You want to make a memory

E luni, e început , e februarie, e 2. Ce cifră!

Acum o viaţă pe data asta plecau de mână în lumea fără durere, chin şi necazuri doi oameni ce se iubeau. S-au iubit aşa tare că nu s-au putut desprinde nici în moarte şi şi-au lăsat în urmă viaţa, copiii, casa să umble suflet lângă suflet printre stele. Le poţi vedea şi acum zborul în nopţile cu lună plină şi cer înalt, brodat auriu.

Ceva mai târziu alţi doi îndrăgostiţi îşi uneau soarta şi-aveau să-mbătrânească împreună trăindu-şi dragostea zbuciumată până au stors-o de ultima picătură. Şi-au băut până la capăt paharul de vise şi dezamăgiri şi au influenţat cu zbuciumul lor soarta celor pe care i-au adus pe lume rod al trupurilor flămânde de tinereţe. Acum se privesc cu ochi reci de multe ori dar viaţa i-a lipit în aşa măsură, că nici moartea nu-i va despărţi cu adevărat. Dulce şi amar până la capăt. La mulţi ani mamă, la mulţi ani tată, azi, la cea de-a cinzeci-a aniversare a drumului vostru în doi. E ceas aniversar, de cumpănă şi îmi permit să vă spun acum că de multe ori mi-aş fi dorit să divorţaţi, să mă daţi spre adopţie, să mor. Ani întregi m-am întrebat dacă nu cumva m-aţi adoptat. Altfel nu îmi explicam de ce m-aţi urât şi de ce v-aţi chinuit atât de mult încât să faceţi din traiul în comun un supliciu zilnic pentru toţi.

Peste ani, ziua asta mi-a însemnat bucurie de-o clipă. Era ziua celei mai bune prietene a adolescenţei şi petrecerea de azi mă aducea pentru o clipă faţă în faţă cu cea mai mare bibliotecă pe care ochii mei flămânzi o văzuseră vreodată în casă de om. La mine, unicele cărţi erau manualele şcolare, cărţile pe care le luam împrumut de la biblioteca comunală şi Fraţii Jderi a lui Savodeanu pe care mi-o cumpărasem cu sacrificii mari într-o vară şi pe care o ştiam deja pe dinafară. Atunci, pentru câteva clipe, mă simţeam ca-n rai în camera îngheţaţă cu pereţii plini de rafturi cu cărţi noi, frumos aliniate, după autori, litere, ediţii. Închideam ochii, trăgeam aer adânc în piept şi-mi juram că o să am cândva o bibliotecă precum aceea, numai a mea. Nu aveam voie să le atingem, erau de colecţie, nu de citit. Mai târziu, cea mai bună prietenă avea să mă facă să mă ambiţionez să citesc şi să mă documentez cât mai mult înainte de a aşterne ceva pe hârtie. Mi-a demonstrat că ignoranţa e o mare slăbiciune când mi-a copiat o poezie de Topîrceanu şi mi-a prezentat-o ca fiind creaţie proprie. Am dat-o mai departe şi m-am făcut de râs. Nu auzisem până atunci niciodată de Topîrceanu.

Azi e târziu şi mie mi-e dor de vremuri mai calme. Aş vrea să dorm şi doar insomnia-mi dă târcoale, aş vrea să pot visa şi doar coşmaruri îmi vin sub pleoape. Mi-e dor de-un om ce-a părut o clipă a crede în mine şi mi-a croit aripi  cu care m-a îndemnat să zbor, ca apoi tot el să le le smulgă, să şi le îndese în bagaj şi să plece lăsându-mă ciuntă. Mi-a spus „Creşte-ţi propriile aripi, ale mele au fost doar de împrumut”. Numai că aripile au o vârstă a lor când înmuguresc, cresc, se desfac şi-ţi oferă incredibila senzaţie a zborului. Când cineva ţi le smulge te zbaţi neputincios în praful drumului şi fiecare pală de vânt te poartă în voie pe sub picioarele trecătorilor. Dacă ai noroc şi paşii grăbiţi nu te strivesc, ajungi la un moment dat pe un fir de iarbă de pe margine, te scuturi, îţi aduni puterile şi pleci de unul singur prin lume, de mai poţi învăţa mersul. Niciodată nu mai zbori pentru că zborul oamenilor nu e de unul singur, e doar în doi.

Doi. Interesantă cifră, nu-i aşa?