Fapt divers

Un fapt divers.

Într-un cămin studenţesc o îngrijitoare s-a spânzurat de o chiuvetă. S-a urcat la cel mai înalt etaj, în cea mai îndepărtată cameră, a încuiat uşa şi şi-a pus ştreangul de gât. Asta după ce şi-a implorat angajatoarea să-i plătească salariul. Trei luni. Atât a lucrat zi de zi fără să primească un ban. Trei luni a venit în fiecare dimineaţă cu conştiinciozitate la serviciu, a măturat, a dat cu mopul, a şters praful, geamuri, gresie, parchet, a spălat wc-uri. Cu speranţa că, poate azi sau mâine patroana se va mili să-i dea şi ei un ban.

Trei luni de care a atârnat o mână de speranţe deşarte. Nouăzeci de zile în care s-a trezit cu speranţa că o să facă rost de bani să-şi vindece fata bolnavă. Nouăzeci de zile în care a vărsat mii de lacrimi şi a scris zeci de mesaje cu rugăminţi. Nouăzeci de zile în care speranţa ei a murit încet, încet, sufocată de nepăsarea femeii care se angajase prin contract să-i plătească salariu în urma muncii prestate. Nouăzeci de zile în care nici rugăciunile nu au mai avut ecou şi până şi îngerii şi-au astupat urechile să nu o mai audă plângând.

În ziua în care speranţa şi-a dat duhul, femeia nu şi-a mai găsit niciun rost în viaţă şi a ales să plece. La ce bun să mai facă umbră pământului dacă nici medicamentele copilului nu le poate asigura? La ce să se chinuie familia ei cu o gură în plus, cu un abonament pe mijloacele de transport în plus, cu haine, încălţări ce se rup şi se vor schimbate. La ce bun toate când viaţa ei nu mai avea niciun orizont?

http://imageshack.com/f/78/scan10006bd9.jpg

Nu, nu trebuie să vă simţiţi lezaţi, nu trebuie să vă opriţi să vă întrebaţi nimic. La ce bun toate? E doar o întâmplare banală din lungul şir al întâmplărilor banale ce trec pe lângă noi în alergarea asta zilnică spre moarte.

Noi nu, nu alergăm spre moarte, fugim de viaţă. Muncim prea mult, vrem prea mult, ne zbatem să avem. Să avem case mai mari, bani mai mulţi, maşini luxoase, concedii în locuri exotice. Alergăm fără să privim peste umăr la viaţa ce trece pe lângă noi, privim doar înainte la vise prefabricate, ce ne amăgesc cu strălucirea lor şi ne fac să uităm întunericul din noi.

În jurul nostru lumea se-nvârte. Oamenii încă mai trăiesc viaţa aşa cum e ea, cu bucurii mărunte, cu dureri, cu disperare. Florile încă răsar, copacii înfrunzesc, păsările scot pui golaşi pe care-i învaţă să zboare. Se nasc copii. O mămică lăcrimează fericită când îşi vede prima dată pruncul după ore lungi de travaliu. O alta lăcrimează cu durere şi spaimă şi-nalţă o rugă aprinsă către cer-a aflat că fetiţa ei e bolnavă.  O bunică îşi plimbă nepoţelul de mânuţă în parc. El se zbate să scape de mâna ei, ar alerga după porumbei. Viaţa pulsează ritmic, ca o inimă mustind de sănătate.

Noi doar pretindem că trăim. Mergem cu încrâncenare înainte, tot înainte, vrem mai mult, tot mai mult, lucruri materiale, palpabile, cu care să ne mândrim. Ne folosim de oameni ca să ne atingem scopul. Oameni cu dureri şi bucurii mărunte, ce muncesc pentru noi pe o bucăţică de pâine. Pe câţiva lei ce îi ajută să poată pune o pâine pe masă pentru copii. Nu ne interesează viaţa lor măruntă, ne ţinem departe, să nu cumva să ne molipsim.

E greu cu oamenii ăştia, dacă apuci să le cunoşti durerile şi bucuriile ţi se lipesc de suflet şi nu mai scapi! Se ţin de tine şi cu dinţii, te trag înapoi, te fac să-ţi pierzi liniştea şi somnul, te epuizează. Te copleşesc cu nevoile lor multe, te sâcâie cerând ajutor, aşteaptă de la tine prea mult. Îţi pun piedică, te doboară, insistă, vor să te facă să uiţi de ce-ai plecat la drum. Nu apleci urechea la ei, nu trebuie să te laşi impresionat de veşnicele lor plângeri, trebuie să te ţii tare, să-ţi vezi de drum, să nu ajungi ca ei. Ei cedează uneori. E dreptul lor, îşi permit, sunt oameni mărunţi cu vieţi banale. Ce-ţi pasă ţie de ei? În jungla pe care ne-am creat-o cel mai puternic răzbeşte. Cel mai şmecher, cel mai dur, cel mai rece.

Când ne-am ales cu el? Cu acest întuneric din noi, cu deşertul din suflete, zic.