Ie oltenească

Articolul de azi poartă parfum vechi de ladă de zestre ţărănească.

Eram de câteva luni în Turnu Severin, începusem să mă acomodez cu oraşul, cu lumea, cu şcoala, trecusem de prima iarnă într-un cămin pe jumătate îngheţat, venise primăvara, se încălzise, soarele era din ce în ce mai vesel şi mai strălucitor. Eram în perioada de practică şi s-a nimerit ca în anul acela să facem practică în CPL, la atelierul de reparaţii electrice (nu ştiu ce căutam acolo, profilul liceului nostru era de hidroenergetică). Eram pregătiţi temeinic să exploatăm termocentrala ce abia se construia şi în hidrocentrala de la Porţile de fier era rândul claselor de mecanică să facă practică. Noi reparam ştechere şi înlocuiam tălpi la fiarele de călcat din combinatul de mobilă- ca să ne intrăm în mână, cică.

De la căminul nostru- care era pe undeva prin centrul oraşului, în spatele cimitirului (da, în Severin cimitirul este punctul cheie, alfa şi omega, de acolo plecându-se în toate direcţiile)- până la CPL era cale de câţiva km buni pe care îi străbăteam zilnic pe jos. Era un autobuz pe care mai bine nu îl aşteptai că venea rar şi era veşnic prea aglomerat. Ne trezeam dimineaţa la 5 şi plecam pe întuneric să intrăm pe poartă odată cu muncitorii, altfel riscam să ne întâlnim cu directorul care nu prea ne avea deloc la inimă pe noi, ăştia de eram intruşi. La ora 13 plecam tot per-pedes înapoi către casă mai obosiţi şi leşinaţi de foame. Eram tineri însă, încă în perioada de explorare şi cunoaştere, nu ne pleoşteam aşa uşor. Mergeam pe stradă râzând din orice, alergam, ne hârjoneam, trecea timpul mai repede decât gândul.

Într-una din zile colega mea m-a lăsat singură şi eu când eram singură căscam gura ochii la tot ce era în jur şi pierdeam timpul. În faţa autogării era o gheretă cu gogoşi şi alături de ea una cu halviţă turcească şi bragă. Dacă nu aţi băut niciodată bragă de la turci, nici nu ştiţi ce aţi pierdut! E duulce, spumoasă şi răcoritoare şi-ţi merge direct în suflet! În Bucureşti am încercat să cumpăr o dată şi am avut surpriza să gust un lichid dubios ca miros şi cu un gust acru-stricat de borş învechit, de m-am lecuit pe toată viaţa.  Aveam câţiva lei în buzunar (lucru destul de rar pe vremea aceea) şi m-am oprit să-mi iau un pahar de bragă. L-am băut acolo, la botul calului privind lumea pestriţă din jur.

Atunci am văzut pentru prima dată pe stradă femei îmbrăcate în port popular. Aveau nişte costume incredibile şi am căscat ochii cât cepele văzându-le. Am crezut iniţial că vin de la vreo serbare din apropiere, de la spectacol. M-am apropiat să le studiez mai de aproape. Aşteptau autobuzul, aveau traiste grele de lână ţesute în casă, ciorapi vărgaţi din lână aspră până sub genunchi şi opinci în picioare.  Fustele plisate se înfoiau precum cozile de păun în jurul genunchilor, cămăşile cu râuri line, înclinate străluceau în soarele amiezii, veste de catifea neagră etalau broderii complicate cu mărgeluţe colorate. Purtau pe cap basmale cu boboci de trandafir, aveau obrajii rumeni, buze roşii şi vorba lină într-un dialect pe care-l auzeam pentru prima dată.

Erau frumoase cadră! Am stat năucită privind la ele până au urcat în rată, abia după aceea m-am urnit şi eu din loc şi am plecat către liceu. Inutil să spun că în ziua aceea am pierdut masa la cantină şi dacă nu era tanti Vasi (o bucătăreasă grasă, veşnic răguşită, cu o guşă endemică imensă şi un suflet cât tot oraşul) să-mi păstreze o porţie caldă pe colţul plitei, aş fi răbdat de foame până seara.

Peste mulţi ani, când m-am angajat la şantierul naval am aflat că femeile acelea frumoase nu erau membre ale niciunui grup folcloric, ci erau ţărănci din zona de munte a Mehedinţiului, din satele în care nici acum nu au ajuns minunile tehnologiei şi civilizaţiei. Da, există sate în care electricitate e un vis, se găteşte pe pirostri, căsuţele sunt desprinse din poveştile cu Făt Frumos şi oamenii sunt calzi şi primitori. Sate în care încă se mai păstrează tradiţia în toate aspectele ei şi oamenii îşi poartă cu mândrie portul pe care l-au moştenit de la strămoşi, indiferent unde s-ar afla. Acolo s-a născut veşnicia.

Mi-am adus aminte întâmplarea când cineva a postat pe un grup de lucru de pe fb o ie oltenească exact ca cele pe care le-am admirat eu cu gura căscată, adolescentă fiind. Am zâmbit amintirii şi am vrut să vă fac şi pe voi părtaşi.

Publicitate