Am de ceva timp un vis. La început a fost aşa, în ceaţă. Se făcea că umblu, că vreau să găsesc, că-mi doresc, că-mi trebuie un strop de viaţă. Îl căutam de ceva timp în nopţi întregi în care insomnia-mi bântuia viaţa şi mă ţinea cu ochii pe pereţi şi gândul plecat aiurea în trecutul în care mi-am împrăştiat cenuşa din care-am tot renăscut, de fiecare dată alta, uneori mai goală, alteori mai incompletă. Esenţă de mine de fiecare dată. Insomnia mă bântuie, încă.
La ultima ardere am crezut că totul s-a sfârşit şi nu o să mai reuşesc să mă adun niciodată din zarea în care mi-am aruncat cenuşa. Prea mă împrăştiasem cu tot crivăţul ce-mi pătrunsese adânc în fibră. Mi-am strâns în braţe rămăşiţele căzute pe pământ şi-am plâns aşa, făcută bucăţi, în dimineţi în care soarele nu-mi mai putea lumina în suflet, nici ploaia înveseli verdele din ochi. Pentru că vezi, nu mai eram în stare să mă ridic de-acolo, din noroi, nu mai ştiam cu ce lega resturile, nu mai aveam cu ce-mi pansa rănile şi sângele-a tot curs iar pământul l-a supt pe tot, lăsându-mă seacă.
Mi-am scos atunci la mezat restul de suflet rămas. Aveam nevoie de-o piatră, s-o pun în loc, s-o aşez temelie pentru cetatea ce va fi fost să devin. O piatră grea şi rece, să ţină zidurile în picioare în faţa oricărei furtuni. Am luat o pauză şi-am şezut de vorbă cu marea în primăvara aceea ce-o împodobise aşa frumos cu maci şi floare de salcâm. Ea m-a ascultat senină şi-a plâns cu mine, şi-a înjurat cu valul înspumat, s-a revoltat, m-a primit, mi-a pus sare pe răni şi le-a închis, a trimis stropi, mi-a şters lacrima de pe obraz şi-a luat-o cu ea, în adânc. Mi-a trimis în schimb strălucirea unui răsărit liniştit, ireal, promiţându-mi viaţă. Am oftat, mi-am luat cicatricea şi-am plecat să termin de ridicat ziduri. Îmi dăduse piatra ţărmului pe care-şi spăla, furioasă, valul.
O vreme am zidit şi-am învăţat să mă ridic singură, ca stânca ce iese din apă în serile liniştite de vară, când până şi valul oboseşte. Mă împietrisem şi credeam că-mi e bine. Nici n-am mai vrut să caut, să-mi adun cenuşa sufletului rămasă plutind nesigură pe aripi de vânt prin lume. Nu mai aveam nevoie, mă reîncarnasem aşa, fără bucăţile acelea care să mă facă să vibrez.
Până când, într-o zi cenuşie şi nervoasă, mi-a bătut la poartă şi-a spus simplu „Ecce homo!” iar eu am tresărit. Purta în palme cenuşa sufletului meu. Am trântit iute poarta, am încuiat şi-am aşteptat ghemuită cu genunchii la gură şi inima bătând nebuneşte, dincolo de ea. Aşteptam să plece. I-am strigat „du-te omule, habar n-ai ce vorbeşti şi unde ai ajuns! fugi, nefericitule!”. Lacrima, înviată, şoptea ”fugi, inconştientule, cât mai poţi, nu-ţi bate joc de viaţa ta, de viaţa mea, de destin, fugi şi lasă-mi piatra la locul ei, n-o clătina, eu nu vreau să mai visez!”.
El s-a aşezat liniştit şi-a turnat viaţă pe piatra mea. Nici n-a luat în seamă strigătul mut, şoapta lacrimii i s-a părut o glumă. Şi-a rămas. În nopţile cu insomnie mi-a trimis o stea care să mă vegheze. Deschid ochii şi-o văd acolo, agăţată jucăuş de-un colţ de zid sau legănându-se pe-o creangă înaltă de tei. Îmi zâmbeşte şi-mi spune că visul nu-i totdeauna coşmar. Eu tresar şi mă tem. Ea-şi soarbe tacticos cafeaua şi râde de mine. „Fraiero!”, îmi spune. „Habar n-ai tu că oamenii nu-şi scriu singuri destinele! E nevoie de doi ca pana să lase urme, nu de unul singur! Ridică-te şi umblă!”
Se face ziuă, soarele înroşeşte zarea şi eu îmi fac curaj să mă ridic. Îmi tremură genunchii, sunt moi. Îmi tremură inima, doare. Îmi tremură mâinile, le privesc uimită. Mă uit la cheia veche din broască, îmi apropii degetele tremurânde şi-nvârt. Poarta plânge când o deschid. Dincolo de ea, pe piatra temeliei mele, şade un om. Zâmbeşte şi-mi spune poveşti despre oameni de aur cald ce se găsesc oriunde-ar fi, pentru c-au fost cândva modelaţi unul pentru celălalt. Două jumătăţi ale unui întreg perfect rotund. Uniţi, mână în mână, sunt cea mai strălucitoare sferă. Doi oameni. Încep s-adun cenuşă de pe aripi de vânt. Ea se aşează firesc şi simplu la locul ei şi locul străluceşte. O mână caldă îmi veghează, atent, renaşterea. Pe ţărmul sufletului meu înfloresc macii.
Dimineaţă albastră- lucista.wordpress.com
Te-am întâlnit la un capăt de lume. Şedeam cu genunchii îmbrăţişaţi pe-o stâncă de granit. Priveam golul fără să văd nemărginirea orizontului şi aşteptam, resemnată, un sfârşit.
Aripi străvezii 