămas, că nu a mai apucat să-şi termine fraza. Într-o fracţiune de secundă copitele mânzului au zburat pe lângă urechea lui Gheorghe. Ăsta avusese prezenţa de spirit să-şi tragă capul îndărăt, altfel le primea în plină figură. Aşa, doar l-au şters pe piept şi l-au trântit în praf.

    • Mă, Uuu, f***-i ceara mă-sii de treabă, eşti copil mic, mă? Nu mă rog eu de mata de atâta timp să-l laşi în pace, mă? De ce nu mă asculţi? Văzuşi acu’ de ce e în stare, văzuşi? Eşti mulţumit?

    Atât de speriat era Petre că sărise fără să ştie cum din căruţă şi gesticula fără sens, îndreptându-se îngrijorat către omul trântit la pământ. În praful drumului, Gheorghe râdea spasmodic, nevenindu-i să creadă că a scăpat ca prin urechile acului. Nici că-i păsa de nervii celuilalt.

    • Bă, tată, al dracu’ mânz! Să vezi cum ridică copita şi zvârlii cu ea pe lângă urechea mea, de parcă era ghiulea! Nici vorbă de lene, auzi? Straşnic armăsar se face, să vezi!
    Anunțuri

    3 comentarii

    Octombrie 5, 2015 · 7:29 am

    3 răspunsuri la „Uuu Gheorghe

    1. Straşnică poveste! Aş citi de-astea pînă s-a termina Timpu’. 🙂

      Apreciază

    Lasă un răspuns

    Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

    Logo WordPress.com

    Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

    Poză Twitter

    Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

    Fotografie Facebook

    Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

    Fotografie Google+

    Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

    Conectare la %s